OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ma feresc mereu sa pun etichete gen ghiveci sau varza atunci cind intilnesc o carte greu de digerat, care poate fi inghitita doar cu un efort sisific de vointa si la sfirsitul careia ramii cu un fel de satietate gretoasa. Nu de alta, dar cele doua feluri de mincare sint deja mult prea cliseizat folosite pe post de judecati de valoare. imi place mai mult ideea de stufat. E o mincare grea si intangibila.

Nu oricine gateste un stufat bun. E arta mare si trebuie ceva experienta, ce sa mai zic de legumele din care se face!
Dar sa trec la subiect. Am avut saptamina trecuta cea mai bizara experienta din viata mea. Spun bizara si chiar asa trebuie citit. Am aflat despre mine ca sint, in ochii unui venerabil coleg de la muzeul la care lucrez, deja!!, de paisprezece ani, ca sint, nici mai mult nici mai putin, decit o „extraterestra“. Pentru el munca mea si a colegilor mei care fac proiecte este ceva de domeniul SF-ului. Lucru care nu ma deranjeaza citusi de putin, din contra, ma amuza si-mi da prilej de bancuri si bascalie pe seama diferentelor intre generatii. Cine in ce film este?, – continuu sa ma intreb, copiind, evident, limbajul foarte plastic uneori al pustilor de azi.

Ma deranjeaza, insa, profund, si am destule ecouri ca nu doar pe mine, faptul ca judecati de genul acesta, pur personale, apar intr-o carte care ar fi trebuit sa fie monografia muzeului. Monografia presupune un demers stiintific, din cite stiu eu, o tratare cit mai completa a unei anumite teme sau subiect, lucru care, dupa mintea mea, impune niste limite. Cel putin, sau in primul rind, niste limite ale interpretarii. O monografie, credeam eu, cere distantare si obiectivare si un discurs cit mai impartial, cit mai necontaminat si mai neimplicat. Mai mult, intr-o monografie autorul e discret, delicat, nu se (auto)subliniaza, nu se zugraveste agresiv, nu e auctor si nici macar narator. Poate sa aiba propria-i viziune, pe care sa o strecoare printre rinduri, dar de aici pina la a trece totul prin filtru personal e ceva distanta.

Din pacate, trebuie sa marturisesc ca monografia Muzeului Literaturii Romane din Bucuresti este un demers ratat. Daca esti un cititor ingaduitor, daca poti sa alegi si sa scormonesti cu furculita prin ingramadeala de date, s-ar putea sa mai afli cite ceva. Dar nu trebuie luat totul de bun. Monografia este viziunea totala si exclusiva a autorului acesteia. Nu exista nici un fel de adecvare la realitate: de la discurs, stilistica si judecati, totul este dimensionat pompos, inflationist si construit printr-un limbaj encomiastic de nedigerat. Datele sint trecute prin filtrul unui subiectivism bolnav. inca n-am intilnit pina in acest moment asemenea mostre de izolare totala, de autism. Monografia este mai aproape de un construct nerealist. Autorul utilizeaza de cele mai multe ori limba cronicarilor, crezind ca da un aer distins-valoros prin apelarea la instante indelung verificate. Chiar si ortografia e depasita. Nu conteaza receptorul de azi, nu conteaza ca pentru el efectul nu mai e acelasi, importanta e marca personala, cui nu-i convine... Si nici macar in asta nu se pastreaza o oarecare consecventa, caci trece repede de la discursul sfatos-didactic al cronicarilor la poanta si limbaj metaforizant.

Ca om care munceste intr-o institutie, mi se pare frustrant si nedrept ca altor oameni, care poate chiar sint interesati de muzeu, li se ofera, in locul unui volum echilibrat, fictiunea usor paranoica a unui personaj din alt veac. Si nici macar unul autentic. E plina lumea si cultura de astfel de capodopere. Fara o metoda, fara o linie, totul e o insiruire de fapte, obiecte si poze, cumva la gramada, probabil dupa o oarecare ordine cronologica. Construieste textul selectind totul dupa bunu-i plac si propria-i judecata, exclusiv si fanatic de gust, lasind la o parte ce are chef si punind doar ce-i place si, cel mai grav, il reprezinta.

Nu este o monografie a Muzeului Literaturii, ci un autoportret al autorului. O viziune paseista, care nu e nici macar idilica. Pe scurt, monografia Muzeului Literaturii are cu muzeul o legatura vaga si aproximativa. Dupa autor, istoria muzeului incepe intr-un illo tempore, dar si acela vag, si se sfirseste in fictiune, pentru ca la ultimul nou departament infiintat, unde este o echipa care lucreaza in proiecte europene, sint niste „extraterestrii“. O fi de bine, o fi de rau? Subtilitatea e atit de adinca incit nu-ti poti da seama.
Problema e ca daca vrei sa te joci cu limbajul, cu limba si limbajele in general, trebuie sa te si tina curelele, altfel ti-ai cam ratat intreprinderea total. Nu poti sa fii si grav si metaforic si pontos si anecdotic si doct si bine documentat si stilist si academician si poet intr-o simpla monografie. Nu se poate sa nu-ti cenzurezi nici o pornire personala si sa faci dintr-o carte despre o institutie o infuzie de umori si de impresii personale. Se cere o rigoare, o autocenzura, un drum si o linie daca urmaresti sa oferi ceva unui posibil cititor.

Regret nespus ca vor exista persoane carora le va pica in mina o asa-zisa carte si vor gasi in ea un muzeu antipatic un muzeu mort un muzeu inghetat intepenit, ca nici nu vor intelege ce e de fapt cu acest muzeu al literaturii ce a fost acesta si ce mai este azi din el, cum a vietuit si apoi cum a supravietuit gratie unui patrimoniu totusi pretios si datorita unor oameni care i-au transferat de multe ori din prestigiul lor. Sper ca posibilii cititori sa fie drastic selectivi si sa refuze un produs prefabricat de mintea si viziunea neadecvate ale cuiva.
inchei cu exemplul care mi se pare cel mai semnificativ: monografia se numeste ...flacara a verbului romanesc, iar argumentul autorului este Cuvint lamuritoriu. Restul este o paleta laaarga de variatiuni pe aceeasi tema. Nu vreti.