Anul 1968 a început pentru
europeni în speranţă şi s-a încheiat în
dezamăgire. Reamintirea a ce s-a întîmplat atunci nu
este un simplu exerciţiu de comprehensiune la distanţă, e poate
mai mult decît atît, o fabulă care ne vorbeşte despre
capacitatea şi incapacitatea oamenilor de a-şi controla destinul.
Raymond Aron spunea că, dacă „e adevărat că oamenii fac
istoria, nu e mai puţin adevărat că ei nu ştiu ce fel de istorie
fac“. Însă faptul că efectele acţiunilor noastre sînt
adesea perverse, părînd a contrazice motivele care le-au
cauzat, nu conduce, de regulă, la abţinerea de a mai întreprinde.
Natura de homo faber răzbate dincolo de precauţii ori aprehensiuni.
Chiar dacă îndemnul de a sta acasă şi de a ne cultiva
grădina ar fi în mod cert şi în toate cazurile
recomandabil, se vor găsi totdeauna numeroşi nemulţumiţi şi
îndrăzneţi care să încerce a forţa cursul lucrurilor.
În 1968 au fost declanşate
revolte majore, atît în Vest, cît şi în Est.
Ele au fost înfrînte, echilibrul răsturnat pentru un
timp a părut că e restabilit, aşa-zisa „normalitate“ –
reinstaurată. Dar noua ordine n-a mai semănat cu cea veche.
Consecinţele răzvrătirilor au fost profunde şi de lungă durată,
în ultimă instanţă, ele au redesenat harta spirituală a
Europei. Voi încerca să arăt mai departe ce şi cum, dar încă
înainte de a o face, aş vrea să accentuez două lucruri,
fiindcă mi se pare că adevărul lor neted şi tăios a aruncat
lumea într-o nouă etapă a dezvoltării. Cel dintîi: s-a
dovedit că societatea abundenţei nu poate satisface întru
totul revendicările oamenilor, cîtă vreme nu suprimă
alienarea consumistă şi dezumanizarea tehnocratică. Cel de-al
doilea: a reieşit nu mai puţin clar că aşa numitul „socialism
cu faţă umană“ e o construcţie utopică, un vis irealizabil,
întrucît comunismul stalinist nu este reformabil. Cine
mai avea iluzii, de un fel ori de altul, le-a pierdut atunci pentru
totdeauna.
O nemulţumire explozivă
Ştim astăzi bine ce s-a întîmplat
în 1968. Ştiam şi atunci, deşi cu mari aproximaţii, din
cauza cenzurii, rămasă componentă de bază a regimului, chiar şi
în perioada sa de maximă deschidere, dintre anii 1964-1971.
Dispuneam, totuşi, de informaţii primare, culese din emisiunile de
radio urmărite clandestin, din zvonuri persistente şi jumătăţi
de adevăruri strecurate în reportajele autorizate să apară,
dat fiind că ajunsesem la o adevărată expertiză a citirii printre
rînduri. În plus, surveneau şi complicităţi
neaşteptate. Astfel, De Gaulle a venit la Bucureşti într-un
moment de apogeu al crizei politice din Franţa, iar vizita sa,
foarte mediatizată, a trebuit însoţită de explicaţii, care,
vrînd-nevrînd, trimiteau la ce se petrecea pe străzile
Parisului. Ceva mai tîrziu, prin august, cînd
evenimentele din Cehoslovacia luaseră o întorsătură
dramatică, autorităţile au fost obligate să dea detalii despre
situaţia din Praga, ca să pregătească opinia publică să
înţeleagă poziţia specială a României faţă de
celelalte ţări socialiste. Şi în pofida tuturor litotelor,
edulcorărilor şi omisiunilor programate, ne-am dat foarte bine
seama de miza, hotărîtoarea miză a ceea ce se numea şi se
numeşte încă, în contrast cu starea endemică de
glaciaţiune a lagărului socialist, „Primăvara de la Praga“.
Ce s-a întîmplat deci la
Paris? Incidente minore, survenite la Nanterre, într-o
universitate marginală a Capitalei franceze, s-au transformat, spre
surpriza generală, într-o revoltă, care a cuprins fulgerător
mari mase de tineri. Au avut loc, conform unei vechi tradiţii
republicane, defilări masive şi mitinguri uriaşe. În noaptea
de 10 spre 11 mai s-a produs o încleştare aprigă între
demonstranţi şi forţele de ordine. Premierul Pompidou a decis
atunci să retragă poliţia şi jandarmeria. Ca atare, studenţii au
ocupat Sorbona, centrul simbolic al învăţămîntului
superior, fără a întîmpina rezistenţă. Au început
îndată să convoace adunări şi dezbateri, într-o
dezordine lesne de imaginat, dacă ţinem seama de faptul că nu
exista un stat major care să coordoneze operaţiile, diverse grupuri
sindicale ori politice, îndeosebi anarhiste sau trotzkiste,
concurînd deopotrivă să obţină controlul. Evident a fost
însă, din capul locului, că Partidul Comunist nu şi-a putut
impune întîietatea, deşi a făcut tentative disperate să
preia iniţiativa, că rolul său în derularea evenimentelor a
rămas pînă la urmă minor.
Studenţii aveau, desigur, revendicări
materiale legitime. Voiau o amplă reformă instituţională, care să
multiplice numărul de universităţi, catedre şi departamente, în
raport cu noile realităţi demografice (Franţa cunoscuse după
război un veritabil „baby-boom“), să adapteze programele
cursurilor cerinţelor economiei şi progreselor accelerate ale
ştiinţelor, să corecteze sistemul învechit şi anacronic de
promovare a cadrelor didactice. Dar poate, şi mai mult decît
atît, protestul lor părea să vizeze o anumită închistare
a administraţiei într-un stil depăşit, maniera autoritaristă
şi mandarinală de care uzau profesorii în îndeplinirea
obligaţiilor lor, lipsa de sensibilitate la nou, refuzul dialogului.
Semnificativ e că mişcarea studenţească a antrenat, cu o
rapiditate uluitoare, un val nesfîrşit de greve şi
manifestări muncitoreşti care, în cîteva zile, au
paralizat întreaga Franţă.
Ne putem întreba – şi nu e
uşor să răspundem – cum se explică declanşarea unui protest
social de proporţii într-o ţară prosperă şi stabilă,
aflată de două decenii în plină creştere economică, unde
nu existau revendicări salariale majore. Pare că la origine s-a
aflat o stare generală de insatisfacţie, din cauza marilor
inegalităţi între cei ce aveau superfluul şi cei ce n-aveau
necesarul, a excluderii oamenilor de la luarea deciziilor, a unei
democraţii incapabile să mobilizeze cetăţenii în jurul unor
proiecte viabile şi interesante. Era, probabil, la mijloc şi o
criză de comunicare, era şi mediocritatea guvernanţilor,
incapacitatea lor de a găsi soluţii adecvate schimbărilor care
afectau structurile societăţii, o lipsă de conştientizare a
rămînerii în urmă a Franţei, în vreme ce
discursurile prezidenţiale perorau mereu despre gloria trecutului şi
grandoarea destinului francez. Distanţa dintre pălăvrăgeala
conducătorilor şi aspiraţiile cetăţenilor trebuie să fi ajuns
pînă în pragul exploziei, de vreme ce fusese nevoie de
atît de puţin pentru ca întregul angrenaj să sară în
aer.
„La revolution introuvable“
(Raymond Aron)
„Revolta din mai – scrie Tony Judt
– musteşte de iritare şi frustrare, dar trădează surprinzător
de puţină mînie. Era o revoltă fără victime, ceea ce, pînă
la urmă, însemna că nu era o revoluţie.“ Alexandre Kojève,
controversatul hegelian, care a făcut furori în sînul
intelectualităţii franceze, era chiar supărat de lipsa
violenţelor; i se părea că, dacă vărsări de sînge nu
legitimează paşii decisivi ai istoriei, atunci ori paşii aceştia
nu sînt realmente decisivi, ori spiritul dialecticii e trădat.
Însă masele studenţimii nu s-au lăsat manipulate, nu erau
preocupate nici să scrie istorie, nici să salveze dialectica; în
orice caz, preferau mai degrabă să se amuze decît să se
bată.
Agenda răzvrătiţilor era confuză.
Ştiau mai limpede ce refuză decît ce ar dori să pună în
loc. Îşi exprimau vehement şi colorat ostilitatea faţă de
solemnităţile găunoase, academisme, convenţiile protocolare, faţă
de toate formele încremenite de gîndire şi comportament.
Crezul şi-l înscriau pe ziduri în sloganuri poetice şi
irealiste: „imaginaţia la putere“, „e interzis să se
interzică“, „mai bine sex decît război“. Chiar cererile
excesive (de exemplu înfiinţarea de comisii mixte de profesori
şi studenţi pentru a examina şi a pune note candidaţilor la
diplome) păreau motivate mai degrabă de spiritul băşcălios, de
dorinţa de a-i scandaliza pe oamenii serioşi, decît de
intenţia fermă de a instaura o nouă legalitate. Altminteri, pentru
a desluşi ce e de făcut, care sînt priorităţile, îşi
petreceau nopţile în dezbateri încinse şi
interminabile, uzînd de un discurs marxizant, acceptat de unii,
huiduit de alţii, care, oricum, nu ducea nicăieri.
E evident că o revoluţie, semănînd
mai mult cu o chermeză, nu poate dura. Şi nici n-a durat. Spre
sfîrşitul lui mai, Guvernul a reuşit să încheie
acorduri cu sindicatele şi a pus capăt grevelor. Decuplarea marii
mase a salariaţilor a făcut imediat vizibilă vulnerabilitatea
mişcării studenţeşti. Simţind că stăpîneşte situaţia,
Guvernul şi-a organizat atent lovitura finală. La 30 mai, De Gaulle
a adresat francezilor un vibrant apel la televizor. Nici nu apucase
să-l încheie, cînd o mulţime imensă a invadat
Champs-Elysees. A urmat o defilare uriaşă, cea mai impresionantă
de cînd începuse haosul. A doua zi, femeile de serviciu
şi măturătorii au putut pătrunde nestingherit într-o
Sorbonă golită de manifestanţi, spre a strînge imondiciile
adunate de săptămîni. Revolta studenţilor se stinsese tot
atît de repede precum izbucnise.
Urmările lui Mai 1968
Evenimentele din mai 1968 au constituit
o piatră de hotar în istoria politică şi intelectuală a
Franţei. Ecoul lor s-a repercutat în întreg Occidentul,
unde, în multe ţări, au izbucnit mişcări similare.
Motivaţia fundamentală a luptei împotriva unei societăţi a
abundenţei, fără suflet şi fără înţelegere pentru
valori, s-a păstrat peste tot, asociindu-se, desigur, cu o serie de
teme de interes local.
Pe de altă parte, îndeosebi în
Franţa, guvernele, fie de dreapta, fie de stînga, au acordat
credite importante în vederea dezvoltării şi a consolidării
reţelei instituţionale a învăţămîntului superior. Au
fost astfel înfiinţate noi universităţi, la Paris
(Vincennes, apoi Paris-Jussieu) şi în provincie, s-au creat
noi catedre, departamente şi specializări (pentru obiecte de studiu
rămase, pînă în 1968, în afara universităţii:
lingvistica generală, psihanaliza, cinematografia, analiza
discursului etc., favorizarea interdisciplinarităţii), a fost mărit
considerabil numărul cadrelor didactice (în special al
tinerilor asistenţi).
Mult mai semnificative apar însă
modificările de natură programatică. Deşi într-o primă
etapă, după cum constată François Dosse, „marele
beneficiar al mişcării de contestare“ a fost structuralismul,
destul de repede va avea loc o reorientare radicală a conjuncturii
de ansamblu. Mi se pare că ea ar putea fi rezumată în trei
puncte. Cel dintîi îl constituie declinul gîndirii
de stînga, pe care victoria lui François Mitterrand la
prezidenţialele din 1981 îl amînă, fără să-l poată
anula. În orice caz, ca un fapt incontestabil trebuie
înregistrată pierderea treptată de prestigiu şi influenţă
a Partidului Comunist Francez, care, pînă la sfîrşitul
deceniului al optulea, va ajunge pe o poziţie subalternă, aproape
de limita prezenţei parlamentare. În al doilea rînd,
cred că se poate vorbi de concedierea, poate doar temporară, dar,
în orice caz, manifestă a lui Karl Marx din poziţia de
referinţă fundamentală (Sartre spusese odinioară „indepasabilă“)
a ştiinţelor sociale. Îndeosebi ca urmare a formidabilului
răsunet pe care-l stîrneşte Arhipelagul Gulag al lui
SoljeniţÎn (tradus în 1973) şi operele celorlalţi
dizidenţi, trimiterea la Marx pare a deveni stînjenitoare,
deşi părintele socialismului ştiinţific e tot atît de puţin
responsabil de posteritatea sa pe cît şi Isus Christos de
inchiziţie. În fine, în al treilea rînd, dar nu
fără legătură cu cele avansate pînă acum, se impune cu o
vigoare crescîndă, în întregul cîmp al
activităţilor intelectuale, înlocuirea paradigmei
structuraliste printr-o paradigmă pe care Marcel Gauchet o numeşte
istoricistă. Ea constă în regăsirea individului ca subiect
al istoriei, într-o „reabilitare a părţii explicite şi
reflexive a conştiinţei“ în dauna rolului exorbitant
atribuit inconştientului, mai ales însă în ceea ce am
putea numi o reconciliere cu valorile liberale ale Occidentului –
democraţia, drepturile omului, analiza critică, pluralismul etc.
În pofida nereuşitei, a
combinării sui generis de frivolitate şi nonconformism, de spirit
ludic şi voinţă de a epata, revolta studenţească din 1968 a avut
meritul de a pune cîteva întrebări cruciale despre
statutul civilizaţiei contemporane. Fapt e că, după consumarea ei,
nu s-a mai gîndit la fel.
„Un socialism cu faţă umană“
Încă de pe la începutul
lui 1968 au început să ne parvină ştiri îmbucurătoare
şi senzaţionale de la Praga. Se părea că acolo se producea un
dezgheţ de proporţii. Preşedintele ţării, Novotny, fostul şef
al partidului, cunoscut drept un comunist obtuz şi devotat liniei
staliniste, fusese constrîns să demisioneze şi să-i cedeze
locul unui general, numit parcă simbolic, Svoboda. Mai important era
însă că noul lider al partidului, Alexander Dubcek, ales în
ianuarie 1968, sprijinit de un grup consistent de intelectuali
reformişti, promova un program curajos de reînnoire
democratică. Acest program viza o liberalizare a economiei (fără a
renunţa la proprietatea de stat şi la planificare), reabilitarea
victimelor stalinismului, abolirea cenzurii, respectarea drepturilor
omului, federalizarea ţării (prin acordarea deplinei autonomii
Slovaciei). Demonstraţii de masă continue, de mari proporţii, pe
care mediile străine le descriau ca fiind absolut spontane, dovedeau
o susţinere populară entuziastă. Un argument convingător că
partidul ceh se angajase pe o linie corectă îl constituia
indignarea tot mai puţin reţinută a liderilor din ţările
socialiste vecine. Conducătorii sovietici, alături de aliaţii din
R.D. Germană, Polonia, Ungaria, spumegau de furie şi n-aveau
cuvinte destul de aspre pentru a condamna ceea ce, în ochii
lor, avea din ce în ce mai mult caracterul unei sediţiuni.
Cauza mîniei şi îngrijorării ce-i cuprinsese era
evidentă: exemplul ceh devenea pe zi ce trece mai contagios;
îndeosebi printre intelectuali şi tineri risca să se propage
rapid, cu consecinţe dezastruoase pentru autorităţile locale,
incapabile să se lepede de dogmatismul lor rutinier, agresiv şi
opac.
În faţa provocării cehe,
poziţia lui Ceauşescu era, de bună seamă, ambiguă. Din punct de
vedere principial, el era, desigur, un stalinist consecvent, probabil
dintre cei mai încăpăţînaţi; n-ar fi acceptat pentru
nimic în lume renunţarea sau măcar ştirbirea limitată a
conducerii de către partid ori a principiului centralismului
democratic ori a acordării libertăţii de opinie. În această
privinţă, Brejnev nu putea avea un adept mai credincios printre
liderii Pactului de la Varşovia. Poate doar Honecker să-l fi putut
concura. Pe de altă parte însă, dintr-un exacerbat instinct
de conservare, Ceauşescu dezaproba, în mod hotărît,
intervenţia Moscovei şi a aliaţilor ei în treburile interne
ale unei ţări frăţeşti, aparţinînd comunităţii
socialiste. Suspicios, nesigur pe stabilitatea jilţului de secretar
general pe care-l ocupa doar de trei ani, el nu putea admite
posibilitatea de a i se impune din afară ce să facă, era mai ales
îngrozit de perspectiva precedentului; adică, se temea de
eventuala folosire de către sovietici, în viitor, a cine ştie
cărui pretext, menit să-l îndepărteze din funcţie, cum
încercaseră să procedeze cîndva cu Tito ori făcuseră
cu atîţia alţi conducători, deveniţi indezirabili, în
tragica istorie a Internaţionalei Comuniste. Şi cum grija de
propria supravieţuire eclipsa în importanţă orice altă
preocupare, Ceauşescu luase hotărîrea, deşi era probabil
extrem de nemulţumit şi îngrijorat de libertăţile tot mai
mari şi mai primejdioase pe care şi le luau „tovarăşii“ cehi,
să nu se alăture liderilor comunişti care-i anatemizau.
În această situaţie însă,
mulţi dintre noi „puteau“ înclina să creadă că
Ceauşescu simpatiza cu idealurile „Primăverii pragheze“. Care
„noi“? Cît de „mulţi“? Mă refer (spre a nu fi
suspectat de generalizări pripite) la grupul de colegi, prieteni şi
intimi, între care mă învîrteam. Oare
intelectualii acestui grup de elecţie (nu de sînge, nu de
vîrstă şi nu de ideologie) erau cumva atît de miopi
încît să-i atribuie liderului român vederi
liberale, în pofida a tot ce ştiau despre el? Nu, nici vorbă
de miopie, era la mijloc altceva: pur şi simplu, amicii mei „voiau“
să creadă, se lăsau amăgiţi de bunăvoie, dar, desigur, fără
să-şi dea seama. Unii – ca să-şi justifice convingerile
comuniste ale tinereţii, alţii – ca să-şi găsească scuze
micilor compromisuri pe care le făceau cu puterea. E, de asemenea,
plauzibil ca lenta eroziune a iluziilor, survenită în lungul
anilor de socialism real („multilateral dezvoltat“), să nu fi
anulat în întregime capitalul de speranţă încă
pîlpîind în sufletele acrite ale vechilor
comilitoni.
Mai trebuie să dezvălui că urmăream,
alături de prietenii mei, ceea ce se întîmpla la Praga
cu un sentiment intens de participare? Eram conştienţi că Dubcek
şi partizanii săi se angajaseră într-o luptă a ultimei
şanse, într-o bătălie a salvării demnităţii
socialismului. Se juca acolo nu doar cauza „lor“, ci şi cauza
„noastră“. Căci la teribila întrebare dacă mai poţi fi
comunist după cumplitele revelaţii ale scrisorii lui Hruşciov, de
la cel de-al XX-lea Congres al PCUS, singurul răspuns purtător de
adevăr atîrna de succesul acţiunilor întreprinse la
Praga. Era posibilă edificarea unui „socialism cu faţă umană“?
Invazia
Evenimentele păreau să se precipite.
Majoritatea reformistă intrase într-o logică a accelerării
legislative. Se făcea mult, dar radicalii voiau şi mai mult. După
abolirea cenzurii şi primele măsuri concrete în vederea
federalizării, ei au cerut printr-un manifest zis al celor „Două
mii de cuvinte“ nici mai mult, nici mai puţin decît
instituirea pluralismului politic, ceea ce însemna, în
clar, pierderea monopolului puterii de către comunişti. Deşi
Dubcek a simţit că această revendicare mergea în
împrejurările date prea departe şi a respins-o, liderii
partidelor frăţeşti au socotit că situaţia din Cehoslovacia a
devenit intolerabilă. În iulie, Brejnev, Honecker, Gomulka,
Kadar şi Jifkov (nu însă şi Ceauşescu) au adresat
conducerii cehe o scrisoare în termeni ameninţători, vorbind
de riscul unei contrarevoluţii şi de urgenţa unor măsuri
extreme. La ora aceea, tuturor liderilor le era probabil limpede că
o intervenţie militară nu mai poate fi evitată, ceea ce urmăreau
în imediat fiind doar să se pună la adăpost de eventualele
reproşuri ulterioare că nu făcuseră totul pentru a preveni
deteriorarea dramatică a situaţiei. La 3 august, într-o
reuniune a Pactului de la Varşovia, ţinută la Bratislava, Brejnev
a formulat doctrina „suveranităţii limitate“, conform căreia
„o verigă slabă în sistemul mondial al socialismului
afectează direct toate ţările socialiste“ care „nu pot rămîne
indiferente“.
Deznodămîntul se apropia. El a
venit pe 21 august, cînd o armată de jumătate de milion de
soldaţi, mult disproporţionată în raport cu obiectivul
urmărit, aparţinînd în special Uniunii Sovietice, dar
conţinînd contingente din toate ţările Pactului de la
Varşovia, cu excepţia României, a invadat Cehoslovacia.
Rezistenţa n-a fost organizată, la recomandarea expresă a lui
Dubcek, ceea ce, oricum, ar fi fost inutil, ducînd doar la o
teribilă vărsare de sînge. În schimb, populaţia nu
şi-a ascuns ostilitatea, iar militarii aliaţi s-au văzut primiţi
ca nişte ocupanţi sceleraţi, şi nu ca nişte „eliberatori“,
aşa cum se aşteptau. Dubcek şi membrii Guvernului au fost
arestaţi, fără menajamente, şi transportaţi într-un loc
necunoscut. Spre surpriza generală, ei au revenit însă peste
cîteva zile, livizi, traşi la faţă, diminuaţi de umilinţele
îndurate; cei mai mulţi şi-au reluat, totuşi, poziţiile în
aparatul de stat; era evident că pentru asta a fost nevoie să-i
asigure pe sovietici de totală loialitate şi să accepte o amputare
substanţială a programului lor reformist. Mai exista „socialismul
cu faţă umană“? Probabil doar cu numele.
„Mascarada“
Chiar în ziua agresiunii ţărilor
frăţeşti, Ceauşescu a convocat un miting de protest în
Piaţa Republicii. A fost o manifestare impresionantă, care mi-a
depăşit toate aşteptările, una din cele mai stranii, dacă o
judec în perspectiva cuvîntărilor lui Ceauşescu şi a
felului în care ele au fost receptate de-a lungul anilor. Pînă
şi faptul că liderul român a ţinut să-şi exprime public
dezacordul cu Pactul de la Varşovia, în loc să încerce
a atenua vizibilitatea acestui act de sfidare, e o decizie curajoasă.
S-au strîns atunci în inima
Capitalei, în mai puţin de două ore, la o chemare mai
degrabă discretă şi comunicată din gură în gură, o imensă
mulţime. Oamenii veniseră fără a fi mobilizaţi, în orice
caz nu aparţineau unor formaţii organizate. Răspunseseră
individual unui apel adresat conştiinţei fiecăruia. Dar faptul cel
mai extraordinar îl constituia incredibila consonanţă între
propria lor stare de spirit şi cuvintele oratorului. Ceauşescu
vorbea ca totdeauna, dezlînat, repetitiv, cu bine-cunoscutul
său limbaj de lemn, ridicînd ritual vocea spre a solicita
ovaţii. De data asta însă, peroraţia avea un accent dramatic
şi o intensitate pasională care acţiona contagios. Nu-şi putea
reţine indignarea vorbind de atacul infam asupra Cehoslovaciei,
efectuat în dispreţul legii internaţionale şi al egalităţii
dintre naţiunile socialiste. Iar noi toţi care-l ascultam îi
împărtăşeam indignarea şi ne simţeam cuprinşi de o emoţie
care ne sufoca. Ne simţeam militanţi ai unei cauze sacre şi eram
gata, de ni s-ar fi cerut, s-o probăm prin faptă. Niciodată pînă
atunci şi niciodată mai tîrziu nu s-a mai văzut, n-a mai
fost posibilă o asemenea unitate între şeful partidului,
membrii săi de rînd şi masele populare.
Cu perspicacitatea lui obişnuită,
Vladimir Tismăneanu diagnostichează momentul drept o „mascaradă“
şi se explică în cîteva rînduri expresive:
„Liderul neostalinist însetat de putere, ce nu avea nici cea
mai mică înclinaţie democratică, a reuşit să trezească
brusc un entuziasm popular real şi să cîştige un credit
nelimitat din partea unei populaţii convinse că România va
urma linia liberalizării şi a apropierii de Occident“. Da, oricît
de neverosimil ar părea, asta a crezut populaţia – şi mulţi
intelectuali alături de ea –, că „România ar putea să
urmeze linia liberalizării şi a apropierii de Occident“! Şi
nimic nu arată mai bine în ce miraj trăiam la 21 august şi
în cele două zile care i-au urmat, singurele în care
presei i s-a permis să scrie absolut liber despre ce se întîmpla
în Cehoslovacia, decît următorul exemplu: în acele
momente de exaltare, un om de inteligenţa, cultura şi experienţa
de viaţă a lui Andrei Pleşu, deşi bine informat probabil despre
comunism, a trecut peste toate impedimentele şi a aderat la PCR, de
altfel ca şi Al. Ivasiuc, Paul Goma şi mulţi alţii...
Normalizarea
Ce s-a mai întîmplat în
Cehoslovacia după revenirea lui Dubcek aveam s-o constat nemijlocit,
cu propriii mei ochi, cel puţin în primele săptămîni
ale scurtei sale guvernări, încheiate în aprilie 1969,
prin înlocuirea cu un aparatcik mediocru şi obedient, Gustav
Husak. Încă în toamna lui 1967, Maria Kavkova, şefa
Secţiei de română de la Facultatea de Filologie din Praga, mă
invitase pentru două săptămîni să ţin cîteva lecţii
despre literatura română în faţa studenţilor ei.
Programată iniţial pentru mai 1968, vizita fusese amînată la
cererea gazdelor, din motive lesne de înţeles. În
contextul celor ce se petreceau la Praga, aveam chiar impresia că ea
nu va mai putea avea loc. Mă înşelam. Cam spre sfîrşitul
lui septembrie, Maria Kavkova mi-a telefonat, întrebîndu-mă
dacă mai voiam să vin. I-am spus că ardeam de dorinţă şi mi-am
făcut imediat bagajele.
Mai fusesem la Praga – şi nu o
singură oară. Cunoşteam muzeele şi monumentele, îi
cercetasem cartierele şi străzile, în nesfîrşita
admiraţie a inspiratei arte cehe a concilierii contrariilor. Unde
mai mult decît acolo fusese cu putinţă miracolul integrării
noului cu vechiul, astfel încît întîlnirea
goticului cu barocul, cu renaissance-ul, chiar cu modernismul, să nu
ne jignească sensibilitatea, ci să se împreune într-o
liniştită armonie? De astă dată însă, nu la artă mi-era
gîndul, ci la drama oamenilor. Mi-am regăsit prietenii amari,
anxioşi, dezamăgiţi. Principalul meu interlocutor, profesorul
Frantişek Kafka, soţul Mariei Kavkova, specialistul numărul unu în
istoria husitismului, la ora aceea decan al Facultăţii de Istorie,
manifesta un optimism foarte prudent. Readucerea lui Dubcek avea,
după el, două motivaţii: un gest de bunăvoinţă al lui Brejnev
faţă de Occident, care – cum se spune popular – „să mai
dreagă busuiocul“; dar şi cea a unui semnal adresat poporului
ceh, în marea lui majoritate susţinător obstinat al liderului
„Primăverii de la Praga“.
Era un fel de tranziţie spre o
„normalizare“ ale cărei contururi aveau să fie stabilite în
funcţie de evoluţia situaţiei. Cu o tactică precaută, evitînd
gafele şi temperînd vocile critice din tabăra reformatorilor,
care-i reproşau lui Dubcek compromisurile, iniţiind un soi de
„gentleman agreement“ cu şefii ziarelor şi ai agenţiilor de
presă în vederea înlăturării oricăror texte iritante
pentru sovietici, Frantişek credea că statu-quo-ul putea fi
menţinut. Dar oare – întrebam eu – mai putea fi vorba, în
asemenea condiţii, de a conserva principalele axe ale „Primăverii
pragheze“? Frantişek nu avea un spirit triumfalist, departe de
asta, şi nu-mi dădea răspunsuri care să-mi închidă gura.
Îşi dădea foarte bine seama de impasul existent şi se
frămînta să găsească o ieşire. Ceea ce-l îngrijora
cel mai mult era prezenţa în eşalonul conducător a unor
lideri oportunişti, care – după cum se aflase – ceruseră prin
scris sovieticilor, încă înainte de 21 august, să
intervină manu militari împotriva Guvernului legitim al
propriei ţări. Aceştia, sub protecţia stăpînilor lor,
deveneau din ce în ce mai insolenţi, şantajîndu-l pe
Dubcek şi impunîndu-i măsuri împotriva spiritului şi a
literei Reformei. Încît, pe măsură ce timpul trecea, şi
sesizam tot mai bine cît de fragil era echilibrul de putere la
Praga, mă îngrozeam literalmente de gravitatea situaţiei.
De fapt, mi-am trăit cele două
săptămîni de şedere în încîntătoarea
Pragă într-o stare de nervozitate crescîndă, deşi
Maria Kavkova şi fidela ei elevă şi colaboratoare, Libuşe
Valentova, mă alintau şi nu mai ştiau cum să-mi intre în
voie. De alfel, nu pot trece peste simbolica prezenţei mele. De la
coborîrea din trenul care mă adusese în capitala
Cehoslovaciei şi pînă la plecare, absolut toţi cehii care
aflau că sînt român îmi strîngeau mîna
cu efuziune, mă îmbrăţişau, voiau să-mi facă servicii,
îşi exprimau cu o căldură absolut mişcătoare şi
neobişnuită simpatia pentru ţara noastră şi poziţia ei faţă
de invazia de la 21 august. N-aveam nici un merit pentru această
primire triumfală, dar aş minţi dacă n-aş recunoaşte că am
fost mîndru că vin din România.
Într-o seară de octombrie,
posomorîtă şi ploioasă, ruptă parcă din Bacovia,
prietenii m-au condus la gară. Privindu-i cum îşi fluturau
batistele, în vreme ce trenul se desprindea uşor de peron, am
simţit că mi se strînge inima. Ce-i aştepta oare în
viitorul apropiat? Peste cîteva luni aveam să aflu. Înlocuirea
lui Dubcek şi a garniturii sale a declanşat o epurare sălbatică.
Aşa-zisa „normalizare“ s-a aplicat în versiunea ei cea mai
oribilă. Nu numai că reformatorii şi simpatizanţii lor au fost
destituiţi din posturile pe care le ocupau şi obligaţi să semneze
declaraţii de abjurare a convingerilor lor, dar ei au fost
împiedicaţi chiar şi să-şi facă meseria: scriitori şi
universitari au ajuns astfel şoferi, spălători de veselă în
restaurante, muncitori în diverse ramuri subalterne. Prietenul
meu Frantişek a fost numit paznic la Cimitirul evreiesc şi a primit
interdicţie de publicare pe termen nelimitat. Cred că aici pot
încheia, citîndu-l pe Tony Judt: „Iluzia că era
posibil să reformezi comunismul, că stalinismul fusese o direcţie
greşită, o greşeală care mai putea fi corectată, că idealurile
fundamentale ale pluralismului democratic ar putea cumva deveni
compatibile cu structurile marxismului colectivist – această
iluzie a fost strivită o dată pentru totdeauna la 21 august 1968“.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters