OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Am o relatie destul de ciudata cu timpul. In ultima vreme, a devenit dusmanul meu cel mai de temut. De dimineata pina seara incerc tot felul de scheme sa-l pacalesc, sa-l fentez, sa trec pe linga el si sa nu-l las sa manince din mine. In adolescenta traiam cu impresia ca te poti hrani din el, ca iti poate fi daca nu prieten, macar aliat. Acum fur timp. Ma trezesc de multe ori in alt loc decit cel unde ar trebui sa fiu de fapt. Imi da un sentiment bizar chestia asta sa fiu hoata de timp, e un fel de a fi duplicitar si dual cu tine insuti. Pentru mine e un fel de complicitate cu cea altfel din mine, care reuseste sa ma scoata din rutina zilnica.

Si imi place mult sentimentul de vinovatie copilareasca, la fel ca atunci cind ascundeam de ai mei vreo trasnaie.
Asa am ajuns miercurea trecuta la un brunch. Am raspuns invitatiei revistei Tabu. M-am tupilat intr-un coltisor al unui club-bar nici nu stiu sigur ce este, dintre acelea de li se zice „de fite“. Si am fost martor tacut la eveniment. Ce se intimpla la un brunch m-am lamurit repede. Motivatia Tabu mi-a explicat-o Noemi, PR-ul revistei, de fapt, brand manager: noi facem asta ca sa daruim revista tuturor colaboratorilor la numarul respectiv si ca sa le multumim intr-un mod mai elegant pentru suport. Noemi e opusul oamenilor ca mine. N-are nici o problema cu timpul. Vorbeste la doua telefoane in acelasi timp si scrie si mailuri. E volubila si imprastie din ea permanent si cu generozitate in toate partile.

Intr-o ora spatiul clubului a adunat lume multa si vioaie. Intr-un cuvint, socializare.
Eu ma simt in general alienata in astfel de spatii si in astfel de contexte am sentimentul mereu prea acut ca apartin altei lumi. Sint momente in care esti constrins de realitate sa recunosti ca oamenii nu comunica unii cu altii. Traim in multe straturi sociale suprapuse precum foile prajiturii mille feuilles. Uneori, foarte rar, ele se ating. Dar, in general, ramin paralele. Fiecare dintre acestea e un intreg univers cu reguli si legi proprii. Un organism care functioneaza intr-un corp asa-zis comun.

Nu pot nici daca as vrea sa descriu lumea adunata la brunch. De la distanta, sint oameni care dau foarte mare atentie hainelor, pun la mare pret gadget-urile, au relatii si cultiva legaturi, chiar daca uneori doar formale, respecta de fapt un anumit tip de protocol pe care, cred, si l-au elaborat singuri, in timp. Nu cred ca se poate vorbi de afinitati intre ei, mai degraba se respecta niste conventii. Alta lume, imi vine sa spun. O lume cu sclipici, lumea printeselor.
Prin comparatie, cultura pare a fi lumea cenusareselor.
Un eveniment mare e Tirgul de carte Gaudeamus. Toate cotidienele au scris despre o explozie editoriala si despre numarul record de vizitatori.

Pentru mine a fost naucitor. Nu am apucat sa vad nimic ca lumea, nu am putut sa cumpar decit ceea ce imi propusesem dinainte. Nu am mai reusit sa socializez deloc. Daca invalmaseala, cozile si calcatul in picioare pot constitui barometre de inregistrare a succesului, atunci tirgul a fost reusit. Oricum, e cert ca a devenit foarte popular. Dar a pierdut la atmosfera si a scazut la evenimente speciale care-i dadeau nu doar coerenta, ci si identitate. Iar pentru oamenii de carte, intelegind prin asta foarte mult, nu s-a mai creat acel mediu, dedicat cumva lor. Cam asta ar fi diferenta fata de anii trecuti. Acum e o industrie ca oricare alta, iar cartile sint in continuare vedetele si sint in centrul atentiei. Atit de mult ca, am auzit, au fost si furate. Mi s-a parut interesanta si foarte binevenita dezbaterea despre blog si „bloggereala“, unde s-au spus pareri pro si contra.
La plecare, pret de o ora si jumatate am asteptat in masina ca sa pot iesi din parcarea neincapatoare sau prost construita si m-am lasat iar hartuita de timp, care ma inhata peste tot pe unde ma prinde.