OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu cîteva zile înainte de vizita Hertei Müller în România, în presa germană (şi cînd spunem presa germană ne referim la agenţiile de ştiri şi la cele mai influente şi prestigioase reviste şi ziare), apar informaţii despre un angajament semnat cu Securitatea, în 1961, de către scriitorul german Oskar Pastior, o personalitate preţuită în Germania şi în România. Oskar Pastior fusese prieten cu Herta Müller, au început să lucreze împreună la un roman despre deportarea în lagărele sovietice a etnicilor germani originari din România, roman pe care laureata Premiului Nobel pentru Literatură l-a scris singură, după decesul lui Oskar Pastior, din 2006, în urma unui stop cardiac. Acest roman se numeşte Leagănul respiraţiei, a apărut în 2009, în Germania, iar în 2010, Editura Humanitas Fiction le-a oferit cititorilor versiunea în limba română. Povestea conceperii şi scrierii acestui roman, una dintre cele mai cutremurătoare mărturii despre experienţa terifiantă în lagărele sovietice, poate fi aflată din interviul pe care Herta Müller l-a acordat revistei noastre şi pe care îl publicăm în acest număr. În acest interviu, Herta Müller îşi reaminteşte cum Oskar Pastior îi povestea despre experienţa lagărului, care l-a bîntuit toată viaţa, cum în visele sale se amestecau imaginile din trecut cu cele din prezent, cum visa că se urcă într-un avion, în Germania, şi ajungea, pînă la urmă, tot în lagăr. Interviul ne-a fost acordat în luna august, cu mult înainte de dezvăluirile privind angajamentul lui Oskar Pastior. Între timp, Herta Müller a acordat un interviu cotidianului Frankfurter Allgemeine Zietung, publicat pe 18 septembrie, pe care l-am considerat relevant pentru „cazul Oskar Pastior“ şi l-am plasat la finalul interviului nostru, considerînd că întregeşte – la modul tragic – relaţia de prietenie dintre cei doi.

 

Reacţia Hertei Müller din Frankfurter Allgemeine Zeitung o consider impecabilă. Ar fi de observat, mai întîi, că, la o zi după publicarea informaţiilor despre „cazul Pastior“, Herta Müller răspunde prompt solicitării redacţiei germane de a acorda un interviu. Nu se ascunde, nu temporizează, nu cere răgaz de gîndire, nu invocă scuza că nu-şi poate aduna gîndurile şi, ceea ce este cel mai important, nu vituperează: nici împotriva gazetei, nici împotriva celor care au făcut dezvăluirea, nici împotriva lui Oskar Pastior. Ea face un lucru infinit mai important: explică (şi încearcă să-şi explice şi să-şi clarifice circumstanţele acelui angajament semnat de Oskar Pastior). Şi, într-un fel, dezamorsează o bombă: de fapt, Pastior fusese „strîns cu uşa“ să semneze acel angajament, nu s-a ţinut de acel sinistru document – adică, n-a dat note infamante şi n-a făcut rău celor din jurul său – şi, ceea ce este mai important, la emigrarea lui în Germania, în 1968, a informat autorităţile germane despre relaţia sa cu Securitatea (asta, probabil, pentru a curma orice alte legături cu Securitatea, care, se ştie prea bine, îi folosea pe unii emigranţi în continuare). A dorit, aşadar, să închidă un capitol, poate mai multe, din viaţa sa, deşi n-a putut-o face în mod irevocabil, de aici irepresibila dorinţă de a-şi aminti despre cum a fost în lagărul sovietic.

 

Prietenilor apropiaţi, Oskar Pastior nu le-a spus nimic despre angajamentul cu Securitatea din 1961, descoperit postum. Şi în privinţa tăcerii lui Pastior, Herta Müller are un răspuns impecabil. Probabil că, pe plaiurile mioritice, tăcerea lui Pastior ar fi provocat valuri de vociferare, de reproş, de apostrofare – „tocmai cu mine să nu vorbească, eu, prietenul lui!?“. Herta Müller răspunde: „cine ştie, poate că la oribila enormitate a lagărului n-a vrut s-o mai adauge şi pe cealaltă“ şi spune la finalul interviului: „Dacă ar mai trăi Pastior, de cîte ori m-aş duce la el aş insista de fiecare dată să-şi citească dosarul şi să scrie el însuşi despre asta. Dar, de fiecare dată, aş face-o strîngîndu-l în braţe“. Faptul că Herta Müller nu se dezice de Oskar Pastior – recompunînd această prietenie – ţine de ceea ce s-ar numi personalitate puternică. Ţine şi de onestitate, echilibru, nuanţă şi compasiune – ultimul cuvînt este folosit chiar de Herta Müller în interviul acordat ziarului Frankfurter Allgemeine Zeitung. Trădători, cozi de topor, fricoşi, oportunişti, exaltaţi, indignaţi „la ordin“ se găsesc pe toate drumurile.