OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ingaduiti-mi, pentru inceput, sa ii reintroduc in atmosfera anului 1968 pe cei care au avut bucuria sa il traiasca sau sa-i incit pe cei mai tineri sa se impartaseasca, la rindul lor, din frenezia estompata (la noi) si eruptiva (in Occident) a acelei perioade. O pot face, acestia din urma, prin intermediul presei, al muzicii – grupul Beatles, de pilda –, al insemnelor contraculturale artizanale care se mai gasesc prin locuri izolate, cum este, de pilda, talciocul (numit, la Cluj si cam pretutindeni in Ardeal, Ószer). Sau o pot face, fireste, prin intermediul cartilor, din ce in ce mai multe si mai bune – in spatiul academic occidental –, dedicate contraculturii sau miscarii hippy.

- Anul 1968, un an nelinistit in Europa
Aici, din nou, noi sintem oarecum prejudiciati, fiindca despre contracultura anilor ’60 se discuta prea putin in spatiul romanesc, desi fenomene intelectuale decisive din perioada respectiva – cum ar fi, de pilda, angajamentul patetic al lui Sartre in miscarea studenteasca franceza de la inceputul lunii mai 1968 sau teoriile despre retoricile opresive ale Puterii formulate de catre Michel Foucault – sint din ce in ce mai bine insusite. Dar cine mai stie despre Daniel Cohn-Bendit, cel care i-a condus pe studentii parizieni in strada in mai 1968, si despre soarta lui ulterioara, de parlamentar european care a militat, la un moment dat, pentru restrictionarea libertatii de exprimare a presei europene? Cine mai stie ca Joschka Fischer, ministrul de externe – foarte charismatic si foarte „verde“ – al Germaniei, pina nu demult, a fost unul dintre protagonistii stingii estudiantine germane din anul nelinistit 1968?

Sau ca miscarea politica a „verzilor“, foarte activa in unele tari occidentale, isi trage ideologia din antietatismul alimentar si ecologic al contraculturalilor din anii ’60, care au lansat – in Statele Unite la inceput, pentru ca isteria sa se intinda apoi peste tot – fermele de „organic food“, tot asa cum tot contraculturalii au lansat trendul psihedelic in muzica, jocul realitatilor alternative, virtuale, prin Generatia Beat si prin consumatorii de droguri (mai ales LSD, acronim care devenise atit de prohibit in Marea Britanie, incit The Beatles s-au vazut obligati sa surmonteze in mod sibilinic interdictia, lansind in eter piesa muzicala Lucy In The Sky With Diamonds)? Sau cine mai stie, dintre cei mai tineri, fireste, ca tot contraculturii din anii ’60 ii datoram papusa Barbie, top-modelul, gen Claudia Schiffer &Linda Evangelista, sau ingustarea pe corp a blue-jeans-ilor, care au lansat, in acest fel, o adevarata frenezie a esteticii fesiere?
Anul 1968 a fost un an extrem de nelinistit in Europa, atit in partea ei occidentala, cit si in cea rasariteana, aflata sub tutela ideologica si politica a mentalitatilor de tip sovietic, totalitar.

Pe de alta parte, el a fost un an turbulent, tragic, marcat de evenimentele singeroase de peste Ocean: in aprilie este impuscat, in balconul unui hotel din Memphis, reverendul Martin Luther King, iar in august cade prada gloantelor, in subsolul unui hotel din Los Angeles, senatorul Robert Kennedy, candidat la presedintia Statelor Unite. In Orientul Indepartat, armata americana continua sa fie angajata in razboiul din Vietnam, protestele care cer retragerea trupelor inflamind, pe rind, toate capitalele de pe mapamond. Intr-un spatiu geografic mai apropiat de noi, cea mai nelinistita este Cehoslovacia, unde prim-secretar al partidului este Dubcek; neputind sa asaneze miscarile protestatare antipartinice si antisocialiste de la Praga, sovieticii vor intra, in cele din urma, in Cehoslovacia in august 1968, oferindu-i lui Nicolae Ceausescu sansa istorica de a se afirma prin refuzul de a se alatura trupelor de ocupatie ale Tratatului de la Varsovia.

Tot depanind amintiri, am ramas, insa, dator cu contextualizarea promisa, pe care ma grabesc sa o schitez aici. Am decis, in cele din urma, sa tratez in textul de fata doar modul in care presa cotidiana romaneasca a reflectat miscarea de protest, din mai 1968, a studentilor parizieni, condusi de catre Daniel Cohn-Bendit: adica evenimentul cel mai exploziv al saptaminilor respective. Esantionarea analitica pe care v-o propun se bazeaza pe lectura Scinteii tineretului (ST, in anumite locuri, de acum inainte), care – ma grabesc sa precizez – merita sa fie facuta, intrucit Scinteiuta tineretii noastre se dovedeste a fi mai dezinhibata in multe privinte decit sora ei mai mare, Scinteia, mai crispata la rindul ei si din cauza faptului ca trebuia sa reflecte pozitia oficiala a partidului.

- Pozitia oficiala a autoritatilor romane
Pentru a intelege contextul coercitiv al vremii, intretinut prin intermediul cenzurii si al Securitatii, trebuie sa precizez, insa – ca un traitor al timpurilor respective –, ca pozitia oficiala a autoritatilor noastre de atunci – prim-secretar al Comitetului Central al UTC si ministru pentru problemele tineretului fiind nimeni altcineva decit venerabilul tovaras Ion Iliescu – se baza, tehnic, pe dihotomizarea sintaxelor protestatare din Occident. Oficialitatile de la noi distingeau scrupulos intre protestatarii pozitivi, a caror aversiune se indreapta, cu precadere, catre politicienii americani care nu fac nimic pentru oprirea escaladarii razboiului din Vietnam, adunarile publice ale pacifistilor fiind mediatizate scrupulos in presa noastra, si protestatarii „anarhici“, luati de val, a caror miscare e pur destructiva, fiind lipsita de o ideologie pozitiva plauzibila. Miscarea hippy, drogurile, partidele colective de sex din Haight-Ashbury (un faimos parc din San Francisco) si, intr-o anumita privinta, muzica rock’n roll si twist-ul sint rostuite in categoria reprobabila a anarhiilor neadmise.

Nu veti citi, in presa noastra de atunci, nici de Michel Foucault (Doamne fereste de miscarea gay!...), nici de participarea lui Sartre la protestul studentilor parizieni, dorinta autoritatilor noastre fiind aceea de a prezenta aceste „deviante“ ca apartinind unor grupuri radicale strict marginale, nesemnificative, care nu se bucura de cautionarea consacratilor sau a acelora despre care se presupunea ca au ramas cu capul pe umeri intr-o primavara, totusi, fierbinte. Asa cum vom vedea, in cazul particular al miscarilor studentesti pariziene, Romania se afla si in ingrata situatie a degetului aflat intre ciocan si nicovala: vizita in Romania a presedintelui de Gaulle fusese perfectata mai devreme, tocmai pentru foarte zbuciumata luna mai 1968, de Gaulle dorea sa ofere un „semn“ de normalitate concetatenilor sai si lumii, necontramandindu-si vizitele externe prevazute pentru aceasta luna, asa ca autoritatile romane au depus toate eforturile pentru a-l feri pe Presedinte de interpelari nedorite, prezentind evenimentele pariziene din ’68 ca pe un fenomen social cu totul marginal.

De mai multa atentie se bucura grevele muncitoresti care izbucnesc dupa iesirea in strada a studentilor, desi nici aici motivul nemultumirilor nu este reliefat in suficienta masura. Oricum, esantionarea pe care v-o propun este incitanta, fiindca demonstreaza modul in care era manipulata presa la noi in vremea respectiva, al carei liberalism relativ suplu, receptiv – strangulat definitiv in 1971, dupa „tezele din iulie“ – nu poate fi totusi negat: poti citi in Scinteia tineretului informatii neortodoxe sau „materiale“ chiar surprinzatoare, cum sint reportajele de la fata locului, de la Roma si de la Paris, cum poti citi, de asemenea, cu o placuta surprindere, faptul ca unii scriitori romani notorii se aflau chiar la Paris in timpul revoltelor, cum a fost cazul Anei Blandiana, care a participat la Centenarul Baudelaire in zilele de 7 si 8 mai, citind, alaturi de alti poeti, chiar pe scena Teatrului Odéon, ales si de catre studenti pentru a-l transforma in tribuna a opiniei libere, antietatiste.

Iata, insa, petele de culoare promise:
In anul 1968, decretat de catre ONU An International al Drepturilor Omului, se serbeaza 20 de ani de la semnarea Declaratiei Drepturilor Omului de la Geneva, presedinte al celei de-a 22-a sesiuni a Adunarii Generale a ONU fiind chiar ministrul nostru de externe, Corneliu Manescu. Astronomii avertizeaza din timp ca 1968 va fi „anul soarelui agitat“, datorita maximizarii unei serii de eruptii fara precedent, care ating in acest an apogeul. La spitalul Groote Schuur din Capetown, Republica Sud-Africana, chirurgul Christian Barnaard efectueaza al doilea transplant de inima, pacientul alb Philip Blaiberg primind inima metisului Clive Haupt, ceea ce coloreaza politic evenimentul, survenit dupa prima reusita a lui Barnaard, pe Louis Washkansky. Agitatia solara si fervoarea chirurgiilor atipice, revolutionare, atinge si Kievul (aflat pe atunci in URSS), unde, relateaza Scinteiuta din 13 ianuarie, patofiziologul Vlad Demihov grefeaza pe capul unui ciine de 4 ani, Muhtar, capul unei cateluse de 2 luni, realizind in acest fel al doilea ciine bicefal din URSS, primul traind citeva zile in 1953 (nu se spune daca inainte sau dupa moartea lui Stalin). Capetele se manifesta, insa, independent, cu sisteme nervoase aferente bine articulate la centrul de control care le guverneaza, catelusa grefata dind sa-l muste pe Muhtar, care, mai intelept fiind pe motiv de virsta, ramine cooperant.

La noi se reorganizeaza teritoriul, trecindu-se pe sistemul administrativ structurat pe judete. Primele harti, cu judetele propuse, apar putin dupa mijlocul lunii ianuarie, partidul lasind ca localnicii sa se certe in voie, pentru a culege apoi roadele dihoniei. De pilda, Covasna nu figureaza printre judetele propuse in prima versiune a hartii; unele judete sint mai mici sau mai mari decit cele de astazi; unele granite nu sint, nici ele, acolo unde ne bucuram de ele in zilele noastre. Partidul „ajusteaza“, cerceteaza terenul, asculta doleantele satrapilor locali si hotaraste prin negociere directa, la un pahar de tarie sau la un mistret pregatit la protap. De pilda: Bihorul se numea Crisana, granita dintre Sibiu si Brasov anexa Combinatul Chimic de la Orasul Victoria Sibiului, unele judete din Baragan erau mai monolitice decit azi – si devin mai „suple“ etc.

Alte evenimente nationale: la 26 ianuarie 1968, tovarasul Nicolae Ceausescu implineste promitatoarea virsta de 50 de ani, fiind sarbatorit retinut, sobru, cu o masa tovaraseasca si cu procesiunea obligatorie a ambasadorilor. Este, inca, doar unul dintre cei trei din frunte, desi cel mai puternic: premier e Maurer, iar presedinte al Consiliului de Stat: Mizil. Cetatenii care nu participa la festivitate pot face lucruri mai bune: de pilda, pot lansa prima racheta cosmica romaneasca, pornita din curtea unui venerabil liceu din Tirgoviste, cu un soricel alb la bord pe post de comandant, sau pot cumpara un televizor INTIM la pretul de 4.000 de lei (cam de trei ori si jumatate mai scump decit media venitului pe economie). Insa merita: are diagonala de 47 de cm si se vinde in rate. Altminteri, natia e trista: Margareta Pislaru ia doar „mentiune“ la Cerbul de Aur de la Brasov (impreuna cu pitorescul scotian Roddy McNeil), „aurul“ fiind luat de catre belgianul Jacques Hustin, „argintul“ de catre cehul Josef Laufer si „bronzul“ de catre Kalinka, tot din Belgia.

- Cultura vs „marinocultura“
Gurmanzii din tara pot visa, in schimb, la deliciile „marinoculturii“. Daca cineva s-a gindit la Adrian Marino, a gresit tandru: marinocultura se bazeaza pe asimilarea algei albastre din nordul Lacului Ciad, care se foloseste ca supliment nutritiv foarte pretios, in combinatie cu fainile traditionale. Scinteia tineretului din data de 4 mai (adica chiar din ziua cind la Paris studentii marsaluiesc pe strazi) dedica un amplu grupaj tematic alimentatiei alternative, bazate pe scufundare cu batiscaful. „La Flensburg, din nordul R.F. a Germaniei – deapana amintiri de la fata locului academicianul N. Salageanu – se fabrica o piine in a carei compozitie intra faina de secara si un adaos de zece la suta alge macinate. Produsul rezultat este foarte bogat in vitamine si substante nutritive, dispune, in plus, si de un gust foarte placut.“ Alte resurse alternative se obtin din recoltarea fitoplanctonului, ca nu intimplator balenele sint asa de mari. Inginerul Tiberiu Ardeleanu dezvaluie, tot acolo, ce valente spectaculoase au proteinele obtinute din „fractiunile parafinice ale petrolului“ (cam asa cum s-a intimplat, cu sute de ani in urma, cu reforma alimentara radicala din romanul Noi de Evgheni Zamiatin): „prin fermentatia bacteorologica a fractiunilor parafinice joase s-au obtinut proteine comestibile bogate in tiamina, riboflavina, acid nicotinic, acid pantotenic si vitamina B12. Procentul mare de lisina si procentul mic de cistina si metonina au permis utilizarea cu succes a produsului in alimentatia dietetica a vegetarienilor.“

Alaturi, Prof. Dr. Doc. H. Chirilei se ocupa de „superagricultura clorofilei“, care poate fi, si ea, pusa la treaba pentru obtinerea unor produse mai gustoase. Intre timp insa – asa cum va spuneam –, la Paris studentii incep sa se agite: pe 4 mai ei ies in strada, blocheaza invatamintul estudiantin francez si autoritatile – academice si politice deopotriva – intra in alerta. Desi nu este deloc prompta in a reflecta evenimentul, nu se poate spune ca Scinteia tineretului este luata pe nepregatite, fiindca reporterii ei de teren sint de mult la fata locului. Pentru ei, explozia sociala de la Paris este consecinta fireasca a unei serii de nelinisti stirnite de catre „anul soarelui agitat“. Daca nu se afla pe teren, reporterii Scinteiutei conspecteaza febril presa occidentala a vremii: Frankfurter Rundschau, Stern, Le Monde, US News and World Report sau Washington Post pot fi „citite“ la Bucuresti prin intermediul acestor conspecte, in textura carora scapa, nu de putine ori, sintagme protestatare clasice.
Astfel, in data de 4 martie, ST relateaza despre „valul impotrivirii din campusurile americane“, devenite – se spune – bastioane conservatoare sau „scoli conformiste“ ale Establishment-ului apolitic: aici, „puteai sa faci studii serioase intr-un domeniu specializat, dar stot aicit ideile politice erau prost vazute, daca nu chiar interzise, cind ele nu erau conforme cu ideile oferite sde-a gatat. Intre base-ball (sic!) si fete nu este destul spatiu pentru discutii, si opinii de stinga, in afara citorva mari universitati din mari orase, considerate ca subversive, sint in general lovite de interdictii si, in anumite cazuri, sanctionate“.

In data de 11 martie, un grupaj francez masiv, colationat din articole preluate din Le Monde si Stern, vorbeste despre „framintarile studentesti din Occident“. Redactorii Scinteiutei citeaza cu o voluptate complice, insidioasa. Iata ce spune Henri Nannen, in Stern: „occidentul este in prezenta unei veritabile revolte a tinerilor in fata unei societati care le apare anchilozata si fara capacitatea de a genera mari idealuri“. Textul, ca atmosfera, nu era, totusi, o noutate, daca il comparam cu citatele pe care le reprodusese Eugeniu Obrea in grupajul Generatia nelinistita, publicat in numarul din 20 ianuarie. „Privim in jurul nostru – spune aici un student – si nu gasim nimic si pe nimeni care sa ne ajute sa traim. Este un vid moral total. A fi «hippy» inseamna a fi adevarat, si singura modalitate de a fi adevarat este de a-ti dezvolta propria personalitate, fiind singurul judecator asupra a ceea ce iti convine. Ca o regula generala: a face ceea ce consideri ca este bine, indiferent unde si cind, fara a-ti pune problema daca esti sau nu aprobat.“ (In paranteza fie spus: nu veti gasi asemenea citate nicaieri in presa noastra de dupa „tezele“ din vara anului 1971, nici macar acolo unde se infiereaza cangrenele irecuperabile din fiinta putreda, metastaziata mortal, a capitalismului aflat in deriva...)

Studentii parizieni fierb in strada si la Sorbona, dar la noi se apropie vizita presedintelui francez Charles de Gaulle, asa ca presa si autoritatile recurg la stratageme de escamotare si la eufemisme bine ticluite. In ST din data de 7 mai, stirea despre „mica sesiune de primavara“ a protestelor mondiale insista pe demonstratiile studentesti australiene, care cer incetarea razboiului din Vietnam, si pe protestul spontan al studentilor de la Columbia University, New York, „indreptat impotriva intentiilor autoritatilor academice de a ridica mai multe cladiri pe teritoriul unui parc aflat in vecinatatea universitatii, care servea drept loc de recreere populatiei de culoare din cartierul Harlem“. In articolul intitulat Studentii in strada, scris tot de Eugeniu Obrea (din data de 8 mai), astepti infrigurat sa citesti ceva despre Paris, dar autorul se ocupa doar de studentii italieni. O face, insa, de la fata locului, semn ca fusese trimis in recunoastere; se apropie, insa, vizita, asa ca, pentru moment, desi este deja la Paris (cum vom afla mult mai tirziu), el este silit sa taca.

- Relatari prudente ale evenimentelor in presa romana
Apropiata vizita a presedintelui de Gaulle le ofera unora prilejul de a glosa reportericeste pe marginea frumoaselor zile pe care le-au petrecut pe malurile Senei. Ion Popescu publica, intre 8 si 12 mai, un reportaj in trei parti lungi, aromitoare, intitulate Franta, Paris, Turnul Eiffel. Tonul e calm, estival, relaxant. La 15 mai, C. Stanescu se va plimba si el, Fara ghid, prin Paris, urmindu-l pe Eugen Florescu (recunoasteti numele, nu?), care batuse si el cu vaporul, cu doar o zi mai devreme, Castelele de pe Loara. In data de 8 mai apare, insa, si prima mentiune din ST despre revoltele studentesti: o „pastiluta“ anodina, fara titlu, publicata pe ultima pagina, vorbeste despre miscarile din Cartierul Latin. Nici un nume, nici o imagine: ele vor veni, la fel de prudent, putin mai tirziu.
La 9 mai, ziarul mentioneaza succint, tot fara detalii, Reuniunea guvernului francez, si, cu o zi mai tirziu: invitatia rectorului sorbonard Jean Roche ca studentii sa revina la cursuri. Intre timp, evenimentele se dedubleaza: la 12 mai incep, tot la Paris, convorbirile dintre Statele Unite si Vietnam privind incetarea razboiului, care vor monopoliza, in parte, atentia reporterilor. In data de 13 mai apare, insa, primul material mai amplu despre revolta studenteasca, dedicat solidarizarii rectorului Jean Roche, respectiv a ministrului educatiei, Alain Peyrefitte cu studentii, impotriva autoritatilor, care intervenisera in forta, arestind o multime de protestatari.

Rectorul si ministrul solicita, dimpotriva, ca ei sa fie eliberati fara prejudicii, imediat; Scinteia tineretului va reveni, de altfel, de mai multe ori asupra rupturii dintre autoritatile politienesti ale statului si administratorii universitatilor, apreciind – oarecum „contracultural“, daca imi este ingaduit sa folosesc termenul – ca diriguitorii sorbonarzi si ministrul au procedat corect.
La 15 mai, tara este in sarbatoare: incepe vizita in Romania a presedintelui Charles de Gaulle, plimbat generos prin Craiova (unde participa la o adunare populara), la Tirgoviste si prin Arges – adica, exceptind Craiova, unde oricum prazul nu da semne de fierbere, departe de locuri unde el ar putea da ochii cu studentii. In scurtele sale alocutiuni protocolare de pina in data de 19 mai, cind vizita se incheie – alocutiuni sobre, carteziene, infinit mai restrinse ca timp si ca verbiaj decit cele foarte lungi, rostite in prezenta sa de catre Nicolae Ceausescu – de Gaulle nu sugereaza deloc ca in Franta ar exista miscari de strada sau proteste. Politicoase, nici autoritatile romane nu sufla o vorba, vizita desfasurindu-se imperturbabil, ca in cea mai buna dintre lumile posibile.

Presa participa activ la acest proces de surdinizare premeditata. ST vorbeste, in data de 21 mai, de „zilele fierbinti sdet la Madrid“ (unde studentii i se opun dictatorului Franco, acuzat, intre altele, si de impinzirea universitatilor cu politisti, la vedere sau camuflati), prima fotografie pariziana aparind abia in data de 22 mai, fiind insa total nesemnificativa: instantaneul prezinta, de departe, o piata publica drapata cu pancarte si cu steaguri; imaginea, luata à vol d’oiseau, e plauzibila pentru orice piata publica din Europa, chiar si pentru Piata Palatului, si pentru orice tip de manifestatie, chiar si comunista. Stiri din Franta apar, totusi, generos, dar nu despre revendicarile studentilor, ci despre entuziasmul responsabil, altruist, parintesc, cu care opinia publica franceza a urmarit vizita la Bucuresti a Generalului de Gaulle...
In Scinteiuta, prima imagine protestatara mai frapanta apare in data de 24 mai, paginata si ea, cumva, pe ocolite, asa cum bati saua ca sa priceapa calaretul. Instantaneul este luat la Universitatea „J.W. Goethe“ din Frankfurt, prezentind doua bannere mari, pe care scrie „General Streik.“ Aceasta e, de altfel, si prima fotografie din ST care individualizeaza protestatarii, prezentindu-i altfel decit ca pe niste anonimi scufundati in multimea anonima: studentii de la Frankfurt „au chip“, sint recognoscibili, bine imbracati, foarte corecti comportamental – adica: cu totul altfel de cum te-ai astepta sa arate „anarhistii“ iresponsabili, dezumanizati de droguri si inflacarati de lectura „otravita“ a lui Nietzsche, Spengler sau Marcuse.

Presa romaneasca relateaza, in schimb (destul de parcimonios, in treacat fie spus...), despre cuvintarea presedintelui de Gaulle din data de 24 mai, in care acesta spune ca „tara noastra se afla in pragul paraliziei“, solicitind guvernului un „mandat de primenire (innoire)“ acordat presedintelui, in calitatea sa de mijlocitor intre protestatari si autoritati. Alocutiunea oficiala a lui de Gaulle reprezinta, pe de alta parte, un semnal pozitiv pentru oamenii de presa romani si pentru autoritati, cum ca revendicarile studentilor pot fi prezentate, in sfirsit, cu mai multe detalii de cum li se ingaduise pina atunci. Interesul lor este cu atit mai mare, cu cit ei se afla – cum am spune noi azi – cu glontul pe teava: Eugeniu Obrea, cel care relatase de la fata locului despre miscarile de strada ale studentilor italieni, a traversat Europa occidentala spre Paris, sintetizindu-si observatiile in articolul Framintarile sociale din Franta (29 mai), al carui titlu reda, cum se poate observa, dorinta autoritatilor de a sugera ca miscarile studentilor reprezinta doar partea neinsemnata a unei miscari protestatare cu o rezonanta sociala mai larga, ai carei protagonisti sint muncitorii.

Acesta este primul articol din ST care mentioneaza numele lui Daniel Cohn-Bendit, declasat, insa, in categoria reprobabila a „anarhistilor“. Studentii protestatari au fost – sugereaza autorul –, in realitate, divizati, desi vocile lor s-au amestecat in vacarmul general: pe partea obscura a baricadei au stat „anarhistii“, adeptii protestului gol, violent, fara continut social sau comunitar, si de cealalta parte studentii care „sprijineau reforma democratica a invatamintului“, animati de idealul imbunatatirii ofertei universitare. „...Multe idei, nascute din lecturi «la moda» – relateaza reporterul – se incruciseaza, in dueluri verbale care dureaza ziua si noaptea, cu formulele realiste, generate de o analiza lucida a vietii universitare“, „marea masa a studentimii franceze“ optind pentru acest din urma program, din convingerea ca „anarhia“ protestului de dragul protestului nu duce nicaieri.

Daca mass-media a putut fi potolita in mod direct, prin cenzurarea difuzarii de informatii incendiare pina dupa trecerea vizitei Generalului de Gaulle in Romania, un pericol virtual il reprezentau intelectualii – scriitori, literati, alte categorii –, tinind cont si de faptul ca emigratia romana de la Paris putea functiona, aici, ca ferment catalitic. Asa cum se intimpla, insa, la noi dintotdeauna, intelectualii publici se disciplineaza pe ei insisi, din interiorul diafan al „breslei“, fara sa mai fie nevoie de interventia punitiva a autoritatilor. Eventual, acestea intervin pentru a impune cite o nuanta coercitiva suplimentara, dar „grosul“ muncii il fac cei din „casta“. Dintre toate categoriile profesionale din Romania postbelica, intelectualii au dat dovada de talentul cel mai fin de a-si pune singuri botnita. De aceea, in finalul acestui text va las sa meditati pe marginea unui pasaj pe care il voi cita, si care spune mai multe decit ar lasa sa se intrevada o simpla dezbatere profesionala.

In data de 1 iunie 1968, Scinteia tineretului publica un amplu grupaj tematic al carui generic este: Introducere in structuralism. La el participa, cu interventii in mare parte pedante, catedratice, Acad. Grigore C. Moisil, Dr. Sorin Stati, esteticianul Ion Pascadi si anglistul V. Nemoianu, concluzia interventiilor fiind aceea ca structuralismul poate fi plauzibil ca metodologie preponderent anistorica in cadrul stiintelor umaniste, numai ca el are si lipsuri, pe care viziunea noastra istorista, marxista, sanatoasa, supla, responsabila se cuvine sa le repudieze. Cunoscuta fiind si strategia publicarii unor asemenea grupaje mari in presa centrala de larga audienta, prin intermediul carora, nu o data, Puterea isi propune sa ofere raspunsuri „piezise“ la evenimente social-politice „arzatoare“, pe care nu le poate comenta direct din cauza restrictiilor impuse de catre cenzura, devine incitanta – prin bizareria ei – abordarea lui Virgil Nemoianu, pe care va las sa o savurati. Translati, va rog, spusele sale in regim politic:
„Cred ca ceea ce distinge in mod placut structuralismul de alte orientari filozofice din trecut este faptul ca nu se opune aproape nimanui.

Structuralismul este, in fond, o miscare calma si modesta, care paseste pe drumul ei fara a se uita prea mult in dreapta si stinga. Ma refer, bineinteles, la structuralismul adevarat, al matematicienilor, lingvistilor si psihologilor, al carturarilor, al umanistilor, din Germania, din URSS, din Danemarca, din Statele Unite, de pretutindeni, in fond. Exista, din pacate, mai cu seama in Franta, o scoala de prozeliti recenti, fanatici ca toti convertitii, care promoveaza un structuralism pe care mai demult l-am numit (din politete) retoric, dar care e, in fond, un structuralism demagogic. Nu neg inalta calitate intelectuala a unora dintre reprezentantii scolii franceze (mai ales a lui Claude Lévi-Strauss). Dar sa nu ne inselam: toti acesti Barthes, Lacan, Foucault deformeaza structuralismul intr-o directie precisa: ei sint pe cale de a constitui o falsa «ideologie», structuralista (straina de insasi natura acestuia), o ideologie reactionara, la dispozitia unui regim tehnocratic totalitar posibil“ (sublinierile imi apartin).