Mă refer la romanul lui Bruce Benderson, apărut la Editura Trei, în colecţia „Eroscop“, şi intitulat nu foarte fericit Românul. O autobiografie erotică.
Autorul, scriitor american, gay, se îndrăgosteşte de un tînăr român, prostituat, pe care-l cunoaşte la Budapesta.
Story-ul ar începe cam aşa: pe vremea cînd în România homosexualitatea era interzisă prin lege, Bruce îşi trăieşte, unilateral, de fapt îşi construieşte povestea de dragoste cu tînărul român.
Scris în plan dublu, romanul se construieşte urmărind două fire paralele: cel real şi cel livresc. Umblînd prin realitatea României în tranziţie (prin Bucureştiul murdar şi ameninţător, printre cîinii vagabonzi şi aurolaci), Benderson, închis în camerele sufocante, citeşte mult literatură şi istorie, şi caută pînă descoperă „o ţară mitică“, „un popor cu o istorie pastorală“ – „românii trăiesc într-o halucinaţie“.
Şi prin aceste filtre îşi analizează iubirea, care, literar, rămîne la nivelul unei simple obsesii a autorului, cu ceva biografie în ea, un fel de iubire gay soft. Şi o carte care se citeşte repede şi uşor şi care se încheagă în cele din urmă. O carte a lui, pentru el.
Ceea ce m-a frapat însă extrem de mult este faptul că romanul reia faimoasa, arhicunoscuta şi arhicomentata temă a străinului care călătoreşte, descoperă şi apoi descrie. Iar ceea ce americanul Bruce Benderson găseşte şi reuşeşte să cunoască dincolo de coaja lucrurilor – acea realitate din irealitatea imediată, lucruri care se revelează ochiului străinului, şi nu celor care sînt în miezul lor – este exact la fel cu ceea ce descriau călătorii secolelor trecute venind în România. O Românie neschimbată de sute de ani. O identitate care trăieşte fantomatic dincolo şi împotriva oricărei realităţi. Nu imaginea României în tranziţie şi povestea ieftină de amor susţin romanul, ci această descriere mitică, misterioasă şi fascinantă a României puse sub lupă.

