OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Remarcam la sfirsitul anului trecut ca revista franceza Lire publica un top 20 al celor mai bune carti aparute in Franta, frantuzesti si straine la un loc. Un astfel de clasament ar fi posibil in Romania doar in cazul beletristicii, acolo unde Polirom ramine singura editura care mentine un ritm de aparitie a traducerilor suficient de sustinut pentru a putea fi comparat cu cel al caselor de editura prestigioase din strainatate. Dar cine s-ar incumeta sa intocmeasca un astfel de top? Pe cine intereseaza astfel de comparatii? Pe cititorul roman, poate, dar cine nu stie ca miza unei cronici de carte este in primul rind prestigiul autorului cronicii si al autorului cartii recenzate?

La Humanitas s-a lansat un alt desant de tineri romancieri, deocamdata nu foarte plebiscitati, dar editura-fanion a anilor 1990 se afla inca in procesul de „restructurare“ inceput spre finalul deceniului trecut, odata cu aparitia unei noi generatii de cititori (S-o numim cool? Poate). A fost relansata apoi Editura Cartea Romaneasca, cu cele trei colectii carora le-a fost consacrat ultimul supliment din 2005 al revistei noastre. All in all, nu stiu daca am reusi sa impunem vreuna din tinerele vedete ale romanului romanesc in Europa. Aici trebuie mentionat cu titlul de promisiune programul francez Les Belles Etrangères, ocazie nesperata pentru scriitorii romani de a-si atrage fani din tara lui Houellebecq.

- Relansarea poeziei
Cu putin efort si cu riscuri asumate, investitia in poezie nu trebuie neglijata. A facut-o tot Editura Polirom. Si o continua, mai discret, Editura Vinea. Ma despart de colegul meu Paul Cernat si repet ca marele pariu al editurii Cartea Romaneasca cu cititorii se face din perspectiva poeziei. Faptul ca literatura romana a fost de la inceput una a poeziei trebuie acceptat ca atare. Ar fi pacat sa ajungem in situatia Frantei, unde poezia este cu totul exclusa de pe scena institutiei literare. Am avut mereu poeti minunati: productia de poezie trebuie cultivata si promovata, indiferent de imaginea ei discreta la nivel european si mondial.

Fie ca vorbim despre Serban Foarta, Emil Brumaru si Nora Iuga, liderii veterani ai poeziei romanesti in 2005, sau despre Elena Vladareanu, Mihai Ignat, Dan Sociu, Doina Ioanid, Razvan Tupa, Ioana Nicolaie, Theodor Duna, Oana Catalina Ninu, Claudiu Komartin, Miruna Vlada, lideri sau nou-veniti ai generatiei tinere, poezia romaneasca a jucat, anul trecut, roluri antagonice: si curtezana, si amazoana, si sadica si masochista. 2005 a fost, pasamite, anul poeziei feminine. Eveniment editorial exceptional ramine Jurnalul lui Cristian Popescu, poetul fara de care nouazecistii ar avea putine motive sa se autointituleze generatie.
In privinta eseului si mai ales a celui teoretic, ne aflam aproape de „fundul sacului“, raminind sa ne intrebam ce pierde cititorul roman daca nu citeste nici una dintre aparitiile autohtone vreme de un an. Exista, desigur, exceptii, despre care va fi vorba imediat. Exista tineri eseisti promitatori, de la Sorin Lavric – cel care-si traieste acum virsta romantica – la Alex. Cistelecan, posibil singurul lacanian roman, si Andrei Terian, un nou teoretician literar, ba chiar la romancierul, deocamdata, Adrian Schiop, un virtual antropolog cultural.

Nu-i mai pun la socoteala pe ginditorii si comentatorii politici, ei sint cei mai multi si cei mai incurajati. Principala carenta a pietei de carte romanesti consta in meschinaria ofertei de carte non-fiction si non-practica. Singura aparitie remarcabila a anului 2005 este volumul doi al celor patru inca tineri scriitori si profesori universitari Cernat-Manolescu-Mitchievici-Stanomir Explorari in comunismul romanesc. Din pacate, desi beneficiar al unor cronici elogioase, volumul n-a constituit inca pretextul unei dezbateri cu participarea unor reprezentanti din mai multe tabere. Daca aceasta intreprindere, asimilabila „noii istorii“, nu va suscita decit laude binevoitoare si parafraze din partea unora care impartasesc intru totul opinia autorilor, n-am facut nimic. Asteptam ca asa-numita gindire liberala, in acceptiune americana, sau de stinga in acceptiune europeana, sa se manifeste ca partener de dialog al „boierilor mintii“ – alaturi de „argatii“ lor, lideri de neconstestat, inca, ai pietei romanesti de idei.

- Dialoguri imposibile
Daca tot am ajuns la idei, constat ca boala de care sufera cultura romana este lipsa de comunicare. Maestrii ginditori romani considera sub demnitatea lor sa discute cu altcineva decit cu prietenii domniilor lor. In acest moment, cu exceptia continuatorilor lui Noica (si, aici, trebuie sa-i recunoastem primului paltinisean meritul de a fi instituit o forma de gindire, merit subestimat inca), intelectualii nostri teoretici se afla in alergare dupa programe de finantare. Exista, bunaoara, o scoala noua de filozofie franceza la Cluj, al carei lider este Ciprian Mihali. Afiliat ei este Bogdan Ghiu. Echipa lor merita laudele noastre pentru traducerile realizate, pentru revista si editura Idea – prezente inedite in cultura romana. N-am descoperit insa nici o intentie de comunicare cu alt „grup de idei“, cu exceptia unui articol polemic abstrus, semnat de Bogdan Ghiu intr-un numar din Luceafarul, referitor la reeditarea Istoriei nebuniei a lui Foucault la Humanitas. Tot la Cluj fiinteaza centrul de studiere a imaginarului „Phantasma“, in cadrul caruia au loc dezbateri teoretice foarte interesante.

Am intrebat-o la un moment dat pe Ruxandra Cesereanu de ce nu-i invita si pe colegii lor de la Filozofie, din grupul „Idea“. Mi-a raspuns ca unii sint literati, altii filozofi, deci fiecare cu ale lui. O singura polemica a existat in 2005 intre filozofi si literati, la Bucuresti, cu ocazia uneia dintre conferintele revistei Cuvantul. Atunci, primii au negat valoarea discursului ultimilor in perioada comunista: comunicarea a fost deci brusc intrerupta. Noica si Calinescu? Doua galaxii diferite. Liiceanu si Cartarescu? S-au intilnit tirziu, s-au imprietenit, dar nu i-am vazut dialogind niciodata: despre postmodernitate, de pilda, sau despre „omul recent“. N-ar fi pacat, la urma urmei, sa se certe, cind au ajuns amindoi lideri de audienta? A, era sa uit tinara intelighentie romana de la Paris. Il vedeti pe Adrian Papahagi, de la Paris, dialogind cu Adrian Schiop, de la Sibiu? Imposibil. Iata ce piata culturala bogata avem! Bogata in monade...

- Topul revistelor
As incheia cu citeva remarce asupra peisajului cultural revuistic. In 2005 s-a desfiintat si a reaparut Cultura, s-a rebranduit revista Cuvantul, s-a oprit si repornit Observatorul cultural, au devenit familiare revistele Idei in dialog si Suplimentul de cultura. Din provincie, cele mai bune reviste ramin Vatra, de la Tirgu-Mures (eseu, interviu, poezie), Euphorion (critica, dezbatere, poezie), din Sibiu, Steaua si Apostrof, din Cluj (prima la dezbatere, a doua la istorie literara), Timpul, de la Iasi (dezbatere, ideologie), Orizont, de la Timisoara (critica, interviu), Mozaic, din Craiova (eseu). Plus Ca si cum (Arad, literatura). Suplimentul de cultura, desi apare la Iasi, are o difuzare nationala si a reusit sa se impuna drept cel mai alert, viu, percutant magazin cultural romanesc (indiferent de ceea ce cirtesc unii onorabili cronicari). Idei in dialog are staif, dar e monotona (indiferent de ceea ce trec aceiasi cronicari sub tacere, de ce oare?).

Despre Cultura inca nu ne putem pronunta, abia a reaparut, intr-o formula redactionala eterogena. O surpriza placuta ne-a fost facuta de suplimentul revistei 22, Bucurestiul cultural si de bursa scriitorilor romani pe care a initiat-o. Cuvantul are de curind cele mai consistente dosare tematice din presa noastra culturala, prezinta textele unor conferinte pasionante – pacat ca apare doar lunar. Si totusi, cea mai citita revista culturala ramine... Dilema veche – prin marca, prin numele publicistilor, prin tonul relaxat si prin diversitatea domeniilor abordate. Speram, totusi, ca Dilema veche va continua sa tinteasca mai departe de estetica cool, de umorul de buna calitate, de concordie in raport cu discursul cultural la putere – ca nu va deveni, altfel spus, o revista comoda.
Asa cum sper ca Observator cultural sa nu ajunga vreodata tribuna ideologica sau portavocea vreunui „grup de interese“. Dar mai bine mort de supradoza ideologica decit cumintenia pamintului!