OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Bacovia m-a descumpănit dintotdeauna. M-a descumpănit prin felul în care face să plesnească formele poetice prea înguste ale simbolismului, dinăuntrul lor, ca un fruct răscopt, dînd la iveală singurătatea, spaima, nevroza, strigătul celui care a ieşit din el pentru a se uita la plictisul enorm, amorf, dezarticulat, la tîrziul din lume, cu forţa lui pustiitoare. Dar strigătul lui Bacovia e vătuit de forma muzicalizată a simbolismului – un strigăt surdinizat: strigătul celui atît de înspăimîntat, încît nu reuşeşte să strige. E strigătul neauzit din visele rele, cu lacustră, cu copaci desfrunziţi, cu abatoare şi pieţe pustii. L-am citit şi recitit pe Bacovia şi m-a izbit mereu acest strigăt neauzit al celui prins, fără scăpare, într-un vis rău, strigătul lui Munch. De sub simbolismul lui Bacovia, unul mai degrabă de recuzită, pîndeşte spaima fiinţei care a devenit ea însăşi „locul în care nu se întîmplă nimic“, în afară de trecerea lentă, mult prea lentă spre moarte. Registrul simbolist al versurilor bacoviene, considerat deseori minor, e spart de notele disperate şi exasperante ale decadentismului şi expresionismului, care se strecoară, pe nesimţite, insidios, în găoacea simbolismului.

În Cuptor, regăsim decadentismul disperat al lui des Esseintes: „Sînt cîţiva morţi în oraş, iubito,/ Chiar pentru asta am venit să-ţi spun;/ Pe catafalc, de căldură-n oraş, –/ Încet cadavrele se descompun.// Cei vii se mişcă şi ei descompuşi,/ Cu lutul de căldură asudat;/ E miros de cadavre, iubito,/ Şi azi, chiar sînul tău e mai lăsat. // Toarnă pe covoare parfume tari,/ Adu roze pe tine să le pun;/ Sînt cîţiva morţi în oraş, iubito,/ Şi-ncet, cadavrele se descompun...“. Acoperirea cu esenţe tari, ca remediu împotriva descompunerii, nu numai a cadavrelor, ci şi a celor vii, mai ales a celor vii, printre care şi iubita, a cărui sîn „e mai lăsat“, această acoperire constituie, totodată, un demers poetic sistematic. Bacovia se acoperă tot timpul, pentru a se descoperi mai bine. Stă într-o formă ca o mască, iar în răstimpuri scurte, fulgerătoare, o înlătură: „Uite, statuiele albe privesc,/ Albe visînd c-un aer ce plînge – / Şi lasă amurgul pe ele culori:/ De sineală, de aur, de sînge“. Poetul transferă statuilor însîngerate sentimentul extincţiei, în mod subtil şi insolit, trecînd de la sineală şi aur, culori suave şi catifelate la imaginea tare a sîngelui.

Chiar şi cînd spaimele lui trec direct în cuvinte, are grijă să ia ceva din dramatism, tocmai prin plusare, prin teatralizarea eului: „Pustiu adînc... şi-ncepe a-nnopta,/ Şi-aud gemînd amorul meu defunct;/ Ascult atent privind un singur punct/ Şi gem, şi plîng, şi rîd în hî, în ha...“ (Amurg de toamnă). Paradoxal, deconstruind formele existente, văzîndu-se asemenea unui personaj dezarticulat, ca un manechin, ajunge la o viziune existenţială mult mai profundă.

În această oscilare între acoperire şi descoperire se întrevede un om sfîşiat, vulnerabil, „solitarul pieţelor pustii“, ieşit parcă din tablourile lui Giorgio de Chirico. Poate de aceea, pe Bacovia mi l-am închipuit întotdeauna rătăcind printr-o noapte udă, bătînd la geamurile caselor cu un bănuţ de aramă.