OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Avind in vedere ca in textul domnilor Mihnea Berindei si François Gèze intitulat Gabriel Liiceanu si antisemitismul in Romania, o disputa nelalocul ei, aparut in revista 22, nr. 33, 15-21 august 2000 (traducere a articolului Gabriel Liiceanu et l’antisémitisme en Roumanie, une mauvaise querelle din revista franceza Esprit, iulie 2000), numele meu revine insistent, ca aproape de fiecare data mi se atribuie idei care nu-mi apartin, ma vad nevoit sa fac precizarile care urmeaza.

N-as fi vrut sa raspund acuzatiilor din articolul dlor M. Berindei si Fr. Gèze pentru simplul motiv ca in fondul lor nu aduc nimic nou. Le-am raspuns in doua rinduri. De data aceasta, ele au insa o alta forma. Astfel stind lucrurile, mi-am dat seama ca textul acesta ar putea sa mizeze pe tacerea mea. El este facut in asa fel incit sa convinga cita vreme nu primeste indreptarile care se impun. Limbajul urban, tonul calm si aparent obiectiv, citatele si notele s.a.m.d., toate acestea sint menite sa arate ca articolul in chestiune este in mod dezinteresat de partea adevarului. Dar aceste procedee sint doar formale, puse in slujba persuadarii cititorului, nu a adevarului. A cititorului francez, care nu are acces la versiunea romaneasca a textului meu, respectiv a cititorului roman, care nu are acces la versiunea franceza a aceluiasi text. Asa se face ca omisiunile, deformarile, rastalmacirile, sofismele sint prezente – precizez: discret, cu o buna stiinta a masurii – in aproape toate pasajele articolului aparut in Esprit si in 22. Pe scurt, farime de adevar si falsuri-patente, alese de fiecare data cu grija, sint combinate – nu fara abilitate, se intelege – pentru a face un interesant aliaj retoric. In aceasta situatie, n-am de facut decit acele indreptari care-mi par mai importante. Sa le iau pe rind.

1. Referindu-se la textul meu din Les Temps Modernes1, cei doi autori afirma: „teza centrala ii apartine intr-adevar lui G. Voicu: intelectualii romani s-ar imparti astazi in doua «tabere»“2. Este o rezumare nu numai incorecta, ci si tendentioasa. Si aceasta pentru ca are o functie de indeplinit pe tot parcursul articolului. D-nii M. Berindei si Fr. Geze evita sistematic sa spuna cititorilor ca aveam in vedere – cum sta scris chiar in primul rind al articolului meu – un „conflict de idei“. Altfel spus, obiectul studiului aparut initial in Sfera Politicii si reluat in Les Temps Modernes este polemica derulata in perioada 1997-1998 in spatiul cultural romanesc, si nu intelighentia romana in ansamblu. Or, se stie, orice polemica opune doua parti. Le-am spus acestora, intotdeauna folosind ghilimele, „tabere“, avind totodata grija sa arat ca ele sint mai degraba o constructie analitica. Articolul meu era dealtfel subintitulat in versiunea originara Reflectii pe marginea unei polemici. Faptul ca Domniile lor nu gasesc de cuviinta sa aduca aceasta minimala informatie cititorului nu e deloc lipsit de consecinte: prezentind articolul meu ca si cum ar fi o analiza a intelectualitatii romane, ei pot apoi deforma usor sensul unor citate.

2. Cei doi autori mai afirma – cu uimitoare seninatate, avind in vedere grozavia afirmatiei – ca o fraza importanta din versiunea franceza a articolului meu – „De l’autre côté de la barrière se profile un autre groupe, lui aussi hétéroclite, très nombreux, mais visiblement solidaire set auquel certains intervenants manifestent une allégeance inconditionnellet“ – pur si simplu „nu exista in versiunea romaneasca a textului“2. Ea ar fi fost adaugata de traducatoare. Afirmatia aceasta este un fals deplin. Oricine poate gasi in textul romanesc corespondentul acestei fraze. Iata-l: „Exista apoi o alta grupare, si ea in general dispersata, cu o extensie larga, dar cu un esprit de corps sesizabil, citeodata pronuntat, chiar cu citeva nuclee in care solidaritatile neconditionate sint evidente.“3 Nu e, desigur, o traducere literala, dar este. Si faptul e usor de identificat, pentru ca traducerea este semantic exacta si pentru ca fraza este la locul ei in versiunea franceza. Or, e o evidenta ca ceea ce este nu poate in acelasi timp sa nu fie.

3. „Lipsa“ frazei sus-citate si faptul ca mi-am intitulat articolul in versiunea romaneasca Reactia de prestigiu ar fi responsabile – afirma imaginativ cei doi autori – de tacerea cu care a fost intimpinat in spatiul cultural romanesc. „Lipsa“, am vazut, este inchipuita. Cit priveste titlul, acesta este socotit „destul de obscur“, „ceea ce explica neindoielnic absenta reactiilor la aparitia sa“2 in Romania. Nu pot sa nu zimbesc in fata acestor certitudini absolute. Ce simpla e toata povestea! Si ce explicatie ingenioasa!

4. Daca cei doi autori voiau intr-adevar sa inventarieze erori de traducere, atunci, desigur, ar fi putut gasi erori reale. Caci – Domniile lor vor fi, sper, de acord – nici o traducere nu-i perfecta. Asa stind lucrurile, sint dispus sa le sar in ajutor. Iata o nepotrivire: in versiunea romaneasca dl G. Liiceanu este socotit „dupa toate indiciile, real lider ideologic al acestei grupari“3, in vreme ce – regretabil, recunosc – in versiunea franceza despre Domnia sa sta scris ca ar fi „fara indoiala adevaratul lider ideologic al grupului“1. Ma intreb insa daca cei doi preopinenti vor accepta ca intre „dupa toate indiciile“ si „fara indoiala“ este oarece diferenta de inteles. Una pe care, poate, dl Fr. Gèze n-a avut cum s-o observe, dar pe care dl M. Berindei a vazut-o bine, mai ales ca a cautat – dupa cum se poate constata – toate inadvertentele posibile intre ceea ce a aparut in Sfera Politicii si traducerea din Les Temps Modernes. Daca dl M. Berindei nu a retinut-o si nu a mentionat-o, desi a sesizat-o, faptul are o explicatie simpla: ea ar putea intrucitva sa ma apere... Ceea ce nu e dezirabil: e mai bine sa fiu expus. E motivul pentru care cei doi autori folosesc varianta franceza: „fara indoiala adevaratul lider…“. S-a dovedit insa intre timp ca eroarea traducatoarei a fost – cum sa spun? – vizionara, caci a devenit… corecta. Pentru ca dl Liiceanu este intr-adevar – interminabila „mauvaise querelle“ a aratat-o – „fara indoiala adevaratul lider al grupului“…

5. D-nii M. Berindei si Fr. Gèze cind socotesc ca traducatoarea mi-a dat o mina de ajutor, limpezind „un text pe alocuri echivoc si ambiguu“2, cind o acuza de a fi intervenit cu „contributii“ proprii in textul meu si, implicit, de a-l fi deformat… Ma simt dator sa precizez – cu atit mai mult cu cit s-a fabulat si se fabuleaza mult pe aceasta tema – ca textul romanesc este tradus in general literal. Pe de alta parte, varianta franceza are intr-adevar suprimate citeva pasaje, secundare, care nu afecteaza mesajul articolului. Daca e sa apelez la cifre, as estima ca textul romanesc este tradus cam in proportie de 95%. Dar traducatoarea nu a adaugat nimic textului propriu-zis4.

6. „G. Voicu a negat ca l-ar fi «etichetat», chiar si indirect, pe G. Liiceanu si «grupul» in chestiune ca antisemiti: ar fi vorba de o interpretare abuziva a lui E. Reichmann“2 – mai scriu cei doi autori. Iata insa ce am afirmat si ce am negat eu: „Eticheta antisemitismului si-a aplicat-o dl Liiceanu singur in scrisoarea adresata Le Monde-ului. Asemenea etichetare nu se gaseste in articolul meu (si, expressis verbis, nici macar in cel al dlui Reichmann).“5 Parca nu-i totuna cu ceea ce spun d-nii M. Berindei si Fr. Gèze. In legatura cu aceeasi „eticheta“ a antisemitismului, se cuvine mentionat ca nici Alexandra Laignel-Lavastine nu o aplica. Cercetatoarea franceza constata doar ca dl G. Liiceanu foloseste „stereotipul iudeo-comunismului“. Nimic mai mult.

7. O alta acuza: „ca sa raminem doar la exemplul lui G. Liiceanu, presupusul sau antisemitism se sprijina pe interpretarea unui fragment dintr-un singur text: acela al conferintei Sebastian, mon frère“2. (Las deoparte deocamdata expresia „presupusul sau antisemitism“, dar voi reveni la ea.) Aparatorii dlui G. Liiceanu sustin ca o fraza precum aceea pe care am citat-o – „cum de e cu putinta ca acela care, intr-un ceas al istoriei, purtase uniforma victimei sa o imbrace acum pe cea de calau?“6 – n-ar fi edificatoare intrucit ar fi singulara si, pe deasupra, scoasa din context. Sa mi se dea voie sa raspund fiecarei obiectii in parte. (I) In privinta singularitatii presupuse a acestei idei in scrierile dlui G. Liiceanu, s-ar putea deduce ca d-nii M. Berindei si Fr. Gèze socotesc ca o singura fapta rea nu ar fi suficienta pentru a trage o concluzie critica: trebuie mai multe! Obiectia aceasta este insa de doua ori superflua. O data, pentru ca n-are in sine nici o valoare. A doua oara, pentru ca n-are obiect. Am aratat intr-o replica, pe care cei doi o citeaza si pe care deci o cunosc 5, ca ideea „evreului-victima“ devenit „evreul-calau“ nu se gaseste doar in Sebastian, mon frère, semn ca ea nu este un accident. Astfel, referindu-se la cartea unui „autor evreu“, editorul scria: „este greu de imaginat ca figurile istoriei se pot recompune prin discursul celor care sint oricind gata sa vorbeasca in calitate de victime, dar care uita sa se marturiseasca in calitate de calai“7.

Se poate constata cum dl G. Liiceanu utilizeaza acelasi vocabular provocator de frisoane. (II) Cit priveste contextul, care chipurile l-ar apara pe dl G. Liiceanu de critica pe care i-am adus-o, nu e greu de observat, din chiar aceste doua exemple disparate, ca ideea „evreilor-victime“ deveniti „evreii-calai“ are autonomia sa in scrierile filozofului roman. Altfel spus, are un anumit grad de independenta fata de contextul in care apare. Mai mult, ea face chiar contextul. Iar daca aprecierea mea pare speculativa, pasajul insusi din care am extras-o este edificator: „cum de e cu putinta ca acela care, intr-un ceas al istoriei, purtase uniforma victimei sa o imbrace acum pe cea de calau? Caci cel ce mersese cel mai departe in suferinta nu devenise oare o garantie pentru faptul ca de-acum tocmai suferinta nu mai era cu putinta? Cind parte din fostele victime ajunsesera, iata, in situatia stranie de a face cu putinta o alta calamitate a istoriei (sau macar de a profita de pe urma ei), nu ratasera ele sansa de a fi pus definitiv capat suferintei tocmai prin extrema lor suferinta? Cum mai puteau ai sai, care stiau totul despre durere, sa participe la un nou scenariu al provocarii durerii?“6 Acesta e contextul reclamat de cei doi autori. Spune el oare altceva decit ceea ce spune fragmentul citat?

8. Asemenea fraze in care e vorba de „calai“ n-ar avea – sustin d-nii M. Berindei si Fr. Gèze – relevanta reclamata de mine. Nici vorba n-ar fi – se spune – de „cliseul «participarii evreiesti» la instaurarea regimului comunist si la exercitiul terorii“1, si nici de blamarea evreilor, asa cum interpretasem eu. Mai mult, spun criticii mei, „nimic nu indreptateste o asemenea interpretare“2. E, recunosc deschis, stupefiant sa vad asemenea prestidigitatie, care trucheaza insasi evidenta. Caci „stereotipul iudeo-comunismului“ in aceste pasaje e limpede ca lumina zilei, ca si generalizarea blamului. Dl G. Liiceanu nu are nici macar sansa ambiguitatii si a echivocului. Chiar daca retoric repudiaza „logica colectivelor“, in fapt Domnia sa o aplica.

9. N-am vorbit in articolul meu de „antisemitismul“ dlui G. Liiceanu si
al „grupului“ sau, ci de un „potential antisemit“1 3 al ideilor de acest gen. Este un diagnostic pe care-l mentin. Cred si azi ca asemenea teze nu sint manifest antisemite, ci potential antisemite. „Potentialul antisemit“ se nutreste in general din clisee, din stereotipuri, idei de-a gata, prejudecati s.a.m.d. legate de evrei, toate abundente in lumea in care traim si, citeodata, presante, insidioase. Intre altele pentru ca se sprijina pe autori de anvergura culturala.

10. Atunci cind am vorbit de „indecenta comparativa“, m-am referit exclusiv la dl G. Liiceanu, nu si la faptul ca „soarta unui evreu sub dictatura Antonescu nu poate si nu trebuie sa fie comparata cu soarta unui neevreu sub regimul comunist“2. Interpretarea aceasta este o rastalmacire. Si ca lucrurile sa fie limpezi, reproduc fragmentul in chestiune: „Obstinatia comparativista s…t, constind in tentatia de a stabili o simetrie fara defect intre experienta lui Sebastian in contextul epocii Jurnalului si aceea a dlui Liiceanu in perioada comunista, mi s-a infatisat ca fiind nefondata, chiar indecenta. Intre cel prins in cercul tot mai strins al desfiintarii umane si fizice din perioada antonesciana si bursierul Humboldt din anii ’80, care filozofa alexandrin la Heidelberg, distanta este prea mare pentru a putea fi anulata prin artificii retorice.“5 Cum de au ajuns cei doi autori parizieni la generalizarea de mai sus ramine un fapt de neinteles.

11. In cele din urma, d-nii M. Berindei si Fr. Gèze par sa accepte un vag, paradoxal „repros“ la adresa dlui G. Liiceanu, un „repros“ care este convertit – pe masura ce e formulat – in contrariul sau: „i s-ar putea cel mult reprosa ca a abordat un subiect delicat, care ar fi trebuit sa faca obiectul unor cercetari serioase si nepasionale s…t.“2 Oricit ma straduiesc, nu reusesc sa inteleg acest „repros“. Care este „subiectul delicat“? „Iudeo-comunismul“, s-ar parea. Cert este ca, abordind acest misterios „subiect delicat“, dl G. Liiceanu apare mai degraba ca un fel de – cum ii place Domniei sale sa spuna – „inainte-mergator“… Ceea ce face „reprosul“ imponderabil.

12. Uimitor este, insa, ca d-nii M. Berindei si Fr. Gèze isi bazeaza demersul si pe o nota din Le Monde, semnata Mirel Bran, in care falsul se lafaie chiar in titlu – Intelectualii romani raspund la Les Temps Modernes (or, intelectualii in cauza au raspuns la… Le Monde) – si care mai apoi altereaza fiecare fraza. Dl G. Liiceanu este prezentat acolo ca „disident“ (si, sub vraja flateriei, Domnia sa nu a avut de facut nici o corectura la un asemenea calificativ; si nici fidelii sai), iar numaratoarea celor care au protestat impotriva articolului meu seamana cu felul in care Pristanda inventaria steagurile din oras.

13. Si, totusi, exista cineva – sustin d-nii M. Berindei si Fr. Gèze – care a trimis la Les Temps Modernes „un text de raspuns lui George Voicu“: Vladimir Tismaneanu. Textul in cauza nu s-a publicat insa pina acum nicaieri, asa ca a-l invoca nu poate sa nu mire. Cu toate acestea, dl Vl. Tismaneanu este numarat printre cei care „au tinut sa se disocieze public“2 de articolul meu. Or, in acest caz, „public“ inseamna pur si simplu… „privat“. Dincolo de acest procedeu inacceptabil, aducerea in dezbatere a Domniei sale este cum nu se poate mai surprinzatoare. Cititorul acestui numar din revista Esprit va fi contrariat sa descopere ca numele dlui Vl. Tismaneanu este prezentat o data ca fiind aparatorul dlui G. Liiceanu (in articolul dlor M. Berindei si Fr. Gèze) si alta data – criticul aceluiasi (in Sebastian, mon frère). Pentru ca iata ce sustinea dl G. Liiceanu in celebra conferinta: „Tismaneanu in America, Edgar Reichmann la Paris in Le Monde ma denunta ca editor al extremei drepte: Eliade, Cioran, Noica…“6. Conferentiarul viza de buna seama un articol pe care dl Vl. Tismaneanu il publicase in Partisan Review, in care directorul Editurii Humanitas era sever amendat pentru felul necritic – cvasi-complice chiar – in care reediteaza scrieri de extrema dreapta din perioada interbelica. Mai mult, dl Vl. Tismaneanu nu-si limita critica doar la editorul Humanitas. Referindu-se la cartea lui G. Liiceanu, Cearta cu filozofia, dl Vl. Tismaneanu sublinia ca aceasta scriere este „un veritabil tur de forta care examineaza tribulatiile teoretice ale lui Cioran, fara nici o referinta la trecutul sau fascist“8. Or, aceasta e chiar una din temele articolului meu din Les Temps Modernes: complexele idolatre ale multor intelectuali romani si tabuurile instituite de ele in cultura romana. Era de asteptat, in virtutea coerentei, ca dl Vl. Tismaneanu sa ma confirme in demersul meu critic, nicidecum sa ma infirme. Acum, aflu, daca e sa dau crezare celor doi parizieni, ca dl Vl. Tismaneanu „ma denunta“ pe mine, iesind astfel in apararea celui pe care-l „denuntase“ cindva. Domnia sa are pesemne astazi o cu totul alta parere decit in 1996. Este, desigur, dreptul dlui Vl. Tismaneanu sa se plaseze in orice disimetrie doreste fata de ceea ce a sustinut in alte ocazii. Ar fi trebuit, insa, daca avea ceva de reparat, sa se adreseze la Partisan Review, si nu la Les Temps Modernes.


1 G. Voicu, L’honneur national roumain en question, Les Temps Modernes, nr. 606, nov.-déc. 1999.
2 Mihnea Berindei, François Gèze, Gabriel Liiceanu et l’antisémitisme en Roumanie, une mauvaise querelle, Esprit, Juillet, 2000.
3 G. Voicu, Reactia de prestigiu. Reflectii pe marginea unei polemici, Sfera Politicii, nr. 63, octombrie 1998.
4 Exista un singur adaos, si acela in subsolul paginii, purtind indicatia „nota traducatoarei“: „Este de semnalat ca versiunea franceza a cartii lui Gabriel Liiceanu, Jurnalul de la Paltinis (1999, La Découverte), a fost curatata de anumite accente prea «patriotice». O fraza ca: «Aici insemna, de pilda, tara in care in 1981 aparea Devenirea intru fiinta a lui C. Noica» (p.245) comporta in versiunea romaneasca o continuare: «in timp ce la Paris se citeau cu infrigurare prezicerile lui Nostradamus despre sfirsitul lumii la capatul celui de-al doilea mileniu».“ Asadar, nici varianta franceza a Jurnalului de la Paltinis n-a scapat de suprimari…
5 G. Voicu, Indecenta comparativa, 22, nr. 11, 14-20 martie 2000.
6 G. Liiceanu, Sebastian, mon frère, 22, nr. 17, 29.04-5.05. 1997.
7 G. Liiceanu, Nota editorului, in L. Volovici, Ideologia nationalista si „problema evreiasca“ (Humanitas, 1995), p. 7.
8 Vl. Tismaneanu, Revolutionarii mistici ai Romaniei, reluat in Cuvintul, nr. 7 (243), iulie 1997.