Autor: 
Categoria: 
De regulă, reaşezările tectonice sînt precedate de semnale venite din adînc, uneori abia sesizabile pentru percepţia curentă, inventariate, repertoriate, mai tîrziu, după întregirea observaţiilor de specialitate şi după ce trag concluzii cercetătorii abilitaţi. Precum în natură, şi în istorie evenimente de răscruce îşi dezvăluie, în timp, incipientul potenţial subteran, odată cu o sumedenie de factori pe cale de cristalizare în conştiinţa oamenilor, rezultat adesea al unor procese din culise, care aşteaptă şansa identificării şi un efort interpretativ de integrare coerentă. Vin – spre a accelera omogenizarea stocului de informaţii însumate provizoriu, distribuite într-un vag echilibru – arhivele personale, memoriile aşternute în taină, jurnalele intime, schimburile epistolare, abia aşteptate de curiozitatea obştească, pentru a potoli, la intervale mai lungi sau mai scurte, eterna sete de inedit, dar, mai ales, ca sursă generoasă de reflecţie oferită posterităţii.
În prezent, se investighează terenul din variate unghiuri în
vederea unei retrospective a evenimentelor europene din 1968, cu urmările lor
la nivelul restructurării ordinii mondiale. Analiştii politici întorc lucrurile
pe toate feţele, istoricii disecă, iar şi iar, desfăşurarea faptelor, o
contribuţie edificatoare au mărturiile persoanelor antrenate în vîltoarea
frămîntărilor, îndrituite să elimine lacune sau involuntare erori informative.
În principiu, amintirile individuale şi analizele de ansamblu merg mînă-n mînă,
se îmbină armonios. Mai sînt şi mărturii din categoria documentelor încă în
curs de a fi scoase la lumină, explorate, evaluate, nu fără a rezerva surprize
şi a lăsa loc unor rectificări în ierarhizarea temeiurilor unui trecut doar
aparent clasat. Printre sursele insuficient investigate, cu privire la impactul
căpătat de anul 1968 în perimetrul românesc, atrag atenţia atestări
premergătoare şi ecouri de durată răsfrînte în lumea scriitoricească,
permeabilă la gesturi ori manifestări de emancipare de sub tutela oficială, pe
cît de ambiţioasă, pe atît de puţin capabilă să-şi depăşească optica dogmatică,
uniformizatoare. Parcurgerea Jurnalului rămas de la Maria Banuş (ţinut cu
intermitenţe între 1928 şi 1998) e un excelent prilej de a observa
vicisitudinile epocii, inclusiv dificultăţile în confruntarea creatorilor cu
capcanele ideologice, cu inerţiile convenţionale, cu temerile întreţinute de
aparatul opresiv, pervers reglat spre a intimida din faşă orice abatere de la „linie“,
de a dejuca speranţa recăpătării demnităţii atrofiate.
Sînt de remarcat semnale timpurii ale nevoii de eliberare
din chinga stereotipiilor, prefigurări în ambianţa locală a unor breşe ce
puteau anticipa aspiraţii reale către deschideri de orizont compatibile cu
standardele restaurate în drepturi, concomitent cu memorabilele împrejurări din
primăvara pînă în toamna lui 1968. Oricît de prematur ar părea, pagina din
caiet rezervată de poetă însemnărilor sub data de 9 august 1962 poartă amprenta
unui febril impuls de emancipare deloc disimulată: „o zmintită nevoie de
adevăr“. Mai mult decît o constatare, tonul decis adoptat conferea declaraţiei
un rol asemănător unui cod de conduită. Atitudinea categorică avea
corespondenţe în substanţa sensibilităţii, fortificată după citirea Cărţii lui
Iov, lectură în sine neconvenţională, pe deasupra raportată, delimitativ, la un
repertoriu de referinţe identitare: „Contemporanii mei se preocupă de Faust, ar
dori să creeze un Faust al nostru (însetatul de cunoaştere, neodihnitul juisor
etc.).
Plăgile epocii noastre, barbaria flagelantă, răzvrătirea, ridicarea
omului deasupra fatalităţii forţelor oarbe, toate mă duc mai aproape de Iov (un
Iov modern) decît oricare din celelalte personagii-simbol al altor epoci. E probabil
şi o afinitate tainică!“. Deocamdată, poeta nu depăşeşte stadiul aluziilor,
intenţiile sînt înconjurate de ceţuri şi de suficientă ambiguitate. Nici nu va
ajunge să găsească pentru Iov întruparea convenabilă. La un presupus bilanţ, se
adaugă încă un proiect abandonat. Dar rămîne autentica nevoie de revizuire,
dorinţa păşirii pe un drum puţin bătătorit. Aproximativ peste un an, la 6
februarie 1963, autoarea Jurnalului îşi vedea bravele intenţii barate. Pe ea
punea stăpînire senzaţia impasului, fiind nevoită a considera: „că o perioadă
s-a încheiat şi că nu trebuie să mai scriu“. Radicalitatea deciziei voia să
sublinieze distanţa luată faţă de normativul în vigoare, promulgat şi menţinut
abuziv de o birocraţie înglodată în tipare sclerozate, inaptă să priceapă
ofensiva dezideratelor reformatoare: „Nu mai vreau să fiu fals veselă,
sprinţară, stridentă“. Declaraţie aproape subversivă, dacă n-ar fi fost repede
ponderată, pusă cumva între paranteze, pînă a se produce ireparabilul, o
ruptură cu întregul trecut şi, ca atare, periclitarea celor din urmă avantaje
ale unei notorietăţi serios şubrezite. Acutizarea dezacordurilor cu realităţile
cotidiene, preambul sigur al spectrului marginalizării personale, sporeşte în
fiinţa poetei valul de nelinişti, dezorientarea, stările nevrotice, insomniile.
Pentru aflarea ieşirii din criza iminentă, Maria Banuş se adresa unicului
confident de încredere, Jurnalului, recipient de experienţe şi, poate, sugestii
salvatoare, potrivit însemnărilor cu data de 8 februarie 1963: „Ieri, toată
ziua şi o parte din noapte, am recitit jurnalul meu din 1937-39.
Foarte
tulburată. Uitasem atîtea. Rău am făcut că, mai tîrziu, n-am mai ţinut regulat
jurnalul. Impresiile proaspete, directe, nu pot fi înlocuite de nimic. Fapte,
care azi ţi se par fără semnificaţie sau cu una minoră, apar deodată, cu
trecerea vremii, cu felul cum le-au luminat, cum le-au pus în lumină
evenimentele ulterioare, cu totul altfel, au altă rezonanţă. M-am hotărît, ca
instrument de lucru, să-mi ţin jurnalul la zi... Lectura jurnalului m-a întărit
în hotărîrea de a lucra mai departe Diamantul în maniera începută, de a da la o
parte şovăielile...“. Printre rînduri se desluşesc intenţii programatice, se
deduce o „poetică“ a jurnalului conformă cu practica autoarei, pregătită să-i
conceadă funcţie terapeutică, şi, totodată, apar dovezi despre cît de greu îi
venea să-şi reconsidere fundamental poziţia şi să abandoneze resturile de
viziuni utopice moştenite din arsenalul doctrinar comunist, de care poemul
ciclic pomenit era parazitat din start. Paradoxal, persevera tocmai pe calea
tributară „şovăielilor“ repudiate anterior, lest stînjenitor pentru firavul său
elan creator. În clipe de sumbră sinceritate, jurnalul – facil tolerant, în dese rînduri – etalează un
surplus de accente amare. Pagini de acută introspecţie vor fi, pe parcursul
zbuciumaţilor ani imediat premergători lui ’68, pînă tîrziu, împînzite de
regrete şi obsesii ale ratării. La 28 ianuarie 1966, examenul critic atingea un
vîrf al deprimărilor, al derutei produse de disfuncţionalităţile dintre
diapazonul interior şi reglarea reacţiilor la unison, compatibile noilor
exigenţe, din afară, acolo unde scena social-politică promitea destinderi
structurale: „De mult nu mi-a fost aşa greu pe suflet. Sînt tot mai conştientă
de eşecul meu literar, de blufful, surogatul, de evoluţia sub semnul lui pseudo
petrecută în ultimii 17-18 ani, de partea cea mai bună a vieţii mele, de miezul
ei, feştelit cu o agitaţie, o frămîntare inutilă, cu lozinci, cu rahat...“.
Concluziile capătă inflexiuni dramatice: „Ar trebui să mă sinucid“ sau „Viaţa
mea e sfîrşită“. Apelul insistent la luciditate nu ajută cine ştie ce. Abia
agravează insatisfacţiile: „Ce om ciudat sînt. Fiecare dintre noi, probabil,
pentru un ochi de romancier dostoievskian, revelă coridoare subterane,
întortochiate. Reacţii tardive. Acumulări cu explozii întîrziate“.
Prizonieră a „subteranelor“, cum se cataloghează, poeta
acuză rarefierea relaţiilor umane. Adoptă, din mers, o strategie care să o
ferească măcar de a pierde din vedere fluxul vieţii literare, tocmai atunci, în
faza schimbului de generaţii. Urmăreşte producţia poeţilor tineri: Blandiana,
Nichita Stănescu, Marin Sorescu, Florenţa Albu, Ilie Constantin; cunoaşte şi
apreciază pleiada în ascensiune a romancierilor: Breban, Ivasiuc, Buzura. În
stagii de creaţie petrecute la Pelişor întreţine repetate dialoguri cu Florin
Mugur, Radu Cosaşu, Ion Ianoşi. E bucuroasă cînd descoperă în criticul Paul
Georgescu un surprinzător prozator. Parcurge cu interes susţinut Contradicţia
lui Maiorescu, sedusă de calităţile eseistice ale lui Nicolae Manolescu, nu
fără mici îndoieli în aprecierea globală. Este numai ochi şi urechi faţă de
evoluţia celor din acelaşi contingent, luînd act cu inocentă pizmă de cîte ori
Nina Cassian etalează multiplele ei înzestrări. Se delectează în schimburi de
vederi cu Mircea Horia Simionescu, din ale cărui experienţe se edifică asupra
antagonismelor ce erodează stabilitatea obştei literare. Înregistrează
confruntările furtunoase stîrnite brusc în anumite conclavuri scriitoriceşti,
alertată de izbucnirile dezinhibate ale lui Fănuş Neagu la adresa „falselor
glorii“, amestec de contestări justificate şi negări piezişe, în aşa chip
motivate încît Maria Banuş se simte vizată, deşi nu-şi aude numele rostit,
alături de Davidoglu, Breslaşu – „ovreii stalinişti“, precizează suspicioasa
poetă, mai vigilentă ca oricînd, consternată: „N-are nici o importanţă că am
fost făcută bucăţele pe acele timpuri. Sînt omul acelei vremi“. Pentru
limpezirea discernămîntului propriu, se refugiază în lecturi din autorii
occidentali îndelungă vreme stigmatizaţi: Kafka, Beckett, Ionesco, Sartre,
Simone de Beauvoir ş.a. Nu numai climatul e modificat datorită ivirii în arenă
a unor contingente proaspete; au loc metamorfoze la nivelul mentalităţilor, sub
semnul asimilării acelor canoane în funcţie de care se produc cerneri,
reaşezări pe scara valorilor, cad în desuetudine ierarhiile oficializate,
cîndva, prin edicte discreţionare.
Astfel de înlocuiri de repere înşirate în timp, plasate pe o
spirală ascendentă, au intersectat curentul revendicativ, ajuns la maturitate
în cadrul mişcărilor protestatare din 1968. Efectul favorabil primenirilor s-a
resimţit, la intensităţi variate, pe meridianul nostru. Elemente concludente
pigmentează Jurnalul Mariei Banuş, prinsă de alternanţa suişuri-coborîşuri,
acceptări şi respingeri de opţiuni, toate probînd dificultatea găsirii unui
pivot ordonator. Tot căutînd, are sentimentul irosirii. Înseşi lecturile
disparate denotă postura ezitantă. Începea anul citind, cam la întîmplare,
Babel şi Claude Simon. Asta fiindcă se credea înstrăinată de poezie, secătuită
de lirism şi revenea la tentativa din perioada interbelică de a verifica ea
însăşi eventualele avantaje ale genului epic. La 4 ianuarie 1968, se
destăinuia: „Încerc să scriu proză. Mă bălăbănesc între o proză plat-realistă
şi introspecţie. Nu e ceea ce aş vrea... Scriu fără tensiune. Nu-mi găsesc
starea propice, ritmul necesar..., destindere-încordare, îmbinare de răbdare şi
încordare, necesare unei proze cu nerv. E prea autobiografică, prea proza unui
poet (cu ce are poetul mai rău: subiectivismul, nu cu ce are el mai bun:
trepidaţia lăuntrică, libertatea culorilor aruncate uşor din rezervoare
obscure...)“. Tentaţia încercărilor de tot felul nu exclude revenirea la
poezie, ca imediat să imagineze, din sîmburele liric, o situaţie scenică:
poetul; studiază componenţa unui grup alcătuit, la voia hazardului, din
individualităţi destul de bizare, înghesuite în spaţiul unei anonime săli de
aşteptare. Scenariul sugerează, lapidar, plasa de contradicţii ce grevează, în
era modernă, comunicarea dintre oameni: „...între cei de faţă se înnoadă tot
felul de relaţii care le schimbă viaţa şi atitudinea, în ciuda faptului că
fiecare aşteaptă altceva, pe altcineva.
Mă întreb cum aş putea face ca
spectatorul să sesizeze qui pro quo-ul. E desigur şi aici un Godot care nu
vine, dar ceea ce mă interesează nu e atît deşertăciunea aşteptării, cît
spectacolul comic, tragic, al aşteptărilor atît de diverse... Ei, fiecare cu
spaima lui, cu problemele lui nerezolvate, cu aşteptarea lui, cu disperarea
lui, formează împreună, totuşi, o societate. Se suportă, se susţin, se
duşmănesc...“. Între ei, operează, înfrăţindu-i, separîndu-i, superioare
„suferinţi metafizice“, dar şi „banale obsesii cotidiene“. Pe deasupra tuturor
funcţionează o reţea de informaţii stocate electronic, spre a servi marelui
magistru, mag şi vrăjitor totodată, ca să manipuleze supuşii, exploatînd
fragilitatea punţii dintre adevăr şi minciună. Un angrenaj de simboluri şi referinţe
concrete plasează desfăşurarea acţiunii la cu totul alţi parametri decît
funestele şabloane realist-socialiste.
Intră în joc referinţe la sensuri din Scaunele, din Foamea şi setea sau
Rinocerii, cu extrapolări dincolo de ambianţa terestră, într-o lume robotizată,
în primejdie să degenereze. Radiografierea modernei societăţi hipertehnicizate,
dintr-o perspectivă de esenţă umanistă, relevă proliferarea tarelor ce îngăduie
absurdului să invadeze existenţa. Mai mult sau mai puţin voalat, sînt denunţate
tirania puterii, isteria supravegherii de către organele Securităţii, impasul
moral dizolvant („Aici totul e impostură, escrocherie, magie“, adică
şarlatanism legal implementat). Cu toate eforturile prelungite pe parcursul mai
multor luni, piesa se structurează anevoie, va fi predată spre lectură
diverselor teatre, cînd încă reclama remedieri, schiţate în Jurnal. E de
imaginat că, dincolo de ezitări în registrul stilistic sau de perpetuarea
anumitor naivităţi scenice, piesa nu şi-a aflat drum spre lumina rampei din
cauza aluziilor pasibile a declanşa ecouri inconfortabile în epocă.
Teme recurente în Jurnalul Mariei Banuş atestă o conectare,
desigur mai generală printre scriitori, la fluxul ideilor împinse către apogeu
în contextul tensionat al lui 1968. Unele aveau încărcătură explozivă prin
simpla cerinţă de a se reevalua raportul responsabilităţilor şi vinovăţiilor
individuale, ca să se poată distinge partea călăului de cea a victimei în
angrenajul calvarului ticălos al umilinţelor colective. Poeta căuta modalităţi
adecvate propriului laborator: „ce vreau şi mi-e infinit de greu să prind e
tocmai discrepanţa între universul domestic, singurul respirabil, singurul uman
– care se alcătuieşte oriunde înăuntru şi în tranşee, în adăpost, în spitale,
în închisoare, în lagăre –, şi ceea ce e afară: ameninţarea acelor forţe
obscure, demenţiale, neînţelese sau dincolo de puterea de stăpînire a oamenilor
– moartea, violenţa, exterminarea, scîrboasa ipocrizie colectivă“. O demarcaţie
ambiţioasă merită reţinută: „N-am găsit încă formula. Ea nu poate fi nici cea
din piesele lui Ionesco, Beckett, nici cea din piesele lui Brecht, Sartre“.
Urmează imediat raţionamente justificative: „Dacă în proiectata mea piesă – al
cărei nucleu poetic-dramatic e uimirea pricinuită de coexistenţa, în acelaşi
individ, a feţei umane şi a feţei bestiale, uimire care se transformă în
obsesie, în psihoză – nu voi găsi cîteva proiecţii scenice ale simbolului, nu
voi reuşi să realizez nimic... în ipoteza că nu merg la teatrul
realist-psihologic, tradiţional. E o pendulare nefastă între două formule. Să
fie chiar aşa? oare elemente ale combinării ambelor formule nu există în toţi
aceşti autori? Oare ne putem lipsi de elementele realiste? Sigur că nu. Dar
ştiinţa care-mi lipseşte, obstacolul care-mi stă de-a curmezişul e slaba
capacitate de a îmbina, de a suda aceste elemente eteroclite într-un tot
unitar“ (notaţie din 12 martie 1968).
Din sfera dilemelor estetice, speculaţiile alunecă, subtil, din nou spre reflexele existenţei cotidiene, avînd călăuză comandamentele solidarităţii umane, în stare a limita riscurile devitalizării antenelor de comunicare: „Planuri, literatură – de ce? E mai mult într-o zi povestită pînă la capăt, pînă la fund; dacă s-ar putea, dacă s-ar relua întreprinderea lui Joyce, nici măcar n-ar fi nevoie de o orchestraţie atît de vastă, sau poate da. Din orice punct priveşti, din mijlocul eului tău, iradiază spre ceilalţi, în cea mai simplă, mai restrînsă viaţă, atîtea raze care se încrucişează. Ieri, sau azi, sau alaltăieri, atîtea romane cîte zile. – Ieri, tatonarea în jurul construcţiei unui scenariu de piesă, materializarea unei spaime, unei mînii în faţa neputinţei de a imagina la un loc cele două universuri: al tragediei vieţii lăuntrice, domestice, cu habitudinile ei, cu civilizaţia ei perforată de pupilele Satanei (totuşi civilizaţie) şi universul abisal al transformării omului în unealta crimei, alianţa nevinovăţiei primare, funciare a fiecăruia, cu rolul pe care e nevoit să-l joace, datorită unui fatum psihologic sau social. Alerg gîfîind în urma viziunilor mele confuze“.
Consideraţiile referitoare la propria persoană sînt de o
tăioasă severitate, de un scrupul al rostirii adevărului dus pînă în pînzele
albe, aproape de consimţirea flagelării în piaţa urbei: „Sufăr că nu sînt recunoscută,
că nu se scrie despre mine, că nu exist din punct de vedere literar. Dar care a
fost consistenţa mea artistică? Care a fost axa vieţii mele? Unde a fost
Îngerul? Unde sabia? Unde luciditatea? Unde extazul? Am trăit în autoamăgire,
în compromisuri (dar altfel se poate trăi? cine trăieşte altfel?)...“.
Maria Banuş se confesează paginii de jurnal cu temperată
onestitate, verificabilă în numeroase rînduri. Suferă, îşi face procese de
conştiinţă, se ştie vulnerabilă, omeneşte ar fi tentată să recurgă la
circumstanţe atenuante. Totuşi, are tăria psihică de a nu se sustrage presiunii
torentului de interogaţii retrospective, unele mai neliniştitoare decît altele,
dacă nu de-a dreptul culpabilizatoare. Cîţi dintre confraţii de generaţie au
manifestat o identică predispoziţie de a se expune judecăţii celor ce vor veni?
După ce se dezbară, treptat, de vanităţile participării la festinul
puternicilor, poeta foloseşte orice nou prilej pentru a cumpăni situaţia şi
a-şi calibra atitudinea, chiar şi atunci cînd rămîne, parţial, din inerţie,
prizoniera ambiguităţilor conjuncturale. Celebrul raport al lui Hruşciov, mai
de mult, emisiunile Europei Libere, ascultate cu oarecare constanţă, dinamismul
intelectual purtînd amprentele anului 1968, aduc limpeziri şi lasă urme,
multiplică orizonturile de aşteptare. Trec anii, se profilează inconveniente
ale înaintării în vîrstă, totuşi atenţia se menţine disponibilă, deschisă,
maleabilă. Maria Banuş are tăria să depăşească nemulţumirile cauzate de
modestul randament al propriei producţii literare, ca să înregistreze răsunetul
altor apariţii în standurile librăriilor. Lăsînd deoparte calcule de protocol,
nu tărăgănează să mărturisească autorilor mai tineri, cînd merită,
recunoaşterea realizărilor. Jurnalul certifică un viu interes pentru Galeria cu
viţă sălbatică, romanul lui Constantin Ţoiu, remarcat pentru curajul tematic
şi, deopotrivă, pentru originalitatea construcţiei epice. Cînd, după căutări
insistente, ajunge să pună mîna pe un exemplar din romanul lui Buzura, Feţele tăcerii,
lectura devine profund angajantă. Stigmatizarea în roman a ororilor comise sub
comunism redeschide în sufletul poetei răni necicatrizate. Brusc, se simte
copărtaşă la sistemul vinovăţiilor înfierate şi ar vrea să se poată nuanţa
coeficientul participării, deci şi procentul răspunderilor: „Citesc cu
participare şi enervare. Ştiu că fac parte, eu şi ai mei, în carne şi oase,
dintre personagiile pe care autorul, povestitorul şi mare parte din masa
acestui popor le detestă, le urăşte pînă la pofta de exterminare. Bunele
intenţii, prostia plus (ulterior) laşitatea, neputinţa nu dreg nimic, nu pot
drege.
Pe un plan minor şi intelectual (nu planul violenţelor reale, fizice),
mă văd, cu ochii celor din afară, în categoria socrului povestitorului, fostul
activist, care azi se trezeşte în pielea unei victime“ (însemnare din 16
ianuarie 1974). De o similară răscolire a întregii sale fiinţe are parte
parcurgînd (în ianuarie ’75) secvenţele care o priveau din Enigmatica nobleţe a
lui Ion Caraion. Iniţial, pare deconcertată de virulenţa atacului:
„Desfiinţarea mea ca scriitor şi ca om. Am minţit, de asta nu mai am talent“.
Ecuaţia stabilită astfel o deprimă: „Nu pot spune că veninul (lui I.C.) nu m-a
intoxicat. Puţin. Acum zece ani, împroşcătura asta m-ar fi îmbolnăvit.
Bătrîneţea e o pavăză. Nu etanşă. Dar, oricum, o pavăză“. Degeaba scuze,
motivaţii improvizate, cîrpite, partea proastă a situaţiei ar fi dificil de
minimalizat, sentinţa e ca şi irevocabilă: „Nimeni nu-mi ia şi nu-mi va lua
apărarea. Plătesc pentru vechile credinţe politice, pentru că mi-am riscat
pielea în ilegalitate, pentru că am mers contra instinctului naţional şi prea
departe pe linia devotamentului faţă de internaţionalismul muncitoresc şi apoi,
după eliberare, pentru activismul meu supus la comandamentele zilei (aşa
înţelegînd eu, pe atunci, că e datoria mea de comunistă)“. Cum ar fi tîrzie şi
inoperantă renegarea unei traiectorii prin viaţă liber consimţite, cum e luat
în evidenţă procentul de eroare personală, mai rămîne cuvintelor laconismul penitenţei:
„Am crezut. M-am supus. Plătesc“.
RSS Feed
Newsletters