Autor: 
Categoria: 
„Românii, aceşti fraţi
îndepărtaţi ai italienilor, au dat dovadă de patriotism şi
de un exemplu de concordie pe care noi, italienii, sîntem gata
de a-l urma. Unirea Principatelor va prepara unirea tuturor
italienilor într-un singur corp, deoarece, de-acum înainte,
nimeni nu va mai putea să împiedice, astăzi, ca minunatul act
ce s-a împlinit la poalele Carpaţilor să nu se realizeze şi
la picioarele Alpilor“… Aşa-l întîmpina, în
martie 1859, marele Camillo Benso, conte de Cavour, pe atunci încă
doar prim-ministru al Regatului Sardiniei (denumirea oficială a
statului piemontez, ce cuprindea şi Sardinia şi care, sub
conducerea familiei de Savoia, şi mai cu seamă a celui mai
important dinast al acesteia, regele Victor Emanuel al II-lea,
constituia, încă dinainte de Revoluţia de la 1848, nucleul şi
motorul de la care pornise deja, ideatic, dar şi practic, lupta
pentru apropiata, viitoare unitate a Italiei), pe Vasile Alecsandri,
ministrul de Externe doar al Moldovei încă, sosit în
vizită oficială la Torino, capitala micului regat, tocmai pentru a
anunţa dubla alegere a lui Alexandru Ioan Cuza.
Cavour sprijinise cu fervoare unirea
Principatelor încă de la Congresul de la Paris, din 1856, cu
gîndul – ca şi Prusia – la propria, preconizată, unitate
naţională, sperînd, astfel, pe bună dreptate, să creeze un
util precedent. Sardinia, de departe cea mai modestă din rîndul
marilor puteri, îşi cîştigase locul la masa
negocierilor tocmai prin clarvăzătoarea sa angajare, în
ultimul moment, în coaliţia antirusă din Războiul Crimeii,
la care contribuise cu un corp de numai 15.000 de soldaţi, comandaţi
de legendarul general Alfonso La Marmora – ceea ce i-a asigurat un
loc şi printre cele Şapte Puteri Garante ale Principatelor (statut
confortabil, care înlătura definitiv spectrul protectoratului
rusesc, reprezentat, vreme de aproape 30 de ani, de Regulamentele
organice – premisa marilor schimbări în bine ce, în
fine, se conturau şi la noi!).
Referindu-se, tot ca la un util precedent, la convocarea divanurilor ad-hoc, care a însemnat una dintre primele aplicaţii ale principiului autodeterminării popoarelor, dar, probabil, şi la reprezentativitatea largă a acestora (erau prezenţi acolo şi cîţiva deputaţi ţărani, o mare noutate pe atunci!), Cavour adăuga: „Consultarea voinţei poporului român marchează începutul unei noi ere în sistemul politic al Europei“…
Vasile Alecsandri sosea de la Paris,
unde dusese aceeaşi solie, mai întîi marelui protector
Napoleon III (un protector mai degrabă conjunctural decît din
convingere – filoromânii autentici recrutîndu-se
aproape exclusiv dintre republicanii francezi, adversarii
împăratului!) şi fusese primit în Piemont ca un
important (şi, citim printre rînduri, poate chiar cu o uşoară
adiere de „invidie“) prieten, în mare pompă, cu escortă
de cuirasieri – spectaculoşii soldaţi, foarte înalţi,
înzăoaţi în platoşe, cu uniforme albe şi coifuri
argintii, ornate cu cozi lungi de cal, care pînă astăzi,
moşteniţi de la monarhie, constituie garda de onoare a
Preşedintelui Republicii italiene – încă de cum trecuse,
înainte de Chambéry, graniţa „sardă“, ce pe atunci
cuprindea şi provincia Savoie, azi în Franţa, fieful de
baştină al familiei, de origine franceză, cu acelaşi nume, ce
avea să aducă unitatea Italiei…
La 17 martie 1861, la exact doi ani de
la rostirea acelor măgulitoare şi profetice cuvinte către Vasile
Alecsandri, la adresa românilor, speranţele lui Cavour aveau
să prindă fiinţă. Validînd o unificare – incomparabil mai
amplă decît cea moldo-valahă, raportată la scara lumii
româneşti –, dar încă incompletă, primul Parlament
al Italiei unite, întrunit, încă din 18 februarie, la
Torino, va proclama Regatul Italiei şi va stabili noul titlu de rege
al Italiei pentru Victor Emanuel al II-lea, deja rege al Sardiniei –
păstrînd numerotarea „piemonteză“ (amănunt ce, poate, a
fost resimţit negativ de unii italieni…) – şi pentru urmaşii
săi. Cavour însuşi avea să fie confirmat cel dintîi
prim-ministru al noului Stat (din nefericire, urma să moară subit
la scurt timp, în plină activitate, la 6 iunie, la doar 51 de
ani, fiind urmat de dinamicul baron toscan Bettino Ricasoli).
Aprobată de către Senat la 26 februarie, cu 129 de voturi contra 2,
şi, prin aclamaţie, şi în Cameră, la 14 martie, legea de
proclamare a regatului avea să fie promulgată la 17 martie 1861.
Iată data!
Dat fiind atitudinea ultraostilă a
Bisericii Catolice, în frunte cu reacţionarul papă Pius al
IX-lea, care s-a pus sistematic de-a curmezişul înfiripării
Statului italian unitar, din lege este retras un amendament care viza
introducerea în titlu a uzualei formule de „rege, prin
providenţa divină şi votul/dorinţa naţiunii“ (echivalent
românesc: „prin graţia lui Dumnezeu şi voinţa naţională“).Mutatis mutandis, 17 martie este pentru italieni ceea ce 24 ianuarie
1859 + legea de proclamare a regatului din 14 martie 1881, reprezintă
pentru români (coincidenţele de date, deşi strict
întîmplătoare, sînt nu mai puţin sugestive. Se
non è vero, è ben trovato...).
Parlamentul unirii italiene fusese
ales, la 27 ianuarie 1861, pe baza legii electorale censitare
piemonteze din 17 martie 1848, derivînd din Statutul Albertin
(preîntîmpinînd Revoluţia, regele Carol Albert,
tatăl lui Victor Emanuel II, dăduse o Constituţie relativ
democratică la 4 martie 1848, zisă Statutul Albertin – cuvîntulconstituţie suna încă subversiv! –, ce va funcţiona fix
100 de ani, pînă la Constituţia republicană din 1948!),
extinsă la toată Italia. În treacăt, mai amintim şi că
palatul în care s-a reunit primul Parlament italian, la Torino,
cu aula integral refăcută şi cu numele fiecărui deputat pe
fotolii, este de mult muzeu al Risorgimento-ului şi al democraţiei
italiene. La noi, Palatul Camerei Deputaţilor de pe Dealul
Mitropoliei, în care, de la 1831, în clădirea veche
(înlocuită de cea actuală, datorată arhitectului Maimarolu,
1907), se reunea Obicinuielnica Obştească Adunarea regulamentară,
în care a fost ales Cuza, votat Carol I, proclamat regatul
etc., ce putea deveni muzeul democraţiei româneşti (eu încă
mai sper şi propun!), s-a transformat, în 1996, în
Palatul Patriarhiei…
Rareori, în istorie, fenomene
paralele mai izbitor asemănătoare, mergînd chiar pînă
la suprapunerea de date, ca Risorgimento-ul italian (numele vine de
la titlul ziarului omonim fondat tot de Cavour, în 1847) şi
Mişcarea de Regenerare naţională românească, după cum o
chemau părinţii fondatori ai naţiunii noastre, dar pe care, pe
drept cuvînt, o putem denumi, simplu, şi Risorgimento-ul
românesc… Prietenii, legături, istorii comune… Dintre cei
patru părinţi fondatori ai Italiei, aflaţi într-o sinergie
fără precedent, Cavour, moderatul, Victor Emanuel, regele vizionar
şi liberal, Garibaldi, luptătorul revoluţionar şi curajos,
sufletul popular al Risorgimento-ului, şi Mazzini, republicanul
idealist, singur Mazzini nu a participat la momentul 1861. În
timp însă, celebrul său crez cu privire la Italia se va
adeveri punct cu punct.
Reluînd şi rezumînd acest
program-profesiune de credinţă, doi martiri ai unităţii italiene,
fraţii veneţieni Attilio şi Emilio Bandiera, îi scriau,
profetic, încă de la 1844, maestrului aflat în exil la
Londra, înainte de propriul sacrificiu pe un cîmp de
bătălie ingrat, sinteza devenirii patriei lor în suta de ani
(de fapt, 102!) ce avea să vină, în următorii termeni:
„Italia independentă, liberă, unită, în mod democratic
constituită în republică, avînd Roma drept capitală“.
În imagine: Victor Emanuel al II-lea
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters