OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

In noiembrie 2000 ma intilnesc pe o strada bucuresteana, cu totul intimplator, cu dl Mihai Zamfir. Toate intilnirile noastre au avut loc prin carti, articole de revista sau pe strada. Asa a fost sa fie. I-am citit cu mare atentie si participare punctele de vedere si analizele, extrem de chitibusite, asupra literaturii. Poveste de iarna, un roman „bucurestean“, l-am perceput in acelasi mod, inefabil, de traitor si cititor bucurestean. Dupa intilnirea cu dl Zamfir, pusa sub semnul hazardului – Domnia sa, ambasador la Lisabona, cu totul intimplator aflat la Bucuresti, eu nu intimplator aflat la Bucuresti dupa ce am fost „suprimat“ de la Atena –, ochii imi cad pe Structura narativa a romanului proustian, carte aflata linga alte carti de si despre Proust. O rasfoiesc, dupa ce ani in sir, dupa ’90, nu m-am mai atins de Proust. Surpriza, pe ultima pagina a volumului, pe verso, notata cu creionul, ziua nasterii lui M. Zamfir, si citesc date bio-bibliografice. Pe 6 noiembrie urma sa ne intilnim, chiar de ziua ambasadorului care, evident, nu evidentia in nici un fel acest detaliu biografic. Ne-am vazut, mi-a daruit o dedicatie pe cartea despre Proust si un roman in doua volume, Educatie tirzie.

La rindul meu, i-am facut cadou o raritate bibliofila – o monografie din secolul trecut, editata la Paris si dedicata unui putin cunoscut muzician german, scrisa de un print Bibescu, chiar cu autograful autorului. Ma rog. Si apoi M. Zamfir a plecat la Lisabona si eu in Drumul Taberei. Tot retraind parte din multi-putinii ani consumati in orasul care mi-a fericit viata si mincat ficatii, am dat peste un alt set de carti: ale lui Holban si despre Holban. Iar alte efluvii si melancolizari, aduceri aminte prin varia „madlene“ de uz propriu. In Pseudojurnal – Anton Holban – o editie Minerva din 1978, corespondenta, acte, confesiuni, ingrijita de Ileana Corbea si N. Florescu, gasesc o taietura din Romania literara. Existenta si muzica, un articol nostalgic, amical si extrem de lucid-percutant, dedicat de profesorul lusitanist de meserie, traitor si scriitor-de-Bucuresti prin vocatie. Alte pritoceli si ginduri „holbanesti“ si... „holbaniene“, sa le spunem asa, vulgarizind o realitate mult mai subtila. Caci, la urma urmelor, ce are, oare, o importanta mai mare: cititul, scrisul sau traitul? Ce iese din combinatia lor? (Paranteza: la TVR stau intr-un birou cu o duduca ochelarista care a stat trei ani la Lisabona si habar nu are de Pessoa si de atitea si atitea minunatii „lusitane“ pe care ea le-a TRAIT acolo cu gindul, sufletul si mintea in cu totul alta parte. Vrea sa-si termine studiile economice, sa cistige mai mult si sa aiba o slujba mai buna, muzica, ascultata la „computer“ o... „relaxeaza“ (?!) si ma enerveaza in schimb pe mine, ceea ce duce, inevitabil, la conflict. „Va rog sa inchideti...“, si este obligata sa devina botoasa. Ce e mai „miezos“, ce am citit si trait, prin intermediul cartilor, alaturi de prietenul Pessoa, sau ce a respirat si mincat si plimbat duduca la Lisabona, in absenta oricarui fior launtric legat de acel loc? (Care cred, o simpla speculatie, putea fi cu totul altfel in aceeasi ordine a hazardului si indiferentei.) Revenind la Mihai Zamfir, Bucuresti si... Anton Holban.

Articolul omagial – prea putin, caci este scris cu multa afectiune si o adinca intelegere atit a omului Holban, cit si a scriitorului Holban deopotriva. O mai veche preocupare strict intima devine azi un bun public prin intermediul Observatorului: in fiecare an, de 15 ianuarie eu, B.H., ma gindesc la Anton Holban. Am citit, la gazeta, ca Academia Romana i-a adus la acelasi numitor pe dl Presedinte Ion Iliescu, pe dl Profesor, Ex-Presedinte, Constantinescu, pe P.F. Teoctist, pe Mugur Isarescu, Adrian Paunescu, Ion Caramitru, Alexandru Mironov, Razvan Theodorescu si atitea alte nume zanganitoare ale momentului actual sub semnul lui Mihai Eminescu. Unitate, fratietate, solidaritate si din „CUTITOS!“ am ajuns la „Caru’ cu Bere“ sa ne unim intr-un glas si o simtire a pupatului Pietii Endependentii. Ma rog, sa fie la ei acolo, pentru mine – cred ca si pentru atitia altii – Eminescu este ceas de taina si de intimitate launtrica. Lipsa de masura si „inadecvarea“ ne fac de atitea ori ridicoli. Si nu mai stim ce sa scoatem din pantaloni: batista sa ne stergem lacrimile sau... Sa ne oprim aici. In fiecare an, de 15 ianuarie, ma gindeam la Anton Holban.

Un prieten de cursa lunga, de care ma leaga pasiunea pentru escapade montane, preumblarile prin Bucuresti – oare cum ar gusta el tot ceea ce face parintele Marchis, azi, la Stavropoleos? –, pasiunea pentru muzica si literatura, dar si pentru plastica si gesturile anodine – teribila acea secventa din Testamentul literar al lui Holban unde nareaza, cu umor, ironie si, de ce nu, intelegere, aventura unui spectator la opera care se chinuie, pret de un act, sa-si recupereze o... bomboana!, – gustul pentru trecut, dar si pentru Proust, accentul pus pe sensibilitate si trecut in dauna moftangismului epistemologic si hermeneut. „Trairismul“ lui Holban este si nu este legat de cel al epocii. „Autenticitatea“ lui e prea putin camilpetresciana, ci una mai apropiat livresca, „culturala“, preconizind un radupetrescianism in fasa. N-as vrea sa vorbesc despre cartile lui, atit de des citite, rascitite si mult luate la bani marunti. Inclusiv publicistice, de superioara calitate, ca si in cazul lui Sebastian, nefiind luata chiar „in serios“ nici de comentatori (volumul 3 din editia Beraru, seria „Scriitori romani“ de la Minerva, cuprinde mare parte din contributia lui Holban la radiografia unui moment cultural romanesc). Am senzatia ca pe linga Al. Calinescu, N. Manolescu, Mariana Vartic, Silvia Urdea – o excelenta lectura Anton Holban sau interogatia ca destin, in seria „Universitas“ tot la Minerva, este practic necunoscuta astazi – Nicolae (era sa scriu EUGEN..., Dumnezeule!) Florescu – constant admirator si pretuitor editor al lui Holban (lista este foarte lunga si nu e nici locul nici momentul pentru fise bibliografice) –, deci cred ca paginile dlui Mihai Zamfir sint dintre cele mai judicioase (o vorba care-i placea foarte tare lui Ovid S. Crohmalniceanu). Adaug si anexez textul de acum multi ani dedicat unui Holban, atit de ignorat, oricit nu ne place sa o recunoastem. Chiar daca el apare intr-o pozitie buna in topul lucrat de Observatorul cultural, chiar daca se studiaza la „facultate“ sau la scoala, Holban nu cred ca este asimilat asa cum se cuvine de literatura romana in ansamblul cursului ei istoric.

Exista centenare pline de fervoare, dar si centenare academice, centenare obligatorii sau plictisitoare, ca o vizita pe care n-o mai poti amina. Dar semicentenarele? Desi ele taie in carnea inca vie a timpului, trebuie sa constatam ca si semicentenarele asculta de aceeasi lege si ca vor fi, la rindul lor, sarbatorite in fervoare sau in indiferenta. Din acest punct de vedere, semicentenarul Holban are de ce sa ne mire. Se intimpla destul de frecvent ca un autor sa-si descopere postum cititorii autentici; dar e foarte rar ca un autor sa fi fost aproape lipsit de cititori in timpul vietii pentru a fi receptat cu atita pasiune dupa moarte. In fond, orice sarbatorire a semicentenarului Holban ar trebui sa inceapa cu sublinierea acestei perplexitati: de unde provine interesul brusc si atit de acut pentru prozatorul mort tinar in urma cu 50 de ani?

Sentiment tardiv de culpa? Improbabil. Interesul vizibil si plasat in crescendo este opera ultimelor doua decenii, deoarece voga Holban isi face aparitia abia spre sfirsitul deceniului VII, in apropierea anului 1970. Studiile despre Holban ca si editarea operelor sale au urmat in ritm galopant: de la monografia lui Al. Calinescu si aparitia primului volum din editia critica de Opere (Minerva, 1970) pina la editarea corespondentei sub forma Pseudojurnalului (Minerva, 1978). Nici macar abundenta studiilor partiale sau a capitolelor de monografii nu epuizeaza intinderea acestui interes; ar fi mai bine sa spunem ca Holban a intrat in citarea spontana a cercetatorului literar, in tezaurul activ de referinte la care orice exeget al prozei romanesti se simte obligat sa faca apel.
O celebritate surprinzatoare (dar nu fara precedent, deoarece cazul lui Mateiu I. Caragiale ilustra perfect aceeasi schema), care ar fi mirat profund pe contemporanii sai. Ce ar fi spus despre aceasta glorie postuma Camil Petrescu, Octav Sulutiu sau chiar Pompiliu Constantinescu – critici atenti, dar citeodata destul de severi cu proza scriitorului? Ne intrebam desigur ce ar fi spus Holban insusi – spirit lucid, departe de autoiluzia pioasa a rascumpararii postume.

Proza lui Holban a fost apreciata, in general, la justa ei valoare de intelectualii din epoca interbelica. Publicarea Jocurilor Daniei – roman rotund si surprinzator – n-a putut schimba radical perspectiva. Mai degraba decit o recitire atenta si valorizanta a operei, posteritatea se opreste cu interes – oricit de ciudat s-ar parea – la stilul unei existente fascinant in el insusi. Pentru noi, cei de astazi, Holban a ajuns reprezentantul tipic si atasant al unei generatii de proportii mitice – al generatiei care, in deceniul al patrulea, introdusese un nou mod de a vedea viata si un nou mod de a propune literatura. Cu numai citiva ani mai in virsta decit Mircea Eliade, Emil Cioran, Mihail Sebastian sau Constantin Noica, Anton Holban nu a facut din „traire“, „experienta“ si „autentic“ program teoretic, ci program de existenta. Si aceasta fara ostentatie si fara fast. In stilul existentei trepidante, construite parca anume in premonitia mortii, Holban a unit intr-o singura traire iubirea si calatoriile, jurnalistica si filozofarea, literatura si critica, totul sub semnul cultului pentru muzica. In doze si proportii uimitoare, acestea s-au succedat intr-o singura viata terminata inainte de implinirea a 35 de ani; iata o realitate facuta sa ne lase visatori!
Probabil ca cifrul explicativ al vietii si operei prozatorului Anton Holban poate fi definit ca un principiu muzical. Si aceasta nu numai in sensul dragostei pentru muzica buna (Holban a fost un meloman recunoscut si chiar un cronicar muzical dintre cei mai subtili), ci in sensul unei scheme ordonatoare care i-a ghidat, din umbra, pasii si scrisul. Punem aceasta existenta sub semnul muzicii, dar vedem, etimologic, in muzica un anumit sistem de ordonare a universului.
A presupune ca tocmai stilul existentei sale a fost cel care a valorizat scriitorul nu este pura speculatie, ci o explicatie a psihologiei receptarii lui Anton Holban.

Pentru a vedea in ce masura autorul Ioanei a putut deveni simbol al unei generatii si al unei epoci egal intrate in legenda, sa citam un fragment de scrisoare cu aparente dintre cele mai anodine:
„Sint la Saint-Malo, dupa ce am vazut Praga si Nürenbergul. Plec de-a lungul coastei Bretaniei. Vrei sa-mi scrii la Falticeni, unde voi fi din nou pe la 20 august? Esti la Balcic si te invidiez. Te asigur, eu care am voiajat destul, ca Balcicul e unic. La Galati voi aduce placi noi. Si vom vorbi, si vom asculta. Reiau L’Égoïste al lui Meredith“ (scrisoare catre Nelu Argintescu-Amza, 31 iulie 1929, reprodusa dupa Pseudojurnal, ed. Ileana Corbea si N. Florescu).
Anodin aparent sau anodin relativ, in care textul celor citeva sute de scrisori de aceeasi factura isi regaseste unitatea; pentru ca, la o lectura mai atenta, pagina de mai sus schiteaza un autoportret si un mod de existenta dintre cele mai aparte. Holban e pe malul Oceanului, dupa ce strabatuse avid Europa Centrala; generatia de scriitori ai deceniului patru se afla prin definitie in febra calatoriei, se deplaseaza pe pretexte culturale, dar mai ales pentru a-si stinge o insatiabila sete de experiente individuale. Daca asa fac Mircea Eliade sau Mihail Sebastian, asa va face si Holban. Aflat in Bretania, el viseaza insa la Balcic; melancolizat de ploile ce vin dinspre Atlantic, are nostalgia pacii insorite de la Marea Neagra. Conform unei psihologii instinctiv-proustiene, Holban aspira avid la ceea ce momentan ii lipseste si nu ezita sa califice Balcicul drept „unic“ numai pentru ca se afla departe de el. Poezia numelor si a departarii, punct fulcral in scrisul lui Holban, isi afla aici cea mai simpla expresie – consemnarea intr-o scrisoare ocazionala. Reveria geografic-poetica a textului apare cu transparenta; in plina vara cosmopolita, Holban viseaza la toamna si la iarna autohtona, iar in scrisoarea trimisa de la Saint-Malo, numele Falticeni sau Galati poarta melodia suava a patriei departate si a locului familial integrat.
Ce citeste prozatorul? Un romancier englez, desigur. Ca si Proust, va face o pasiune pentru romanul englezesc si va marturisi naiv tuturor amicilor ca il gaseste „extraordinar“. Nu stim daca la lectura lui ii dadeau lacrimile, ca lui Proust, dar stim ca il prefera tuturor celorlalte.

Cea mai tipica fraza din textul de mai sus ni se pare insa a fi: Si vom vorbi, si vom asculta. Vor conversa prin urmare la infinit si vor asculta muzica simfonica, dar si muzica propriilor lor voci. Exista aici un veritabil program de viata al unei generatii formate in cultul comunicarii orale si al prieteniei intretinute prin confesiune, amatoare de discutii teoretice, nesfirsite, creatoare de cenacluri unde se discuta orice, o generatie formata ea insasi sub inriurirea unui profesor de filozofie dotat cu geniul oralitatii. Fericirea intoarcerii in tara ia, pentru Holban, forma muzicii ascultate in companie si a discutiilor. Ce altceva poate fi considerata scrisoarea de fata decit fragment aleatoriu dintr-o conversatie nesfirsita? Scriind sute de scrisori, Holban ceda aceleiasi fascinatii de „a sta de vorba“ cu prietenii si de a intretine iluzia convivium-ului. Ca si maestrul sau Proust, va scrie numeroase scrisori intr-o viata teribil de scurta si va discuta, in acest mod particular, pina in ultimele zile de viata. E greu de afirmat ca prozatorul a dat dovada unui geniu prozastic; dar el poseda, fara indoiala, geniul epistolar, adica geniul de a face, din fragmente de oralitate, o mica bijuterie scriptica. Scrisorile lui Holban compun o „opera paralela“.

Profilul lui Anton Holban, asa cum ni-l imaginam noi, iese treptat din umbra. Daca astazi stilul existentei sale devine mai fascinant cu fiecare an care trece, acest fapt nu mai mira pe nimeni, Holban a febricitat toata viata. Nu doar la propriu (mai ales in ultimii ani ai unei existente chinuite), ci si la figurat: pornirea de a trai cu egala intensitate si concomitent pe multiple planuri reprezinta caracteristica ireductibila a autorului. Cit mai mult, cit mai diferit, cit mai repede! O schizofrenie superioara (in ocurenta, calificarea nu are nimic peiorativ) pare a ghida fiecare pas din viata scriitorului. Nu mai conteaza calitatea trairii, ci intensitatea ei. Plasat in mai multe proiecte paralele, incapabil de a duce vreunul pina la capat, Holban a trait cu fericirea de a imbratisa multiplul si de a se sti prezent, permanent, in cit mai variate puncte ale hartii spirituale personale.
In al doilea rind – si ca o concluzie aproape fireasca: opera lui Holban este o opera prin excelenta fragmentara. Si nu ne referim doar la accidentul biografic ce a dat scrierilor sale alura unor fragmente, ci la principiul ultim al compunerii prozelor. Chiar cele mai „rotunde“ compozitii, romane in sensul traditional al cuvintului (Ioana sau Jocurile Daniei) sint formate, in cele din urma, din fragmente puse in slujba unei idei. Febra recurenta nu i-a lasat autorului ragazul de a compune in mod reflexiv: totul va fi asternut pe hirtie in agitatia dominatoare a momentului. Scrisul lui Holban poarta pecetea unui prezent continuu. Dar aceasta opera de fragmente nu este o improvizatie. Ce ar fi ramas din Marcel Proust, din idolul scriitorului roman, daca ar fi murit la virsta lui Anton Holban? Fara indoiala, un alt Anton Holban al literaturii franceze. Regimul tremurat si fragmentar al scrisului ii este impus lui Holban atit de pornirea intima a personalitatii, cit si de premonitia retezarii tragice a existentei.

Sa recapitulam: daca stilul existentei se poate rezuma la trairea unor experiente variate, iar stilul operei se explica printr-un fragmentarism imposibil de depasit, o anumita coerenta spirituala se schiteaza la capatul drumului. Ea este de tip muzical. In cazul lui Holban, principiul muzical pare a-i fi dominat si viata si opera. In aceasta configuratie existentiala, ramine de o importanta secundara faptul ca Holban i-a indragit pe Bach si pe Beethoven, ca scria despre Enescu si Thibaud sau ca s-ar fi putut sinucide, ca eroul lui Huxley, in sunetele unuia dintre ultimele cvartete beethoveniene; toate acestea sint profund exacte, dar atesta o muzicalitate inca prea vizibila, o muzicalitate de suprafata. Veritabila relatie cu Eutherpe a personalitatii lui Holban se afla in principiul muzical adinc, numit astfel aproape printr-o metafora. Ce este altceva o bucata simfonica decit un fragment, infinit prelucrat, smuls universului sonor, pentru crearea, interpretarea sau receptarea caruia este nevoie de o traire intensa, limitata in timp, de situare constienta intr-un regim de transa?
Daca revenim la intrebarea initiala – carui fapt datoram popularitatea postuma a lui Anton Holban? – raspunsul se precizeaza: o datoram in primul rind existentei personajului si in al doilea rind operei propriu-zise, ce pare a sustine un mit. Principiul muzical pe care l-am descoperit ca simbure al unei personalitati are, in cazul de fata, si o dimensiune tragica involuntara. Nu a fost insasi viata lui Holban intensa, sfisiata intre contrarii si, mai ales, extrem de scurta – trasaturile unei simfonii! Insidios, grav si, pina la urma, terifiant, principiul muzical s-a insinuat in miezul vietii scriitorului, facind-o pura, intensa si strict limitata in timp, ca orice bucata muzicala destinata sa infrunte viitorul.

(Mihai Zamfir, Existenta si muzica, Romania literara, nr. 2/1987).

Ce putem adauga: acel „Poate a lunecat...“ din O moarte care nu dovedeste nimic induce incertitudinea dintotdeauna si de azi. Singura noastra certitudine este lipsa unei certitudini. Indoiala lui Holban face parte si din indoielile noastre. De toate felurile. Ce e cert, sigur, etern? Nimic. Si ar mai fi ceva: angoasele si nelinistile lui Holban, literare sau existentiale, sint adunate sub semnul Bucuriei. Iata ceva ce am pierdut: bucuria de a ne bucura: de o piesa muzicala, de un concert, de o carte, de o floare, de un apus de soare, de o coapsa fina sau doi ochi frumosi, chiar si de miscarea unei macarale sau a unui buldozer. Holban, ca si Cehov, ne trimite in lumea actelor mici, a intimplarilor anodine, dar unde se pot ascunde atitea fapte, adinci, de viata. (La un recital Viniciu Moroianu, tot in aceasta toamna, integrala Variatiunilor Goldberg, interpretate intr-o suflare de nabadaiosul nostru pianist la Ateneu, un fapt mi-a retinut atentia. Cind toata lumea aplauda in finalul concertului, o tinara spectatoare, eleganta si distinsa, s-a dus la capatul rindului pe care statea si a inceput sa-i dea in cap unei alte spectatoare, si mai tinere, cu o furie de neinteles. Victima incerca sa se apere, inutil, dupa citeva alte pocnituri, agresoarea s-a indepartat si, aplaudind, a intrat in rindul melomanilor care plecau. Nici atunci si nici azi NIMENI nu stie ce s-a intimplat si de ce. Iata cum Variatiunile Goldberg, in plin an omagial J.S. Bach, pot genera noi si fascinante „variatiuni“.)

Despre „fragmentarism“, improvizatie, proza „scurta“ sau „lunga“, implicare emotionala sau doar luciditate activa, muzica si literatura dar si despre posteritatea (critica si necritica) poate, cu alt prilej. Sa zicem pe 15 ianuarie 2002 sau, de ce nu, pe 10 februarie 2002, cind ANTON HOLBAN, cel disparut la 35 de ani, ar reaparea la virsta centenarului. „Imi doresc subitul...“, se confesa in ultimii lui ani Serban Cioculescu. De „subit“ au avut parte si Florin Mugur, si Zaciu si Papahagi, si Ion Dumitriu &Mircea Nedelciu si atitia altii care azi ne lipsesc intr-o asemenea masura, incit chiar si acest articol pare (si de la un punct inainte si este) o indecenta. „Placile Dumitale. Restul Cocai“, nota Holban cu citeva zile inainte de a muri. Avea oare constiinta sfirsitului? Dar oare chiar a murit? Oare chiar s-a sfirsit ceva?