OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Rusia intra mai usor in Europa, prin fotbal
In numarul 796 (7-13 iunie) al revistei 22, se dezbat ultimele evolutii ale „Bataliei pentru Europa“. Sorin Antohi explica esecul referendumurilor din Franta si Olanda prin argumente de bun-simt: costul crescut al vietii in Occident dupa introducerea monedei unice, tendinta delocalizarii industriale occidentale, cu o relocalizare nu est-europeana, cit „sino-indica“: „pentru o ora, o lucratoare din Franta in industria textila este platita cu 11 euro, in vreme ce omoloaga sa din China primeste 0,53 euro“. Sorin Alexandrescu gloseaza pe marginea „nu“-ului olandez, iar Andrei Cornea crede, probabil pe buna dreptate, ca refuzul reprezinta, pentru occidentalul de astazi, una dintre putinele ocazii de a zadarnici Sistemul: „Pentru unii – mai ales francezi si germani –, Europa unita e prea «liberala», adica prea anglo-saxona, favorizind prea mult piata, punind in pericol slujbele, creind somaj“. Concluzia filozofului este sceptica: „Nu mai sintem siguri ca edificarea Europei unite este un proces ireversibil“. Desi pe ultima pagina, eseul sportiv al lui Tr.U. Strechea firava (din icoana rusa) are ca tema mondializarea fotbalului in spatiul ex-sovietic prin petrodolari autohtoni mai mult sau mai putin patati (iese cu Dero?), pornind de la evenimentul cistigarii cupei UEFA de catre TSKA Moscova. Lukoil, Sibneft, Fedcominvest nu pregeta sa arunce cu bani in fotbalisti foarte bine cotati pentru a reajunge acolo unde, in anii ’80, ajunsesera cu miinile curate: in elita fotbalului, la nivel de club si echipa reprezentativa. Lasa ca si la noi petrodolareii au inceput sa creasca mari...

- Emil Cioran intre Marta Petreu si Andrei Terian
La zece ani de la moartea lui Emil Cioran, numerele 3-4 din martie-aprilie ale revistei Euphorion din Sibiu ii consacra scepticului roman un dosar heteroclit, din care nu lipsesc insa piesele de rezistenta. Poetul Ilie Constantin critica pozitia eseistului fata de Paul Valéry din Valéry fata cu idolii sai („Poezia este in primejdie, scrie Cioran referitor la opera poetului din Sète, atunci cind poetii arata prea mult interes teoretic fata de limbaj si fac din el un subiect constant de meditatie“), dar rememoreaza incintarea prilejuita de intilnirea cu autorul Tratatului de descompunere, in 1974, cind, la buza unei sticle de whisky, Cioran il incuraja pe Constantin sa-i recite toate poemele compuse de el pe care le invatase pe de rost. Irina Mavrodin scrie din postura traducatoarei controversatului studiu Cioran, Eliade, Ionesco: Uitarea fascismului (de Alexandra Lavastine, de la Editura EST, 2004), explicindu-si gestul: „Am inceput traducerea cu sentimentul ca fac o fapta culturala utila comunitatii careia ii apartine, si o carte care produce un asemenea scandal trebuie pusa la dispozitia oricarui cititor roman dornic sa-si faca el singur o parere despre ea [...]“.
Nu trebuie ratate insa doua piese din dosar: cronica lui Andrei Terian la Un trecut deocheat sau Schimbarea la fata a Romaniei de Marta Petreu si dialogul „cioranologic“ dintre Ioan Radu Vacarescu si Luca Pitu. Andrei Terian aduce corectii metodologice serioase autoarei din Cluj. Mai intii, atunci cind aceasta declara ca incearca sa explice Schimbarea la fata a Romaniei „identificind resorturile cauzale si contextuale care i-au facut cu putinta existenta“, tinarul critic de la Euphorion iese in ring cu distinctia lui Dilthey dintre explicatie si interpretare, acuzind demersul Martei Petreu de pozitivism.

Credem ca, desi se poate ca termenul „explicatie“ sa nu fi fost ales in modul cel mai fericit, a nutri convingerea ca nu poti defini termenul de „explicatie“ in absenta „interpretarii“ probeaza o viziune semantica reductionista sau, cel putin, juvenila. Desigur ca nu-l poti explica pe Cioran, dar il poti, pina la un punct, „descrie“ (in sens balzacian) pentru a raspunde la intrebarea „Cum a fost posibila Schimbarea la fata a Romaniei?“. Andrei Terian critica pe buna dreptate redundantele interpretarii Martei Petreu, a carei lucrare abuzeaza de citate si de glose pe marginea lor, dar, mai departe, cade in propria capcana cind considera ca o a doua asertiune gresita a Martei Petreu este aceea ca Schimbarea la fata ar avea o „finalitate practica si politica indiscutabila“. In primul rind, tinarul cronicar, altminteri spirit analitic si autor bine informat, uita sa aduca argumente in sprijinul judecatii sale.

Prins in critica „scientismului“ abordarii Martei Petreu, cu efecte negative in paralalelismul propus dintre Lovinescu si Cioran, Terian omite sa ne spuna de ce Schimbarea la fata a Romaniei nu are o finalitate politica, ci se inscrie intr-un proiect al „ontologiei artei“ (cu sintagma Martei Petreu, proiect, fie spus in treacat, imposibil, daca ne amintim ca Bourdieu a scris printre altele Ontologia politica a lui Martin Heidegger). De fapt, autoarea Trecutului deocheat tocmai asta vrea sa spuna: ca Schimbarea la fata Romaniei este mai mult decit o carte de „filozofie“. De aceea, urmatoarea afirmatie a Martei Petreu incriminata de Terian, cum ca nici una dintre ideile legionare nu este nociva „in sine“, ci doar pusa in opera intr-un anumit context, este tocmai cea care justifica demersul pozitivist al autoarei. Tocmai pentru ca putem aborda „pozitivist“ opera cioraniana, nu putem ignora nocivitatea unor idei care nu se manifesta niciodata in sine, ci intr-un mecanism social. De unde se vede ca nu-ti poti permite sa gasesti cuiva nod in papura decit dupa ce te-ai straduit sa desfaci tu cit mai multe.

Sarmul conversatiei dintre Luca Pitu si Ioan Radu Vacarescu nu poate fi redat in cuvinte. Apoi, informatiile de (petite) histoire culturala abunda.
Profesorul si eseistul iasiot povesteste cu lux de amanunte intilnirile cu scrierile cioraniene, intilniri secrete, aranjate pe sest, pe sub ochii vigilenti ai cenzurii si ai Securitatii. Cititorul va face bine sa se lase purtat de ruliul si tangajul vocabulelor pituliene pe marea universitar-culturala romaneasca de dinainte de Revolutie.
Semnalam, in acelasi numar, Poemul favorit si comentat de Ioan Es. Pop, despre care un confrate crede ca ar trebui copiat, multiplicat si lipit ca afis pe zidurile Bucurestilor.

- Dilemele corectitudinii politice si sinceritatii literare: Radu Cosasu si Mircea Cartarescu
Remarcabil este articolul „etic“ al lui Radu Cosasu din numarul 72 al Dilemei vechi, Inteligentele recente. Este vorba despre voci care decid, din cind in cind, in functie de evenimentele la zi, cine a avut dreptate: Marx a gresit, deci e inutile et incertain, ca sa-l citam pe Glucksmann, victoria antifascista e echivalenta cu inceputul infernului comunist, deci e o zi a Rusinii, Mihail Sebastian a gresit si el pentru ca si-a dat friu liber entuziasmului la intrarea sovieticilor in Bucuresti.

„Cu inteligente recente, scrie Cosasu spre final, nu se poate cladi decit o noua corectitudine politica, in care «Hitler a fost mai bun ca Stalin», «Gulagul mai rau decit Auschwitz-ul» [...]. Acest political correcteness vehement anticomunist nu e cu nimic mai fertil in indoieli decit cruntul dogmatism stalinist care a distrus «o stinga», dar nu poate face nimic in fata Jupiter-ului mozartian.“ Mircea Cartarescu ii acorda un interviu lui Marius Chivu in numarul 74 al aceluiasi saptaminal. Primul de la aparitia volumului II din Jurnal. Este un interviu in care scriitorul raspunde „dusmanilor“ care-l acuza de planarea in empiree straine „durerilor“ romanului de rind, povestind cum si-a inceput aventura jurnalistica la Jurnalul National. „Mie nu mi-a propus nimeni, pina acum doi ani, sa-mi exprim undeva durerea, desi tare bine mi-ar fi priit... Intr-o zi insa, pe cind ma intorceam de la dentist cu troleibuzul 89, m-a sunat Marius Tuca, pe care-l stiam doar de la televizor. Mi-a spus ca Alin Teodorescu nu mai are timp sa scrie la el, pentru ca s-a facut cancelar. N-as vrea sa scriu eu, saptaminal, in locul lui? Am acceptat, nu pentru ca muream de nerabdare sa inceapa sa ma doara undeva, ci pentru ca suma pe care mi-o oferea era de doua ori mai mare decit cistigul meu de la Universitate, o suma uimitoiare pentru mine atunci, cind nu cistigam mai nimic, in ciuda fumurilor mele de scriitor.

Cind am ajuns acasa, mi-a cazut ceru-n cap: mi-am dat seama deodata ca trebuia sa scriu, saptamina de saptamina, am, n-am idei, cite un articol care sa merite banii primiti pe el. Niciodata n-am facut nimic superficial, e unul dintre marile mele defecte.“ Despre povestirile din De ce iubim femeile: „Am recitit povestirile de-aici: sint OK, nu mi-e deloc jena de ele“. Despre consacrarea sa ca persoana publica: „De la o vreme, am simtit puternic o schimbare in statutul meu social. Ar fi ipocrit si copilaresc sa nu recunosc asta. Dar ar fi in acelasi timp neadevarat daca ar crede cineva ca asta imi place, ca asta mi-am dorit, ca ma simt bine in noua imagine care mi s-a confectionat. Eram tot timpul napadit de articole, emisiuni etc. pe care nu le puteam refuza. Din zori pina-n noapte imi dadeam cu parerea. Ma durea. Reactionam. Faceam fata. Zimbeam. Il jucam pe Mircea Cartarescu cum joci ursul pe tabla incinsa“. Nu aruncati cu piatra in Mircea Cartarescu: il vreti sincer pe el sau pe personajul sau? Il iubiti sau uriti pe Mircea Cartarescu sau pe „Mircea Cartarescu“? Raspundeti unor astfel de intrebari perverse inainte de a cirti citind cum se intorcea el („el“?), plin de fumuri de scriitor, cu troleibuzul 89, de la dentist.

- Un free-lancer roman la Poitiers
In serialul sau francez din revista Vatra, Alex. Cistelecan (doctorandul in filozofie de la Poitiers, nu criticul) ataca, in numarul 3-4 din 2005, impunerea corectitudinii politice in discursul filozofic contemporan. Poate ca exagereaza, de dragul efectelor speciale, cind scrie despre ultimul volum al fenomenologului si eminentului specialist in Descartes, Jean-Luc Marion, Le Phénomène érotique: „Am oftat amar cind am aflat ca toata problema fenomenului erotic se reduce la intrebarea «cum pot eu sa iubesc?», amintindu-mi in acelasi timp si de cercetarile facute recent de catre grupul de savanti americani Beavis &Butthead, grupate sub intrebarea What is mental masturbation?“.

Tanarul cercetator intervine, oblic, dar fara parti pris, in problema „grupurilor de prestigiu“ sau, mai precis, a „discursurilor de prestigiu“: „In 1998 apare la editura Paideia lucrarea Timp si eternitate semnata de Virgil Ciomos. Cartea, in mod evident de constructie si grosime «universitara», trece aproape neobservata. In 2003, apare la editura Humanitas lucrarea Despre ingeri a lui Andrei Plesu. Lucrarea, avind constructie, subiect si relevanta evident rapsodice, este premiata drept cartea anului. In vreme ce prima carte incearca sa construiasca in mod riguros noi concepte, in orizontul unor intrebari mereu actuale, rezultind intr-un text profund relevant nu numai pentru specialistii aristotelicieni, ci pentru orice intelectual, distinsa lucrare de angelologie demoleaza distinctii metafizice prin simple miscari de cot pentru a se instala si mai confortabil in ele, in orizontul unei intrebari vesnic inactuale (si, din pacate, in sens deloc nietzscheean), pentru a constitui, in fond, un text irelevant nu numai pentru specialisti sau diletanti, ci si pentru ingeri“. Pentru ca Virgil Ciomos, probabil cel mai bun fenomenolog din tara – pentru a parafraza un slogan publicitar – n-a catadicsit sa intre in „cearta intelectualilor“, numele lui, din pacate, absenteaza din constiinta publica (o fi existind asa ceva?). Cazul Ciomos este, probabil, primul care confirma teoria lui Sorin Adam Matei: un intelectual eminent de care n-a auzit mai nimeni din afara spatiului academic.