OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu siguranta deja toata lumea a auzit, mai multe sau mai putine, despre ceea ce se numeste Second life. Initiat ca un joc virtual, Second life propune si ofera o lume virtuala, dar nu una oarecare, ci o replica a vietii reale. Cum functioneaza? in spate, exista probabil un site – incerc sa explic in masura in care inteleg eu lucrurile si din perspectiva mea proprie si nu neaparat competenta „computeristic“ – in care orice om se poate inregistra, realcatuindu-si viata ca personaj 3D.

Te reconstruiesti in intregime, iti refaci viata intr-o proiectie, unde toate visele se pot indeplini. O viata ideala, in fond. Eu as putea sa am bani, de exemplu, sa am o casa de moda pentru manechine mignone si sa pot, datorita citorva pixeli, sa schimb canonul de frumusete feminina; in Second life, bineinteles.
Asa ca oamenii au inceput „sa (se) joace“. Au intrat si au ocupat Second life, construind-o in acelasi timp din mers. Pe ce anume au mizat initiatorii proiectului sint chestiuni nesofisticate si cit se poate de la indemina. Daca e sa le aduc usor in derizoriu, o explicatie ar fi ca, mai devreme sau mai tirziu, viata unui om e plina de frustrari si neimpliniri, ca nimeni „nu le poate avea pe toate“, ca toata viata oamenii alearga dupa lucruri care le dau iluzia unei posibile fericiri. Eu insa cred mai degraba in teoria lui Huizinga despre homo ludens, care defineste nevoia ontologica a oamenilor de joc. in sfirsit, pina aici, lucrurile sint cit se poate de banale.

Nici faptul ca nenumarati indivizi incep sa-si rateze vietile reale din cauza alter-ului din Second life nu mi se pare periculos, cel mult doar ingrijorator: in fond, fiecare e propriul lui arbitru, si daca se lasa prada in asa masura unui viciu e problema lui ca individ, atita timp cit nu devine nociv pentru societate (nu da semenilor in cap pentru asta etc.). Ratarea a existat intotdeauna si va exista mereu, dar mitul societatii vinovate de asta nu prea mai e valabil. Mai cinic spus, daca esti slab, abia astepti sa fii atras intr-o astfel de „capcana“.
Aflu apoi ca si in Second life exista bani, „linden dolar“. Dar in aceasta lume virtuala, ca sa poti achizitiona bunuri, actiuni, servicii etc., trebuie sa vii cu bani reali. Nici asta n-ar fi o problema, fiecare e liber sa-si iroseasca banii cum vrea si pe ce vrea.

Semnul de intrebare pe care mi-l pun eu in acest moment este determinat de altceva: de faptul ca oameni din institutii si organizatii europene cit se poate de onorabile si reale au ajuns sa propuna proiecte spre finantare pe diverse domenii, ale caror produse sa fie in Second life, iar activitatile sa se desfasoare in acest spatiu virtual: de exemplu (caz real), un portal care sa functioneze ca o biblioteca virtuala, dar avind si un spatiu unde oamenii sa se intilneasca pentru discutii si activitati, pe modelul vechilor cafenele literare. Nu ma pot abtine sa nu ma intreb ce gust are cafeaua virtuala, pe care o poti bea in Second life.
Second life este, pina la un punct, un surogat. Problema apare in momentul in care elemente din viata cit se poate de reala intra in aceasta lume virtuala. Cind borcanele se amesteca rau intre ele. Sa fim bucurosi ca ne putem construi in sfirsit vietile ca pe niste fictiuni sau sa ne speriem de ce este in spatele acestui motor de pe urma caruia nici n-avem idee cine si cum profita?