OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Nu, nu e vorba de cine îl va înlocui pe Mourinho la Inter şi pe Benitez la Liverpool, deşi chestiunea e foarte serioasă, mai ales că Benitez şi Inter îşi fac insistent cu ochiul, iar Liverpool, cu patronii ei americani, e într-o situaţie financiară mai gravă decît se bănuia.

Să atacăm deci frontal.

E primul Mondial fără Zidane, Ronaldo (originalul, nu copia), Ronaldinho, Ballack, Del Piero, Totti, Raul, Van Nistelrooy, Riquelme, Figo, Beckham. Un 11 cu adevărat excepţional, total ofensiv, a cărui ieşire din scenă marchează sfîrşitul unei epoci. Întrebarea firească e: ce urmează?

Daţi drumul la fiesta!

Pornim de la recidivistele cu cel puţin trei titluri. Pe ultima treaptă a podiumului, uitaţi-vă cu atenţie la Germania, gest care trebuie făcut întotdeauna. Se observă uşor că nemţii nu au nici o supervedetă. Bun, au ei nişte flăcăi, dar, ca să împrumutăm din terminologia băuturilor răcoritoare, sînt vedete light sau zero, fără zahăr. Tablou similar şi în cazul Italiei, campioana mondială en-titre. Cu observaţia că, pe lîngă light şi zero, italienii au şi vedete expirate. Iar pe prima treaptă a podiumului, găsim Brazilia, cu un unic superstar: Kaka. Dar nici el nu pare să-şi fi păstrat formula intactă. Amurgul zeilor? Minunat! Înseamnă că vom rîde. La cotitură aşteaptă noul val. Spania e favorită la intrarea în clubul campioanelor mondiale, cu o garnitură completă de vedete. Torres şi Villa în atac, Fabregas şi Iniesta la mijloc, Puyol şi Casillias pe metereze, în apărare. Olanda îşi depune şi ea apăsat candidatura la primul titlu mondial, cu generaţia lui Van Persie. Argentina vînează al treilea titlu, cu Messi în frunte. Iar Anglia, cu Rooney, l-ar cam vrea pe al doilea. Daţi drumul la fiesta!

Puţină circumspecţie

Pe lîngă entuziasm, în fotbal şi cîrtitul are importanţa lui. Nu de alta, dar casele de pariuri ar da faliment, dacă promisiunile de pe hîrtie s-ar adeveri întocmai.

La Londra, de pildă, nişte băieţi foarte isteţi din City au făcut o evaluare ştiinţifică a echipelor de la Mondial, cu metodele folosite curent în analiza firmelor cotate la bursă. A reieşit un document de 64 de pagini, a cărui concluzie e că Anglia n-are cum să rateze victoria finală, în faţa Spaniei. Evident, e vorba de aceiaşi flăcăi isteţi care, aplicînd aceleaşi metode ştiinţifice, n-au avut nici cea mai vagă idee că vine vreo criză financiară globală. Puţină circumspecţie nu strică niciodată.

Spre exemplu, după ultimul amical jucat de Anglia, simpaticului Rooney i s-a recomandat să se calmeze. A fost o victorie cu 3-0, în faţa unei echipe de club sud-africane, dar Wayne tot a simţit nevoia să-l delecteze pe arbitru cu cimilituri. Omul a mărturisit că, dacă Rooney nu era jucătorul lui preferat, l-ar fi dat afară. Starul lui Manchester e mult mai instabil ca economia lumii, arbitrii de la mondiale nu tolerează infantilismele, iar fără Rooney, ce face Anglia? Spania are o primă garnitură excepţională, dar rezervele sînt absolut plebee, iar Torres şi Fabregas vin după accidentări serioase. Generaţia lui Van Persie e magnifică, dar fără Robben riscă să nu aibă direcţie. Omul de la Bayern are o ruptură musculară şi nu e deloc clar dacă va fi recuperat. În ce priveşte Argentina, numai Maradona să nu fii! El Pibe are cea mai stelară linie de atac din lume: Lionel Messi, Carlos Tevez, ginerele Aguero, Diego Milito şi Gonzalo Higuain. Acum 60 de ani, n-ar fi fost o problemă, se juca lejer cu cinci atacanţi. Între timp, cutumele s-au mai schimbat, iar dacă n-are cine să pună piciorul în prag la mijlocul terenului şi să dea apoi nişte pase inteligente, rezultatele sînt comice. Or, Maradona, prins cu treburi, a uitat să-i ia în lot pe Esteban Cambiasso, cel mai bun închizător din fotbalul argentinian, şi pe cel mai bun conducător de joc din lume, Juan Roman Riquelme. Probabil, n-a văzut nici semifinalele, nici finala Ligii Campionilor de anul acesta, în care Cambiasso a excelat pentru Inter, iar al doilea mare conducător de joc din lume, olandezul Wesley Sneijder, a fost decisiv.

Fotbal – artă sau fotbal pentru rezultat?

Ar fi minunat ca titlul mondial să scape din chinga celor trei mari: Germania, Italia şi Brazilia. Mai mult, ar fi salutar. Toate trei manifestă o lipsa de idei tulburătoare. Au însă ştiinţa marilor competiţii. Şi e chiar o ştiinţă, pusă la punct în decenii multe. Germania a luat ultimul titlu mondial în 1990, la cel mai slab turneu final din istoria vizibilă. Cu o echipă în care Lothar Mattheus era vioara întîi, ceea ce spune totul. Bun, mai erau pe acolo Jurgen Klinsmann şi Rudi Voeller, atacanţi de elită, dar subordonaţi sistemului. Şi asta e problema: sistemul. Ni se pare firesc, astăzi, să vorbim despre sisteme şi antrenori, cel puţin la fel de mult ca despre jucători. Organizarea în fotbal este vitală. Dar dacă sistemul devine dogmă? „Victorie, nu contează cum!“ Oare? Brazilienii au pus primii problema, în termenii cei mai corecţi: fotbal – artă sau fotbal pentru rezultat?

Ideea cu care au pornit maeştii carioca a fost că la rezultat se ajunge cel mai uşor prin arta fotbalului, al cărei scop e golul. Italia n-a fost de acord, punînd pe masă ştiinţa apărării. Ciudat. În industria auto, italienii nu s-au gîndit să facă un Ferrari care mai mult să stea, de-a curmezişul străzii. La dogmă, s-au aliniat şi nemţii, cu o îmbunătăţire înşelătoare. Beckenbauer a inventat libero-ul ofensiv, care dă iluzia atacului. Şi Brazilia a cedat. Ultima naţională cu adevărat ofensivă a avut-o în 1982, echipa lui Socrates, Zico, Falcao, Eder, Junior. I s-a zis cea mai bună echipă care n-a cîştigat Cupa Lumii. Fiind eliminată prematur de Italia, desigur. Din acel moment, brazilienii au înclinat balanţa în defavoarea atacanţilor, jucînd cu cinci sau şase apărători. Au eşuat în ’90, dar au cîştigat în ’94. Căpitanul de atunci, Dunga, e azi selecţioner. Şi a renunţat fără nici o ezitare la Ronaldinho. Veţi spune că, în 2002, Brazilia a fost ca-n vremurile bune, dar iarăşi iluzia a funcţionat perfect. Brazilia lui Scolari era defensivă şi cîştiga pe contraatac. I-a avut însă în formă maximă pe cei trei R de geniu: Rivaldo, Ronaldinho, Ronaldo. În ’98, Franţa, ultima intrată în clubul granzilor, a cîştigat prin beton semiofensiv. Iar în 2006, Italia şi-a întregit tripleta de titluri cu beton clasic. Ştiinţa anihilării atacului, dusă pe culmi. Adică, la penaltiuri. 

Unde sînt artiştii?

De ce doar ingineri?

Sistemul, care alungă spectacolul din fotbal, poate fi blocat într-un singur fel: aruncînd în agrenaj manivela atacului. Singura cale de-a bate o apărare perfect programată e prin atac imprevizibil. Deci, cu artişti, nu cu ingineri. Ar fi minunat ca artiştii acestui mondial să cîştige. Nu în ultimul rînd, pentru că ne-ar sugera şi nouă modelul corect. Sîntem prea mici pentru a putea egala performanţele inginereşti ale mai marilor fotbalului. De cîte ori au reuşit ceva, echipele româneşti au făcut-o, instinctiv, prin artă populară. Generaţia ’70 a avut atacanţi şi mijlocaşi ofensivi de elită. La fel, Craiova, Dinamo şi Steaua, în anii ’80. Sistemul a triumfat însă, în defavoarea geniului. Entuziamul stîrnit de performanţa din ’94 nu trebuie să ascundă realitatea. Am jucat atunci şi cu patru fundaşi centrali, chiar dacă Gică Popescu ştia să şi atace. Aveam însă tripleta Hagi, Răducioiu, Ilie Dumitrescu şi am trăit iluzia atacului. Nu ne mai calificăm la mondiale pentru că nu mai avem atacanţi. Şi asta, pentru că nu-i caută nimeni. Corupţia endemică şi incompetenţa revoltătoare merg mînă în mînă, desigur, şi sînt cauzele declinului demoralizant al fotbalului românesc, colonizat cu submediocri din import. Nu ne putem permite decît linia de minimă rezistenţă, care a rămas copierea sistemului. Apărare şi poate ciupim un gol. Singura noastră şansă sînt artiştii. Deci, e zero. Şi va rămîne zero, pînă cînd un patron de club, suficient de lucid, va investi în juniori, nu în importuri dubioase, şi într-un antrenor care să vrea să atace. O investiţie pe 10-15 ani. Science fiction, normal. Ar însemna să devenim Olanda, care asta a făcut, şi asta face. Dar dacă Olanda sau altă echipă ofensivă cîştigă în Africa de Sud şi răstoarnă Sistemul, inexistenţii fotbalului ar putea lua şi ei aminte. Şi-ar inţelege să-şi crească nişte atacanţi.