Nr. 745 din 24.10.2014

On-line - actualitate
Monografie
Focus
Editorial
Actualitate
Opinii
Inedit
Informaţii
Politic
Literatură
Istorie literară
Critica literara
Memorii
Arte
Rubrici
Internaţional
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2000   |   Noiembrie   |   Numarul 40   |   22, Romania literara, Contemporanul, Radio Romania, Luceafarul, Ziarul de duminica, ABC

22, Romania literara, Contemporanul, Radio Romania, Luceafarul, Ziarul de duminica, ABC

Categoria: | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
in memoriam

Continua reactiile de presa pe marginea tragicei disparitii a criticului si senatorului Laurentiu Ulici, presedintele Uniunii Scriitorilor din Romania. Personalitatea sa este evocata in primele doua pagini din suplimentul literar al revistei 22 (21-27 noiembrie 2000). Vorbind despre rationalitatea, spiritul organizatoric, dar si despre „donquijotismul“ lui Laurentiu Ulici, Nicolae Prelipceanu observa cu tristete ca: „Acum, cind el a plecat definitiv, brusc, tragic, neverosimil, iata, aruncam cu dezinvoltura, la televiziune, la radio, in ziare si reviste, bulgari, zidindu-i mai intii un mormint fals, de cuvinte“. Articolul Rodicai Palade rememoreaza „naturaletea, toleranta, franchetea“ disparutului: „Nu am avut o relatie speciala cu Laurentiu Ulici. Dar acum, cind nu mai e, imi dau seama cit de speciala era naturaletea cu care se purta prietenos cu oamenii, pastrind intacta politetea venita dintr-o buna crestere cu care te intilnesti tot mai rar, dar si francheta unui spirit caruia ii place sa joace corect. Era tolerant, vedeai asta imediat, de la natura si nu din ultimele documente de la Strasbourg, cu atit mai mult cu cit, fiind critic literar si, in ultimii ani, Presedinte al Uniunii Scriitorilor, avea de a face cu artisti ciudati si capriciosi. Ca presedinte al Uniunii Scriitorilor, incerca sa-i multumeasca pe toti si, mai ales, sa-i ajute pe cei aflati in dificultate“. Iar Livius Ciocarlie ii inchina vaduvei lui Laurentiu Ulici citeva „biete vorbe“ indurerate: „Pe om il mai poti cunoaste cind, uneori, devine demnitar. In majoritate zdrobitoare, oamenilor ajunsi in functii par sa le fi scapat pamintul de sub picioare, sa nu mai fie ei. In realitate, abia atunci le apare chipul nefardat. Pe Laurentiu Ulici presedintia Uniunii Scriitorilor nu l-a aratat nici cu cea mai mica umbra altfel decit il stiam pina atunci. [...] lui Laurentiu Ulici nu-i placea, de fapt, sa fie sef. Incapabil de vanitate, i-ar fi lasat bucuros altcuiva orice protocol“.

Aflata „in imposibilitate de a face tehnic fata tristului eveniment“, Romania literara nr. 46/2000 se alatura breslei literare publicind, deocamdata, doar necrologul Uniunii Scriitorilor si „rugindu-se lui Dumnezeu pentru odihna sufletului celui care a fost Laurentiu Ulici“. Citam din „chapeau“-ul acestui necrolog: „Disparitia lui Laurentiu Ulici ne-a luat prin surprindere. Moartea oricarui om de valoare este o urita surpriza. Nu eram pregatiti pentru ea. Nici sufleteste, nici altfel“. Revista va reveni saptamina viitoare cu comentarii mai ample.

Editorialul lui Nicolae Breban care deschide numarul 45/2000 al Contemporanului – ideea europeana se intituleaza, simplu, Laurentiu. Declarindu-se socat si dezorientat de trista veste, prozatorul il caracterizeaza pe Laurentiu Ulici drept unul dintre rarii „scriitori neegoisti“, „un prieten rar si posibil pe care l-am pierdut inainte de a ma putea bucura de el – si de «ea», de o prietenie cum la virsta mea cu greu mai e imaginabila“; „Sintem tristi, dezorientati adinc cind ne paraseste un coleg, un coleg de marca, dar, atunci cind este vorba de o fiinta dinamica, aflata in plina constructie a destinului sau literar, cind e vorba de unul din acei scriitori neegoisti, capabili, printr-un rar si ciudat instinct al devotiunii fata de colectivitate, sa avanseze mereu, in prim plan, treburile obstei, dovedind, cum spuneam, un neobisnuit – pentru vocatia noastra, «egoista», una a auto-afirmarii prin excelenta! – dar al solidaritatii si jertfei de sine, atunci tristetea, dezorientarea si aproape spaima in fata socurilor destinului, ce imprumuta masca hazardului, sint redutabile!“.

O alta publicatie care vorbeste despre plecarea lui Laurentiu Ulici este Radio Romania, saptaminal editat de Societatea Romana de Radiodifuziune (27 noiembrie-3 decembrie 2000). Pe prima pagina (ca si in cazul Contemporanului) – fotografia criticului. Pagina 22, realizata de George Draghici, cuprinde trei articole evocatoare, avindu-i ca autori pe Eugen Uricaru, Ion Bogdan Lefter si Valentin Hossu-Longin. Citam mai intii din textul introductiv al Georgetei Draghici: „Critic prin excelenta al generatiei ’70, careia ii si apartine, Laurentiu Ulici a fost intotdeauna preocupat sa-si sustina congenerii, nu numai prin cronici de intimpinare, ci, mai ales, prin carti. [...] Exegezele sale nu s-au lasat inchise in cercul strimt al unei singure generatii, el a militat, da, acesta e cuvintul potrivit, pentru impunerea debutantilor. [...] Literatura romana si-a pierdut, din pacate, odata cu moartea lui Laurentiu Ulici, unul dintre cei mai valorosi critici ai ultimei jumatati de veac“. Ion Bogdan Lefter vorbeste despre evolutia vechii prietenii care-l lega de Laurentiu Ulici. Citam un fragment din comentariul evocator al lui Eugen Uricariu: „Probabil lumea culturala romaneasca inca nu-si da seama ce nenorocire s-a intimplat. Dimensiunile ei se vor vedea destul de repede atunci cind oamenii de litere isi vor da seama ca le lipseste factorul de coagulare, mintea lucida si clarvazatoare, omul care sa fie in stare sa dea fara sa ceara. Lipsa lui Laurentiu Ulici din literatura vie va fi resimtita mai ales de cei care urmeaza sa intre in acest primejdios teritoriu“.

Avind pe prima pagina un motto al regretatului critic („Cred ca omul cind moare, trece, de fapt, in alta stare. Pentru cei vii, el este, desigur, mort. Dar el a trecut, doar, in alta parte“), revista Luceafarul, publicatie saptaminala a Uniunii Scriitorilor (numarul 41/2000) dedica un substantial grupaj plecarii dintre noi a lui Laurentiu Ulici (practic, toata prima sectiune a revistei ii este consacrata). Semneaza articole indurerate Serban Lanescu (Prea curind „In amintirea-i“), Horia Garbea (Laurentiu Ulici – marele jucator), Marius Tupan (Marele meu frate), Radu Barbatescu (Laurentiu). Li se alatura un amplu comentariu despre opera critica a lui Laurentiu Ulici semnat de Vasile Spiridon (Ultima verba). Iata un fragment din evocarea lui Horia Garbea: „Intre scriitori, nici unul nu si-a cunoscut mai bine confratii ca Laurentiu Ulici. Ii stia pe toti, ii citise pe toti integral si, cel mai important, ii iubea pe toti. Nu exista nici cel mai marunt autor contemporan in cel mai indepartat colt de tara despre care Ulici sa nu scrie. Nici un alt scriitor n-a avut atitia prieteni. Batea tara in lung si-n lat non-stop si cele mai frumoase amintiri cu el le avem, eu si colegii mei, din alte locuri decit din Bucuresti. L-am intilnit, am vorbit si am jucat cele mai neprevazute jocuri cu Ulici la Suceava, Sighet, Galati. Organiza «turniruri» poetice si alte competitii literare (ghicirea unui autor din zece intrebari). Am invatat de la el ca literatura e un joc si ca jocul asta merita jucat mai tot timpul. Asa se manifesta si flerul lui de critic: printr-un joc continuu al ierarhiilor si calculelor probabilitatilor ca, peste 10, 15, 20 de ani, cota lui X s-o depaseasca pe cea a lui Y. Laurentiu Ulici era fascinant prin gindirea lui matematica, statistica, aplicate nuantat la literatura. Inteligenta si superioritatea lui intelectuala nu-l faceau pe Laurentiu Ulici nici distant, nici arogant, desi nici concesiv cu prostii n-a fost niciodata. Ca mare jucator, el isi doza inteligenta si ironia dupa interlocutor, asa cum la bridge un mare jucator se coboara intotdeauna la mintea partenerului pentru a forma «podul» necesar“.
Socul disparitiei lui Laurentiu Ulici este resimtit cu intensitate de catre Marius Tupan, probabil unul dintre autorii cei mai atasati de regretatul critic: „Theodor, din Germania, nu vrea sa creada ca e adevarat, Grete, din Danemarca, abia isi mai poate aduna cuvintele, Caius, din America, nu vrea sa se gindeasca la o asemenea nenorocire, Mariela, din Elvetia, considera ca lovitura a fost data tuturor prietenilor nostri, Ecaterina, din Belgia, abia isi mai poate controla suflarea, Radu, de la München, are puterea sa ne mai exprime condoleantele si sa ne asigure ca nu-l va uita niciodata. Cu numele persoanelor din tara, care n-au puterea sa sune familia indoliata, apelind la ajutorul nostru, am putea acoperi citeva pagini de revista. [...] Afectat ca niciodata in viata ta, tu apelezi continuu la medicamente. Sa te linistesti cit de cit, sa poti da relatii. Dar, asemenea hoardelor barbare, imaginile te disputa si te ravasesc. N-ai cum sa uiti vreodata intimpinarea lui de la debutul tau literar. Protectia lui de pe vremea cind erai interzis de cenzura (si nu numai!) poate face subiectul unei carti. Dar, daca ar fi fost numai atit, ar fi ramas prea putin si singular. [...] Noi, saptezecistii, il consideram liderul incontestabil al nostru. [...] Din acest moment, nu mai pot sa scriu nimic. Saratura lacrimilor imi umezeste buzele si-mi intuneca mintile. Daca Domnul va fi suficient de rabdator cu mine pentru mai multa vreme, voi demonstra cu alte ocazii cit de mult l-am iubit si l-am pretuit pe acest frate al meu mai mare. Dumnezeu sa-l odihneasca“. Din Germania, de la München, tulburat, Radu Barbulescu trimite un mesaj la fel de incarcat de durere: „Nu voi mai auzi glasul acela, nu voi mai stringe mina aceea, nu voi mai vedea niciodata ochii aceia ce ma priveau, uneori usor amuzat, dar intotdeauna cu intelegere, cu prietenie. Laurentiu nu mai este... Sau, poate?“ Mesajul sau este insotit de un comunicat din partea oamenilor de cultura romani din München. Din partea Aliantei Belgo-Romane semneaza un comunicat indoliat Ecaterina Evanghelescu. Impresionant este ca Radu Barbulescu aminteste o discutie avuta cu doua saptamini in urma in Germania cu Laurentiu Ulici, in care acesta din urma ii marturisise vorbele citate, acum, pe prima coperta a Luceafarului, si rostite, mai inainte, la festivitatea de decernare a premiilor Uniunii Scriitorilor pe anul in curs. Moartea, obsesie premonitorie?
Intr-un amplu si patrunzator articol – sa-i spunem – exegetic, Vasile Spiridon comenteaza cartile lui Laurentiu Ulici in ordine cronologica (de la Prima verba pina la Bridge... politic), punind in relatie viata cu opera. La capatul unei analize nu lipsite de interes si de pregnanta a evaluarilor, desprindem aceasta concluzie: „Inteligenta si formatia intelectuala, precum si autoritatea morala pe care a cistigat-o in fata breslei scriitoricesti au facut din opera sa un indreptar etic pentru reflectie pe marginea fenomenului literaturii“.

La o saptamina de la trecerea in eternitate a criticului, Ziarul de duminica (nr. 27/2000) a reusit sa prinda in pagina 1 tragicul eveniment doar printr-o notita indoliata din care citam: „Laurentiu Ulici a murit in somn. Nu stim ce va fi visat in momentul trecerii, dar stim ca nici unii din noi nu-i va putea duce mai departe visurile. Cele legate de soarta obstii scriitoricesti, de proiectele literare sau de orizonturile politicii romanesti. [...] Judecatile sale, uneori aspre, insa intotdeauna drepte, ne vor lipsi de o unitate de masura esentiala pentru niste vremuri aspre si aproape mereu nedrepte. Cum, iata, mult prea nedreapta a fost si disparitia sa“.

Suplimentul ABC al ziarului Azi (nr. 41/2000) contine si el articole de ramas-bun semnate de trei autori maramureseni mai modesti, sprijiniti si ei de Laurentiu Ulici: Viorel Sampetrean, Gheorghe Parja si Mariana Cris. In editorialul sau, Viorel Sampetrean considera ca Ulici „A incercat – cit a reusit ramine de apreciat – sa readuca Uniunea Scriitorilor la normele respectabilitatii“. Citam, in incheiere, un fragment din articolul Marianei Cris: „Credea cu ardoare in forta noastra scriitoriceasca, in capacitatea scriitorului de a modela mentalitati. Din nefericire, ultimul deceniu al secolului acestuia a adus o disipare a breslei scriitoricesti, a creat schisme intre scriitori de diverse generatii literare [...], de diverse orientari politice. Aflat la conducerea unei uniuni care in ’95 abia mai reusea sa supravietuiasca, Laurentiu Ulici a reusit sa creeze un echilibru intre toti aceia care cu greu au inteles ca literatura se afla dincolo de zbuciumul politic, dincolo de orgolii, dincolo de zarva premiilor“.

 
 
 
Cele mai citite articole
Idealuri în descompunere
Adversarul lui Victor Ponta: PSD
Cehov (+1904) la 2014
Despre Klaus Iohannis, Republică şi calmul valorilor
Viorel Hrebenciuc, PSD şi alegerile prezidenţiale
Cele mai comentate articole
Idealuri în descompunere
FÎNTÎNA BARTHESIANĂ. Zen şi expropriere. Cum să ieşi din „îndrăgostire“
Adversarul lui Victor Ponta: PSD
Viorel Hrebenciuc, PSD şi alegerile prezidenţiale
Cehov (+1904) la 2014
Cele mai recente comentarii
Felicitari!
@ Petre Grigorescu
"Luciditatea" lui BHL !
Dlui. intelectual de stat strîmb, Marcel Palade !
Felicitari, Paul Cernat! Felicitari, Alexandru Matei!
 
Parteneri observator cultural
FNT