România intră în campanie
electorală pentru europarlamentare. Pare o impostură, dacă nu o
fraudă această presupusă conectare a politicienilor noştri la
viaţa Cetăţii europene, după spectacolul jalnic oferit de 1 Mai,
cu a sa maree roşie pesedistă, ce a înecat în fum de
grătare, în miros de mici şi bere ultimele refugii ale
demnităţii naţionale. Pomana electorală a rămas singurul proiect
social-democrat valid, iar Marian Vanghelie a devenit ideologul PSD.
Micul, şi nu criza, a ucis doctrina. Criza a fost doar alibiul. De
partea cealaltă, la PD-L, doctrina murise înainte de a se
naşte, atacată de virusul populist. Cei doi asasini au construit
apoi, pe mormîntul doctrinelor, un parteneriat care a fost
imediat cauţionat de cei care au spus că, în vremuri de
criză, diferenţele ideologice nu prea mai contează şi că PSD şi
PD-L pot salva împreună România, prin competenţe din
ambele tabere. Guvernul incolor a purces la gestionarea treburilor
ţării. După cinci luni, Executivul, acoperit de cea mai largă
umbrelă parlamentară din istoria postcomunistă, scîrţîie
din toate încheieturile, bulversat de indicatori economici în
continuă deteriorare, sfîşiat de contradicţii şi divergenţe
interne şi hăituit de sindicate.
De la plus 50% în octombrie
trecut – altitudinea maximă la care a urcat mita electorală –
la minus 5% în aprilie, profesorii s-au scufundat în
intransigenţă, iar liderii lor par hotărîţi să-i ţină
captivi acestei atitudini. Frustrarea lor e justificată. În
România, nici măcar o pomană legiferată de parlamentari
avizi de voturi şi promulgată de preşedinte nu este garantată.
Legea de creştere a salariilor din Educaţie cu 50 de procente a
fost o eroare, îşi pune cenuşă în cap preşedintele
Traian Băsescu. Impecabil exerciţiu retoric, ce mimează
luciditatea şi responsabilitatea. Scuzele acestea ar putea avea
efectul dramatic şi electoral al celebrei fraze rostite de
candidatul prezidenţial Traian Băsescu în 2004, în
runda finală cu Adrian Năstase, frază în care căina
naţiunea română pentru că este blestemată să aleagă între
doi comunişti. Traian Băsescu îşi joacă bine ultima carte,
luînd, din nou, o distanţă igienică faţă de o clasă
politică incapabilă, pînă la el, să-şi asume răspunderea
greşelii din 2008 şi cuprinsă, acum, de frenezia alegerilor. Cu
toate acestea, preşedintele ar proceda la fel dacă i s-ar oferi
ocazia. Adică ar promulga fără să ezite o lege cu vădit caracter
electoral, avînd grijă să o acopere cu o argumentaţie
aparent solidă.
Pe de altă parte, profesorii, victime
ale delăsării şi demagogiei politice, au ales, în primă
instanţă, un răspuns iraţional – o grevă care ar amîna
tezele unice şi ar putea compromite, astfel, admiterea în
licee, fără ca protestul să aibă, în schimb, vreo
finalitate. Pentru că – aici Traian Băsescu are dreptate –
bugetul, şi aşa sărac, nu va suporta o presiune suplimentară. În
plus, Comisia Europeană – ai cărei bani prezidenţiabilul Mircea
Geoană sugera că ar trebui folosiţi pentru finanţarea salariilor
şi pensiilor mici – a declanşat deja procedura de deficit bugetar
excesiv împotriva României. Negocierile dintre Guvern şi
sindicatele din Educaţie s-au soldat cu un armistiţiu fragil, pe
termen scurt. Bani nu se pot tipări, iar bugetul Educaţiei a fost
deja amputat. Eforturile disperate pe care le face Ecaterina
Andronescu pentru a dezamorsa conflictul sînt lăudabile, dar,
probabil, inutile. Frustrarea profesorilor este îndreptăţită,
dar nu justifică gesturile care afectează elevii. Incompetenţa şi
iresponsabilitatea clasei politice, combinate cu radicalismul
sindical amorsat în plină criză, riscă să dea naştere unui
cocktail exploziv.
Criza a ajuns din urmă marea minciună
din 2008, iar decontul acesteia se apropie. Europarlamentarele din 7
iunie ar putea fi momentul adevărului. Replica socială raţională
poate fi dată sub forma unui blam exprimat prin voturi albe sau
împotrivă. Protest la urne, nu în stradă. Minciuna,
aroganţa şi prostia puterii reclamă un răspuns perfect democratic
din partea opiniei publice, unul care să evite instabilitatea
socială. Sondajele ne spun însă ceva neplauzibil. Anume că
PSD şi PD-L, aflate la cîrma navei în derivă, sînt
favoritele electoratului. Adică ar obţine fiecare în jur de
30% din sufragii, cu un amendament pentru bieţii democrat-liberali,
care riscă să piardă puncte în favoarea independentei EBA.
Se confirmă o temere exprimată la formarea actualei majorităţi,
aceea că o astfel de putere supradimensionată îşi va găsi
opoziţia neoficială tot în interiorul ei. Acest lucru conduce
la lipsa de alternativă, pe care, iată, sondajele par să o
acrediteze. Moţiunea de cenzură depusă de PNL şi UDMR –
formaţiuni care dau semne că şi-au intrat, în sfîrşit,
în rol – va lăsa în urmă, cu siguranţă, discursuri
acide, mai bine sau mai prost meşteşugite, dar în planul
consecinţelor va fi stearpă. Doar electoratul şi presa imună la
farmecele Guvernului mai pot schimba ceva. Altminteri, un vot
puternic de confirmare, de relegitimare a majorităţii
pedelisto-pesediste va fi – din perspectivă politică,
instituţională, economică – un dezastru congruent cu criza.