OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Scurt, clar, limpede, nu ştim şi cît de convingător. Pentru a se realiza şi Reconcilierea Naţională atît de clamată. Ne-ar face mare plăcere să ne zîmbim cu toţii şi să schimbăm gînduri bune. Creştineşte, desigur, dar corelat cu un vast program ecumenic şi multicultural. În lumea asta trăim, unde norma o face diferenţa. Şi nu alinierea crispată, dincolo de orice slogan, ideologie sau religie. O lume în care să fim „solidari“, în cel mai înalt sens camusian, depăşind acea lume în care a fi „solitar“ face multe ravagii. Frumoase vorbe, desigur, la gura caloriferului. Avem însă suficiente resurse de iluzii şi de mature naivităţi ca să mai credem, chiar şi cu convingere, că putem trăi şi frumos. Nu doar bine. Ce simplu pare, ce uşor se duce totul de rîpă! Am tot fost îndemnaţi – uneori cu vorbă gîtuită de emoţie şi cu lacrima gata să izbucnească la cel mai înalt nivel cetăţenesc – la Reconciliere Naţională.

 

Reconciliere Naţională, Reconciliere Naţională, oare ce-o fi aia? N-a durat prea mult, nici 48 de ore. Activul de partid şi susţinătorii lui Traian Băsescu nu au preluat ideea, tema şi îndemnul, şi totul s-a fîsîit rapid. Ca de obicei, bunele intenţii dispar repede. Se năclăiesc iute. Dispar în neant, aşa şi cum au apărut. Nimic nu durează pe la noi. Efemerul, ca formă tranzitivă a eternităţii. Relativul, ca absolut şi punct final al oricărei certitudini. Tudor Arghezi, sastisit de insistenţele lui Jules Perahim, care voia să-l vadă, exclamă iritat: „Perahim, Perahim, ce e asta, cremă de ghete?“. Atît de des pomenita Reconciliere Naţională, cea azvîrlită gloatei, n-a durat decît pînă la depunerea jurămintelor prezidenţiale şi pînă la formarea noului Guvern al Preşedintelui. Şi atît.

 

Reconcilierea Naţională n-a rămas decît un deziderat pentru cei mulţi şi proşti. Restul este pentru noi şi cu ai noştri. În rest? Dumnezeu cu mila! Şi vom vedea pe parcurs cum ne descurcăm. Anul 2009 a fost un an de recesiune economică şi de criză politică. Americană, la început; potlogăriile din sistemul financiar american au dat peste cap finanţele şi economia – un simplu găinar, bine plasat, dă o lume peste cap! –, apoi criza s-a extins rapid. În Asia, America de Sud şi Africa (unde criza este endemică...), şi a atins şi Europa. Uniunea Europeană. Ca parte a ei, prin păienjenişul de relaţii pe care le avem, a venit criza şi pe la noi. Am alimentat-o şi noi cu incapacitatea şi cu neputinţa de a gestiona, coerent şi eficient, de la început, situaţia reală din ţară. Dar mai pot economiştii şi finanţiştii să influenţeze factorii de decizie politici de la noi, care, generally speaking, le ştiu pe toate? Chiar crede cineva că Ronald Reagan, Margaret Thatcher sau cancelarul Helmuth Kohl au avut creiere ca al lui Einstein? Sau au ştiut să asculte cu atenţie ce spun experţii? Lecţia lui nu-mă-învăţa-tu-pe-mine-ce-i-de-făcut a făcut, şi face încă, ravagii prin şefimea diriguitoare din România. Şi nu de azi, de ieri.

 

Criza politică la noi, în ţară, a fost mai acută şi mai vizibilă decît cea economico-financiară, pentru că, din raţiuni electorale nu s-a dorit (eventual, chiar nu s-a putut) luarea unor decizii clare şi eficiente de combatere a crizei. Care, acum un an, ba venea, ba nu venea, ba nu ne atingea (sau ne atingea doar niţel), ba ne ocolea cătinel, ba ne bumbăcea foarte tare. Dacă e să cădem la fandacsie! Multe bîjbîieli ale noii – pe vremea aceea – alianţe PD-L–PSD, care au contribuit la menţinerea unei stări de aşteptare şi de incertitudine. Doar cu măsuri strict administrative şi fără un plan-proiect de redresare economică, cum a oferit Balcerowicz Poloniei, acum peste un deceniu, toate în România au băltit. Alegerile prezidenţiale au fixat şi ele calendarul măsurilor economice. Cu apelul mereu la împrumuturile de la FMI şi Banca Mondială, am ratat anul 2009. Banii ăştia, de care ne agăţăm ca înecatul de pai, trebuie daţi înapoi. Ideea că doar din tranşele 2 şi 3 de la FMI mai pot fi plătiţi bugetarii şi pensionarii a fost ticăloasă. În scopuri electorale, s-au vehiculat multe prostii şi multe gogoşi. Acum avem şi preşedinte, şi Guvern, şi Program de Guvernare. Care nu aduc decît vorbe şi o însăilare de bune intenţii din faimoasele rapoarte româneşti despre ce facem şi dregem. Ţîfna şi aroganţa cu care, mereu şi mereu, eternul şi fascinantul prim-ministru al României, Emil Boc, se adresează naţiunii nu ţin loc de măsuri concrete. „Negocierea“ cu FMI asupra ratei de creştere a economiei României rămîne de pomină şi pentru studenţii de la AS... Roma! Să trecem peste asta! Şi să ne reconciliem. Vor veni zile grele în 2010.

 

Este limpede că nu doar cu reduceri de personal guvernamental şi cu becuri de 15W se va relansa economia românească. Nici cu restrîngeri de cheltuieli şi cu utilizarea metodei economico-financiare de tipul „strînsul curelei“ nu vom depăşi situaţia. Economiile, atît de dragi actualului şef al Executivului – cu totul depăşit de problemele macroeconomice şi financiare, între noi fie vorba, vor trebui dublate de o viziune de ansamblu. Cît de cît coerentă şi eficientă. Dincolo de retorica paternalistă a premierului, şi demis, şi desemnat, şi numit, de magazioner Alimentara: „Unde am zis să pui sacii, Florico? Ţ’ ai dracu’ de comunişti, fără mine nu se poate face nimic!“. Aşa că se ne reconciliem cu toţii şi să ne dorim unul altuia îndemnul nemuritorului premier I.L. Caragiale: „Fiţi fericiţi şi veseli!“. Doamne ajută! Şi vă dorim din toate organele abilitate un cald „La mulţi ani!“ şi un demidulce „La mulţi bani!“.