2010: diversitate şi efervescenţă

Autor: Carmen MUŞAT | Categoria: Editorial | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

Este din nou vremea bilanţului pentru anul cultural care a trecut. Şi, dacă 2010 a fost un an de criză economică, politică şi socială, în plan literar criza s-a simţit doar în cantitatea titlurilor publicate, nu şi în calitatea acestora. E relevantă, din acest punct de vedere, „explozia“ editurilor mici – precum Tracus Arte, Charmides, Limes, Casa de pariuri literare, Spandugino –, care au mizat pe literatura română şi au publicat volume de critică şi teorie literară, poezie, romane, eseuri sau memorialistică semnate de autori cunoscuţi sau de debutanţi remarcabili (şi remarcaţi de cronicarii literari). Competiţia în domeniul editorial este un semn clar al efervescenţei culturale actuale, precum şi o dovadă indubitabilă a diversităţii formulelor literare şi a diversificării centrelor de interes. Editurile mari, precum Polirom, Cartea Românească, Humanitas, Curtea Veche, Art, Paralela 45, au continuat să tipărească scriitori contemporani, din toate generaţiile, şi la fel au făcut editurile mai mici, care, deşi nu au forţa financiară de a impune un titlu, au deja un portofoliu semnificativ de autori – şi mă gîndesc la edituri „de profil“ precum Vinea, Marineasa, Casa Cărţii de Ştiinţă, Dacia sau Brumar, dar şi la editurile universitare, care, deşi nu îşi distribuie cărţile în marile librării, au pus pe piaţă, în ultimii ani, volume ce ar fi meritat să ajungă la mai mulţi cititori.

Din păcate, modul în care funcţionează, azi, distribuţia cărţii este deficitar, iar cei care au de pierdut nu sînt doar editorii, ci autorii, cărţile lor şi cititorii. Oricît de bune ar fi cărţile ce apar la edituri cu o reţea de distribuţie cvasi-inexistentă, dacă nu ajung să fie citite şi comentate cad în gol. Ca să nu mai vorbim despre imposibilitatea de a judeca o carte „în orb“, doar după titlu sau după renumele autorului. Acesta este şi motivul pentru care am cerut colaboratorilor noştri să alcătuiască propriile lor topuri, cu speranţa de a atenua arbitrariul inerent oricărei alegeri. Şi, ca şi în anii precedenţi, lista de nominalizări pentru „Premiile Observator cultural 2011“ – chiar dacă nu cuprinde toate apariţiile de top ale anului trecut – conţine titluri despre care nimeni nu poate spune că nu merită atenţia criticilor şi a cititorilor. Trebuie spus însă că de pe această listă lipsesc şi anul acesta, printr-o decizie asumată de toţi membri redacţiei şi ai juriului (Paul Cernat, Caius Dobrescu, Antonio Patraş, Iulia Popovici şi Carmen Muşat), cărţile celor ce fac parte din echipa redacţională a Observatorului cultural sau din juriu (anul acesta e vorba despre Caius Dobrescu). Astfel, deşi a întrunit un număr foarte mare de voturi, clasîndu-se pe locul doi în listă, volumul Doinei Ioanid, Ritmuri de îmblînzit aricioaica, a fost retras din competiţie. Nu am extins însă această interdicţie şi asupra cărţilor colaboratorilor noştri, nu de alta, dar ar fi la fel de nefiresc să-i „pedepsim“ pe cei ce scriu în revistă, mulţi dintre ei personalităţi remarcabile ale vieţii noastre culturale.

Ne dorim ca premiile pe care le acordăm să constituie o recunoaştere a valorii unor autori contemporani şi să atragă atenţia asupra unor cărţi despre care cei cinci membri ai juriului cred că sînt evenimente editoriale. Acum, la a cincea ediţie, avem deja un palmares care spune, privit retrospectiv, o poveste credibilă despre raportul între valoare şi notorietate, despre diversitate şi deschidere, despre refuzul conformismului şi curajul de a propune şi impune valori autentice chiar şi atunci (sau mai ales atunci) cînd opţiunea juriului Observator cultural contrazice ierarhiile „oficiale“, pronosticurile date ca sigure şi ignoră ritualul unor canonizări reciproc avantajoase. Este, dacă vreţi, un mod de a spune că în literatura română contemporană există valori alternative, există o mare energie creatoare şi foarte mulţi scriitori care, deşi nu se află în prim planul vieţii literare, sînt cel puţin la fel de valoroşi ca alţi autori, excesiv mediatizaţi.

Dar, pentru că premiile se acordă cărţilor şi autorilor în egală măsură, pe lista nominalizărilor nu au intrat cărţile cu mai mulţi autori, precum Idolii forului, chiar dacă aceasta a fost, anul trecut, în centrul dezbaterilor, nici o carte-document ca Eu, fiul lor, ce conţine dosarul de securitate al lui Dorin Tudoran – despre care revista noastră a scris în repetate rînduri – şi nici Viaţa unui om singur de Adrian Marino, volum ce a tulburat apele deloc liniştite ale vieţii culturale autohtone. Oricare dintre aceste trei cărţi ar putea concura cu succes la titlul de „Cartea anului“, tocmai datorită capacităţii ei de a provoca dezbateri, de a pune în discuţie mentalităţi, ierarhii şi metehne ale spaţiului nostru public.

2010 a fost, cu siguranţă, încă un an prozei – al romanului, de fapt. Aceasta a fost şi categoria la care „competiţia“ a fost foarte strînsă, punctajele acordate de cei optsprezece juraţi fiind foarte apropiate – aşa se face că pe lista de nominalizări figurează nu mai puţin de şapte titluri, dintre care trei au obţinut acelaşi număr de puncte. Doar două puncte au despărţit romanele Domnul K. eliberat de Matei Vişniec şi Noapte bună, copii! de Radu Pavel Gheo de ultimele intrate pe listă, în vreme ce Ana Maria şi îngerii, romanul lui Radu Aldulescu, Noaptea cînd cineva a murit pentru tine de Bogdan Suceavă, Poemele secretarei de Ştefania Mihalache şi Fluturele negru, cel mai recent roman al lui Radu Paraschivescu, deşi menţionate în multe dintre topurile întocmite de cronicarii noştri nu au adunat suficiente puncte.

La „Poezie“, decizia a fost, de asemenea, dificilă: un tablou în mişcare, în care, alături de foarte tineri poeţi, au revenit cu volume noi poeţi „grei“, precum Ioan Moldovan (Mainimicul – un volum a cărui neşansă a fost să apară la sfîrşitul anului trecut, o meditaţie existenţială de mare subtilitate, despre care sînt sigură că se va scrie la superlativ), Ana Blandiana (Patria mea A4), Mircea Cărtărescu (nimic. Poeme), Mircea Dinescu (Femeile din secolul trecut), Dinu Flămând (cel care a primit, anul acesta, la Botoşani, Premiul Naţional de Poezie „Mihai Eminescu“, cu două cărţi, una de inedite – Umbre şi faleze – cealaltă o antologie de autor, Biopoeme), Traian T. Coşovei (Aerostate plîngînd), Andrei Zanca (Zicudul – intimitatea cotidianului – o poezie elegiacă, ce apelează la magia cuvintelor pentru a „îmblînzi“ (pe)trecerea timpului), Liviu Georgescu (două volume în dreptul lui, Smulgerea zalei şi El) sau Irina Nechit (Copilul din maşina galbenă). Fiecare dintre volumele menţionate, la care s-ar putea adăuga şi Femeia despre care scriu de Nicolae Coande, Cartea de la Curtea şi alte 9 tipologii de Chris Tănăsescu, precum şi poemele Mariei Şleahtiţchi din Oleandrii mă strigă roz, confirmă diversitatea formulelor lirice şi valoarea poeziei române contemporane.

Dacă în materie de critică, istorie şi teorie literară, numărul apariţiilor de anul trecut a fost mai mic decît în anii precedenţi – efect, probabil, al crizei financiare, la categoria „Eseu/ Memorialistică“ s-au înregistrat cîteva reuşite certe. Nu-mi propun acum să comentez cărţile nominalizate, vreau doar să remarc şi aici diversitatea – 2010 a fost un an plin, care a scos la iveală o serie de jurnale de autor (Florin Manolescu, Nora Iuga, Andrei Pleşu, Livius Ciocârlie, Gabriel Liiceanu, Ileana Mălăncioiu, Aurora Liiceanu) ce transcriu aventuri existenţiale şi livreşti banale sau, dimpotrivă, fascinante, şi pun în evidenţă viziuni şi formule stilistice foarte diferite. La graniţa între eseu şi memorialistică se înscriu volume precum Traducerile din poveste de Luminiţa Voina-Răuţ (traducătoare rafinată şi naratoare plină de şarm a unor întîlniri esenţiale), Ceea ce ne desparte – un schimb efervescent de scrisori, între Bogdan Alexandru-Stănescu şi Vasile Ernu, din care nu lipsesc controversele şi dezacordurile. Inclasabil, pentru că în textura sa densă şi foarte atipică se regăsesc tipologii discursive dintre cele mai diverse, este şi volumul lui Gheorghe Iova, Excursia în plină desfăşurare. Pseudo-jurnal, pseudo-eseu, cartea lui Iova este o des-compunere „text cu text“ a lecturii şi a gîndirii asupra literaturii, în care se aud simultan vocile (creditabile şi, în egală măsură, necreditabile ale) autorului, cititorului şi criticului.

Putem consemna cîteva debuturi cu adevărat remarcabile anul trecut şi, pentru al cincilea an consecutiv, cred că şi de data aceasta, volumele de critică literară au mare „greutate“. Ceea ce, să recunoaştem, e foarte bine, cîtă vreme spiritul critic şi rigoarea discursului sînt, parcă, mai necesare ca niciodată.