OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Convorbirile Laviniei Betea, realizate după 1989, cu Alexandru Bîrlădeanu, Ion Gheorghe Maurer, Corneliu Mănescu, trei dintre cei aflaţi la vîrfurile puterii în România totalitaristă, optînd, înainte de oficializare, pentru „stînga fără totalitarism“, reprezintă o necesară analiză din interior a unei epoci în pericol de a fi percepută, azi, la nivelul clişeelor.

 

 

Înainte de 1944, România era o societate burgheză slab dezvoltată, cu cîteva decenii în urma Ungariei şi Cehoslovaciei, beneficiare ale moştenirii Imperiului Austro-Ungar. 60% din populaţia ţării era analfabetă, o bună parte a populaţiei rurale trăia în condiţii mizerabile. România ieşea din război cu toate legăturile economice internaţionale distruse. Refacerea acestor legături, plasarea României într-un context economic internaţional au fost ţelurile în vederea cărora s-a acţionat. Reforma monetară din 1947, cu tot caracterul de clasă, recunoscut, a sistat procesul de degradare economică a ţării, care ducea la colaps. În România, imediat după război, a existat o etapă premergătoare, în care a continuat să funcţioneze economia de tip capitalist, statul încercînd să intervină tot mai mult, pe fundalul urmărilor războiului, al despăgubirilor plătite sovieticilor, al Sovromurilor, care transportau o parte din avuţie în U.R.S.S., al proastei conduceri. Lupta între elementele socialiste şi rămăşiţele economiei capitaliste a fost rezolvată prin naţionalizare. Reconstrucţiei economice (1948-1957) i-a urmat haosul de după venirea lui Ceauşescu la putere.

 

La Congresul al IX-lea, Alexandru Bîrlădeanu a ridicat problemele-cheie: „1. împărţirea corectă a venitului naţional către populaţie, în investiţii, pentru dezvoltare, în raport cu scopurile politice şi cu realităţile; 2. prudenţa în ce priveşte îndatorarea“. În tranziţia de la capitalism la socialism, incompetenţa responsabililor a jucat un rol nefast. Dacă ultimii ani din timpul lui Dej şi primii ani ai guvernării lui Ceauşescu au fost cei mai buni din punct de vedere al condiţiilor de viaţă, faptul s-a datorat eliminării greşelilor din conducerea economiei. În 1964, intenţiile lui Dej erau următoarele: autonomia C.A.P.-urilor, crearea unei pieţe de reali producători şi proprietari, liberalizarea economiei. Cînd a murit, România nu mai avea nici un fel de datorii. Ceauşescu a reintrodus cotele obligatorii pentru că nu se mai putea descurca în urma greşelilor economice, a desfiinţat mandatariatele. El n-a ţinut seama de dezvoltarea proporţională a industriei în raport cu timpul pe care-l trăiam. Odată cu plata datoriilor, începută în 1980, nu s-a mai importat nimic şi toate instalaţiile s-au învechit.

Coordonarea economică sovietică se făcea prin C.A.E.R. Conform „diviziunii internaţionale a muncii“ propuse de U.R.S.S., României îi revenea statutul de colonie a ţărilor mai industrializate, R.D.G. şi Cehoslovacia.

 

În 1963, Alexandru Bîrlădeanu, reprezentantul României în C.A.E.R., i-a spus lui Hruşciov că România nu acceptă o coordonare a planurilor economice, pentru că „fiecare partid dă socoteală în faţa poporului său“, şi Hruşciov a acceptat, fiindcă relaţiile cu statele socialiste erau marcate de schisma sovieto-chineză. Bîrlădeanu a fost înlăturat în 1967, cînd Ceauşescu a obiectat ca el să facă propuneri de reforme economice. Voia să le facă singur. Erau primele semne de megalomanie. „Călcîiul lui Ahile al economiei socialiste este lipsa cointeresării“, care se regăseşte şi în perestroika. Sistemul socialist s-a prăbuşit fiindcă nu s-a găsit formula cointeresării. Nici înlocuirea mecanică a economiei capitaliste cu cea socialistă şi reciproca, azi, nu reprezintă o soluţie. O economie mixtă este o formulă viabilă, argumentată de ceea ce se întîmplă în societatea japoneză, în care „sînt forme tradiţionale, reprezentînd forme de solidaritate socială apropiate de cele ce spun teoreticienii socialismului“.

 

 

Eşecul sistemului aşa-zis socialist se datorează, în opinia lui Maurer, unor degenerări de diverse tipuri. Marx nu a făcut altceva decît să sesizeze contradicţii ale sistemului capitalist, dar economia „socialistă“ a fost o creaţie a stalinismului. Fiindcă Lenin, dîndu-şi seama că transformarea capitalismului în alt tip de societate este de durată, a trecut la Noua Politică Economică, prelungind funcţionarea unor elemente de economie capitalistă. Dar Lenin a murit în 1924 şi Stalin nu a continuat liberalismul economic. Tot Stalin a profitat de greşelile lui Marx şi Engels, care nu au explicat conceptele „dictatură de clasă“, devenită dictatură personală, şi „internaţionalism proletar“, care a permis crearea de state-satelit ale U.R.S.S. În timpul lui Lenin, intelectualii aveau libertatea să aibă alte opinii decît ale lui şi acestea se publicau. Dar, încredinţat că „morală“ este numai atitudinea care slujeşte „cauzei“, că puterea trebuie „cucerită cu orice preţ şi cu orice preţ – păstrată“, atunci cînd şi-a dat seama că alegerile din 1917 n-au fost o victorie reală, tot Lenin a înfiinţat poliţia politică, C.E.K.A., inspirată din opricina lui Ivan cel Groaznic.

 

 

Relaţiile internaţionale ale României în perioada 1944-1989 cunosc o traiectorie ascendentă, raportată la: a) momentul de început, cînd „nu puteai face decît ce hotăra Stalin“;

c) tratativele de unificare a celor două Germanii, după moartea lui Stalin, chiar dacă fără rezultat, pentru deschiderea de relaţii diplomatice cu R.F.G. A avut o atitudine singulară raportată la celelalte ţări membre ale Tratatului de la Varşovia în timpul Războiului de Şase Zile din Israel: n-a rupt relaţiile diplomatice cu Israelul şi a ridicat legaţia la nivel de ambasadă. Şi-a declarat solidaritatea cu vietnamezii, dar, în acelaşi timp, a încercat să convingă Vietnamul să încheie pacea cu S.U.A. Pentru Declaraţia de independenţă faţă de U.R.S.S., din ’64, Dej avea nevoie de sprijin occidental şi „reprezentanţele comerciale beneficiau de mari puteri diplomatice“.

 

În 1968, la invadarea Cehoslovaciei de către U.R.S.S., Ceauşescu îi reia ideile, fără a pomeni numele lui Dej. Sporirea prestigiului României în lume s-a tradus şi prin faptul că ministrul român de Externe, Corneliu Mănescu, este ales preşedintele sesiunii a XII-a a O.N.U. „România a fost prima ţară socialistă care s-a integrat sistemului economic mondial.“ A fost membră a Băncii Internaţionale de Investiţii şi, ulterior, a F.M.I. Declinul a venit odată cu izolaţionismul creat de Ceauşescu, după ’80, atunci cînd, mai mult ca oricînd, era nevoie de apartenenţă la configuraţia politică mondială. Cînd Gorbaciov, care focaliza întregul interes al Occidentului, afirma ideea „Casei Europene“, Ceauşescu stăruia în formula „Europei unite a statelor libere şi independente“. Erau tezele din 1964, care nu mai erau adecvate momentului. În 1989, România era singura ţară care nu mai avea raporturi cu organizaţiile internaţionale sus-amintite. Îşi pierduse prestigiul.

 

 

Cînd Gorbaciov declara, în 1992, că „socialismul ca sistem nu a existat în ţara noastră“, nu făcea decît să spună adevărul. Ceea ce Marx numise „comunism“, după Comuna din Paris, în secolul al XIX-lea, n-a avut contingenţă cu tot ce s-a petrecut în 1917 şi, după al Doilea Război Mondial, în Europa Centrală şi de Est. A existat, la un pol, tipologia fanaticului, „revoluţionar de profesie“, vehiculată, tot în secolul al XIX-lea, de Naceav: omul „care nu are interese personale, treburi, sentimente, legături particulare nu are nici măcar nume“. La celălalt pol, a existat intelectualul de stînga, fascinat de visul „dreptăţii sociale“ care s-ar realiza în U.R.S.S. Ilegaliştii din anii premergători celui de-al Doilea Război Mondial nu aveau nimic de-a face cu ideile lui Naceav. Erau oameni care „ştiau ce vor, dar nu bănuiau ce-o să se-ntîmple; foarte diversificaţi şi foarte respectaţi“, îi caracterizează Corneliu Mănescu. Ei au văzut în Partidul Comunist „un mod de a te opune nazismului“, conştienţi că pot plăti pentru asta cu viaţa, şi nu puţini au şi făcut-o. Dar, în marea majoritate, au fost primele victime ale infernalei maşinării create de stalinism. Cineva care aflase despre „dictatura crîncenă“ din U.R.S.S., în 1940, cum a fost Alexandru Bîrlădeanu, afirmă: „Nu puteam concepe că în ţări ca România, Germania, Cehoslovacia un regim de tip socialist ar avea ceva în comun cu viaţa cunoscută în U.R.S.S.“. Odată ajunşi în legalitate, toţi aceştia au înţeles că sînt prizonierii unor stări de fapt. România era coordonată politic prin Cominform.

 

Unii lideri ar fi vrut să colaboreze cu partidele istorice, neputînd crede că sovietizarea se va face atît de subit şi de dur. Dar Cominformul a stabilit desfiinţarea partidelor politice şi aruncarea conducătorilor acestora în închisori. Tot atît de adevărat este că alţii au fost fascinaţi de Stalin. „Cînd nimeni nu îndrăznea să i se opună lui Hitler, toţi cei invadaţi de el capitulau imediat, Stalin a ridicat armatele împotriva lui Hitler şi a organizat rezistenţa populaţiei într-un fel tot atît de dur ca şi Hitler. Unei forţe trebuie să-i opui cel puţin o forţă egală“, opinează Corneliu Mănescu. Fascinaţia a mers pînă acolo încît Ana Pauker, în închisoare fiind, izbucneşte în lacrimi cînd află de moartea lui. „Ce plîngi? Dacă trăia, erai moartă!“, i se răspunde. Cu toată inteligenţa ei nativă, Anei Pauker i-a scăpat din calcul faptul că Stalin a început să speculeze naţionalismul încă din timpul războiului, că a introdus, apoi, procentajul pe criterii naţionale în promovare. La cîteva săptămîni după procesul Slansky din Cehoslovacia, cu substrat antisemit, Ana Pauker este acuzată de „deviere de dreapta“ şi arestată. Aici intervine încă un factor: lupta internă pentru putere. În eliminarea adversarilor, „devierea“ de stînga sau de dreapta, n-avea importanţă, era un mijloc eficace. Formele totalitare de conducere începeau să fie însuşite şi folosite de „supuşii“ din „lagăr“. Singurul „drept“ al celui dinainte condamnat era să-şi „facă autocritica“. Dej, care şi-a dat seama destul de repede de lipsurile sistemului sovietic, s-a simţit şi el ameninţat cît a trăit Stalin şi a dorit să se debaraseze de coordonarea sovietică. Declaraţia din 1964 s-a născut din căutarea unui grad de securitate, de autoapărare, din teamă, în afară de patriotism. De altfel, patriotismul omului politic nu are voie să fie „sentimental“, ci numai „raţional“, consideră Maurer. În timpul lui Ceauşescu n-au mai existat deţinuţi politici pentru că regimul era consolidat.

 

 

„Condamnarea“ şi „reabilitarea“ lui Pătrăşcanu  fac obiectul unui studiu de caz. Dej nu-i ierta lui Pătrăşcanu popularitatea în rîndurile politicienilor din celelalte partide şi a maselor, popularitate cîştigată în urma colaborării cu regele în provocarea actului de la 23 august 1944. Maurer nu-i ierta prestigiul. Ar fi vrut să fie el ministrul Justiţiei. Ar fi vrut să scrie o carte. Pătrăşcanu avea patru. Pătrăşcanu a fost luat prin surprindere de desfiinţarea partidelor istorice, de forţarea abdicării regelui. Considera că este o greşeală să se facă devreme naţionalizarea, pentru că „nu avea cine să conducă întreprinderile“. Dorea să demisioneze din partid şi să se consacre unei cariere universitare. Nu se putea aventura în emiterea unor judecăţi proprii fără a fi acuzat de „fracţionism“. Debarasarea de indezirabili, învăţată de noii lideri de la Stalin, l-a transformat în „duşman imperialist“ şi „de clasă“ şi l-a dus la sentinţa cu moartea. În afară de subminarea meritelor lui Dej, Ceauşescu orchestrează „reabilitarea“ pentru a-l elimina pe Drăghici, cel care condusese ancheta Pătrăşcanu, şi pentru a-şi subordona Securitatea. Era drumul spre puterea absolută. De altfel, toţi de la vîrf erau în situaţia acrobaţilor puşi să facă salturi mortale fără plasă. „Dacă cercetezi istoria, vezi că orice prefacere socială lasă în urmă victime“, este concluzia unuia dintre intervievaţi. Se gîndea la 1789, la 1989?

 

 

„Monolitul“ de care se temea Occidentul s-a dovedit a fi „o forţă divizată“. Hruşciov, care l-a demitizat pe Stalin, a emis doctrina „unităţii în diversitate“, adică păstrarea hegemoniei U.R.S.S. în „lagărul socialist“. Mao a preluat ideea lui Confucius: „o mie de flori să înflorească“. Tito a fost unul dintre principalii artizani ai mişcării ţărilor nealiniate. Lui Brejnev i-a urmat Andropov, care a pus bazele reformelor făcute de Gorbaciov, pentru că, „în general, reformatorii apar din interior, dintre cei aflaţi la conducere“, avînd „o viziune a situaţiei generale“, de unde „se pot întrevedea şi soluţiile“. „Tatonarea istoriei“ (1917-1989) a fost un eşec datorat drumului dictatorial pe care a apucat-o. Abandonarea lui naşte riscul căderii în cealaltă extremă: negarea a tot ce a fost creat în răstimpul respectiv. Cartea Laviniei Betea are meritul acestei drepte cumpăniri.