OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Doar o zi desparte in calendar datele de nastere a doi Mircea: Dinescu si Nedelciu. Cel dintii a implinit pe 11 noiembrie 50 de ani. Cel de-al doilea ar fi implinit aceeasi virsta a doua zi, pe 12 noiembrie, daca nu s-ar fi stins tragic in vara lui 1999.
S-au nascut – asadar – amindoi in 1950, la jumatatea secolului. Primul Mircea ajunge la pragul semicentenar inca tinar. Nemaiputind sa-l atinga, cel de-al doilea va ramine – la rindul lui – un clasic mereu tinar al literaturii romane…
Despre cei doi Mircea nascuti pe 11 si 12 noiembrie – in aceste pagini ale revistei noastre.


Saptaminile trecute, tot cautind un volum de versuri ale lui Bacovia, am rascolit un dulap plin cu carti de poezie. Cam 1,5-2 m3 de poeme imprastiate arbitrar in sute de volume. Toata ziua a fost data peste cap si mi-am schimbat radical intregul program. Pina sa le pun, totusi, la loc, dupa ce le-am mai „batut“ de praf – „Biblioteca, depozitul de praf al locuintei“, nota Radu Petrescu acum... 50 de ani! – am rasfoit si mi-am virit nasul prin multe, multe volume. Pe altele le-am citit, evident, pe sarite. Cartile lui Dinescu le-am pus pe birou. Si apoi m-am lasat furat de lectura pret de citeva zile. Asa am descoperit si faptul ca poetul implineste in aceste zile cincizeci de ani. Ar trebui sa desfac aici o mica paranteza. Nu am mai citit poezie dupa ’89 decit sporadic, mai ales prin ’90-’92. Apareau carti interzise, versuri cenzurate, erau recuperati autori din exil. Apoi? Nimic, poezia a disparut si la propriu, si la figurat. Intre „Jos Iliescu!“ si Cioran, Eliade si Noica, intre „Jos Securitatea!“ si Raymond Aron si Sestov si Ortega y Gasset sau Filocalii, cine si-a mai permis sa melancolizeze plimbindu-se printre versuri? Si iata ca in toamna anului 2000 am plonjat pe neasteptate – hazardul si culorile ruginii ale unei secetoase toamne bucurestene au contribuit la aceasta, dovada peremptorie ca variatiile de clima contribuie decisiv la modificarea istoriei, in, sa spunem, poezie. Nici mai mult nici mai putin. Trairi, retrairi, amintiri, nostalgii, cunostinte si prietenii, intimplari cu carti si autorii lor, dar cite povesti nu stau pitite intre copertile fiecarei carti din biblioteca. Descopeream uimit cit de mult mi-a lipsit poezia in anii acestia. Adevarat? Da, sigur, cu certitudine. Si cu toate acestea, n-am murit pentru ca n-am mai citit poezie, altminteri, fiind un vechi consumator si degustator (sintem in sezonul „mustariilor“, nu?) al ei. Si, si? Si am avut o revelatie neasteptata, chiar daca poate previzibila de mai mult timp: Dinescu este unul dintre poetii remarcabili ai acestui secol.

Nu numai din ierarhiile, atit de instabile, ale literaturii romane, ci de aiurea. Pare exagerat, pare partizan, pare o acolada amicala la moment aniversar – Dinescu implineste cincizeci de ani. Imi asum gravitatea unei afirmatii: Mircea Dinescu este unul dintre cei mai importanti poeti ai lumii din acest secol! Iata o propozitie care te-ar face sa suporti instantaneu nu doar ironiile colegilor de breasla, dar si ciriiturile populatiei romanesti, care admira versurile lui Paunescu si Iliescu. Repet, apasat: nu despre simpatii sau antipatii este vorba, daca vrem sa ne ridicam dincolo de ele si sa accedem la esente: adevar, dreptate, bine, frumos – categorii etice sau estetice mai presus de starile si emotiile noastre atit de subiective. Cu cartile pe masa, poezia lui Dinescu, luata la bani marunti, se inscrie in sirul clasicilor secolului XX ai literaturii romane: Arghezi, Blaga, Barbu, Bacovia si, prin Geo Dumitrescu si Caraion, ajungem la el. Se poate dovedi si demonstra – nu e nici loc suficient, nici timpul potrivit. Si s-a mai intimplat ceva. Dinescu a devenit extrem de popular si, mai apoi, impopular, deopotriva ca om al cetatii. Inainte si dupa ’89. Inainte, era cunoscut ca gura-mare si in ultimii ani ai dictaturii comuniste devenise un oponent fatis si vehement al sistemului. PE FATA, sa nu uitam sa amintim acest lucru, mai ales acum, cind oricine isi poate permite sa spuna orice, oricind. (Mistificarea trecutului prin prisma oportunismului si a conjuncturii, personale sau de grup actuale, ramine una dintre sursele de alimentare ale raului romanesc din acest moment.) Detaliile si amanuntele legate de aceste episoade din timpul dramaticelor decenii dejiste si ceausiste, pina sa fie bine cunoscute, analizate si asumate, sint deja ignorate si se vor uita. Din pacate. Poporul de azi, cu o majoritate alcatuita din studenti, familisti, pensionari nevoiasi si, pe buna dreptate, nemultumiti, someri, zilieri care lucreaza la negru, bisnitari si hoti de toate categoriile, vrea cu totul altceva decit dreptate si adevar pentru trecut si poeme de Mircea Dinescu. Simplificind, exagerind, vulgarizind lucrurile (cind a fost altfel?, cu o clasa de mijloc puternica si prospera, cu o economie infloritoare si un nivel de viata ridicat am fi avut o alta receptare a poeziei? Raspunsul e dat deja de trecut si de situatia poeziei si poetilor in tarile NATO si UE – sa nu ne facem iluzii, dar nici sa nu renuntam la riscurile interogatiilor multiple).

Citi dintre contemporanii nostri l-au citit pe Dinescu in volume sau prin revistele literare (inainte si dupa ’89)? Acei „multi“ sau „destui“ capata proportii relative cind vorbim de milioanele de cetateni ai Romaniei. Istoricii si criticii literari, impartiti si ei in diferite tabere, si nu mai putin sensibili la propriile lor jocuri, vanitati si interese, au arendasit dupa voia si puterea lor de intelegere spatiul literaturii romane. Uneori cu grave distorsiuni, mai ales pe durata medie si lunga a istoriei. Nu doar de ieri si nu doar literare. Refacerea intregului peisaj (istoric, politic si literar) cu o reasezare, cit de cit apropiata de realitate si adevar, a valorilor, cit si o revizuire apasata a istoriei literaturii romane (si moderne) ramin inca deziderate pentru viitor. Partial lucrurile au miscat putin, dar va trebui sa apara o noua generatie de critici si istorici literari, detasata de partizanatele si deformarile ultimelor decenii, pentru a ne apropia, pe cit posibil, de adevarata fata a literaturii romane.

Citit azi si acum, Dinescu confirma aprecierile mai vechi si cota ridicata de care s-a bucurat printre criticii literari – cei care dau verdicte – si marele public – cel care confirma, la urma urmelor, valorile. Mircea Dinescu poate sta lejer linga marile nume ale poeziei universale din acest secol. Ca s-ar numi Ahmatova sau Esenin, Maiakovski, Evtusenko, Pasternak sau Tvetaeva, Mandelstam sau Jacques Prévert, Rosewicz, Umberto Saba, Octavio Paz sau Elytis, Pound, T.S. Eliot sau Dylan Thomas, lista e lunga si deschisa. Se pot face asocieri si disocieri dintre cele mai neasteptate. Si cu autorii romani importanti ai secolului. Nu despre asa ceva este vorba in acest moment. Care critic roman contemporan risca astfel de aprecieri – care ar trebui, tehnic, justificate, cu cartile pe masa! – fara sa se gindeasca la consecinte? Ce o sa spuna X, dar care o sa fie atitudinea lui Y, dar grupul Z? Si apoi mai exista si Gellu Naum si Doinas, Geo Dumitrescu, Emil Brumaru, Blandiana, Cartarescu si cu Sorescu, Nichita Stanescu si Caraion ce facem? Dar, si, hm! mda!, asa am reusit sa nu obtinem nici un Nobel pentru „ai nostri“. Nu o scoatem la capat niciodata! Fanariotica dusmaneala si farimitarea infinita a puterilor au facut sa nu reusim sa ne impunem in si printre literaturile lumii. Oricit nu ne-ar placea sa recunoastem (si nu nu place!), oricit ar fi limba romana de putin circulata! Raul este mai intii in noi si apoi in altii. Dixit! Si totusi Mircea Dinescu. Forta de expresie iesita din norma poetica curenta. Lirismul risipit printre versurile strigat-revolta-lacrima-amaraciune-ironie-neputinta-speranta-zeflemea-disperare, asezate sub forma de poeme. Capacitatea si usurinta de a improviza, dar si de a face asociatii dintre cele mai neasteptate.

Apoi nelinistea, spaima de a fi, de a trai, un eu-cine-sint? Pe cit de interogativ, pe atit de vehement. Dar si o intelegere superioara a vietii de zi cu zi, a oamenilor si a nedreptatii, istoria si politicul scotindu-si coltii si trecind din versuri in pamfletele politice si scrisorile deschise adresate conducerii de stat si de partide, dar si presedintilor de breasla scriitoriceasca. Doamne, ce repede se uita toate astea! Interviurile, pozele si poznele, nazdravaniile, dar si greselile neasumate, calcatul in strachini, chiar si cu prietenii, succesul, publicitatea, ca si riscul jocului, puterea de a infrunta puterea si de a te juca apoi in fata a mii sau milioane de oameni, in Piata Matache si Cringasi sau la televiziune, gustul succesului si al insingurarii, cine-l poate opri pe Dinescu sa clameze citeva adevaruri, sa-si spuna raspicat opinia, chiar si aiurea sau contra curentului general, cheful sau interesul lui de moment – Achtung! Dinescu nu e sef de stat, e poet! – Dinescu presedinte al Uniunii Scriitorilor, editorialist la Catavencu, om de afaceri sau militant politic, e dreptul lui sa-l accepte pe Iliescu cind multa lume il injura, e dreptul lui sa-l sustina pe Stolojan cind altii sint admiratorii lui Vadim Tudor sau ai Securitatii de altadata, Dinescu ramine Dinescu si cind ia apararea ideii de viata privata sau a cinstei si harniciei nemtesti, dincolo si dincoace de poezie: STOP! Mircea Dinescu face poezie si cind nu face poezie. Dinescu crede in poezie si cind noi am renuntat la ea sau nu mai avem nevoie de mesajul ei intr-o vreme cind lumea romaneasca, de ce sa nu recunoastem?, nu mai citeste poezie! Nu e vorba doar de banii care lipsesc – dar si prisosesc in alte straturi ale societatii romanesti! – chiar daca „romanimea“ oficiala face din anul Eminescu un subiect de evlavie si inaltare poetica putin conform cu realitatea. Ciudat si nu prea, iata, Dinescu poate fi asociat cu numele marelui sau inaintas prin aceeasi patimire legata de viata si poezie, istorie si prezent, jurnalism si atitudine civica-politica deopotriva. (Oare cum vor fi receptate peste 100 de ani scrisorile lui Mircea catre Masa?) Este trist ca Mircea Dinescu este apreciat sau depreciat fara a fi citit. Poemele lui, azi si acum, pot face bine, ne pot pune pe ginduri, ne-ar obliga sa meditam sau sa injuram, sa zimbim sau sa ne incruntam, dar nu ne-ar putea lasa indiferenti.
Iata o mare calitate a versurilor dinesciene.
Si inca ceva important: Dinescu e in viata si implineste cincizeci de ani! Ar fi virsta deplinei maturitati, daca poetii, conform cliseelor cu care ne place sa operam, n-ar ramine „vesnic tineri“ (sic! si sik!). In 1990, Mircea Dinescu, aflat pe creasta valului omagial, era gata-gata sa fie primit in Academia Romana.

A facut (pardon!) git si apoi, ca si azi, nu a mai fost posibil. Gindacarimea mai veche si mai noua a facut corp comun in fata lui Dinescu. Chiar si asa, ce sa caute Mircea Dinescu la Academie? Linga si linga si linga si ce sa linga, propria statuie, eternitatea, totusi relativa, a unui fotoliu, a unui frac si a unui discurs de receptie? Lui Eugen Ionescu i-a stat bine la Academia Franceza, la Bucuresti ar fi fost ridicol si ar fi schimbat bezele cu admiratorii in Cismigiu. Mi-ar fi placut sa spun mult mai multe despre Mircea Dinescu. Poate cu alt prilej, nu-mi fac iluzii, astfel de momente sint unice, ca si virsta de azi a poetului. La multi ani, Mircea Dinescu, multe bucurii si zile senine!