OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Iata un eveniment cu adevarat extraordinar, fantastic, absolut incredibil: descoperirea si publicarea unui pachet de scrisori inedite Eminescu – Veronica Micle la 111 ani de la moartea poetului, dupa ce armate de istorici literari rascolisera tot ce se putea rascoli: fondul de manuscrise depus de Maiorescu la Academie, biblioteci si colectii private, arhive din Ipotesti, Botosani, Iasi, Cernauti, Blaj, Viena, Bucuresti si de pe unde-l vor mai fi purtat pasii pe Eminescu. Cine-ar fi crezut ca se mai poate gasi ceva nestiut, vreun rind, vreo propozitie necunoscuta a „poetului national“?! Un singur cuvint daca s-ar fi descoperit asternut de condeiul sau pe hirtie si ar fi fost oricum o intimplare epocala. Ea s-a produs: ineditele sint culese intr-un volum care va fi lansat de Editura Polirom din Iasi pe 15 iunie, la exact 111 ani de cind „Luceafarul poeziei romanesti“ s-a stins si – de asemenea – la jumatatea „Anului 2000 – Anul Eminescu“. Cine-ar fi crezut ca sarbatorirea mai degraba formala a lui Eminescu, prin decizie guvernamentala, la un secol si jumatate de la nastere va fi insotita de un asemenea eveniment emotional, de o restituire atit de importanta?!

Si mai incredibila e proportia restituirii: nu e vorba despre un cuvint sau o propozitie, ci de nici mai mult, nici mai putin decit 93 de scrisori ale lui Eminescu adresate Veronicai, insotite de 15 ale ei catre el, plus doua ale Veronicai catre sora lui, Harieta Eminovici, si o scrisoare a lui Maiorescu catre Eminescu. Un adevarat festin epistolar.
Pastrate cu grija de catre descendentii – de fapt, descendentele – Veronicai Micle, scrisorile care ies acum la iveala sint – asadar – o surpriza absoluta si de-a dreptul bulversanta, dintre acelea care nu se pot produce decit rarissim, dar care dau apa la moara cercetatorilor, alimentindu-le iluziile ca undeva, cindva, intr-un colt de arhiva, in vreun dosar prafuit, nedeschis de decenii, poate ca zace un manuscris sau un document exceptional care asteapta rabdator sa fie descoperit… De asta data, istoria restituirii corespondentei Eminescu – Veronica n-a fost spectaculoasa in atare sens detectivistic.

Scrisorile cu pricina au stat cuminti in sertare de familie si apoi in seiful unei banci. Cu exceptia celor foarte putini care le-au avut in pastrare, nici macar rudele mai mult sau mai putin apropiate n-au avut cunostinta despre marimea comorii ascunse. Dupa cum ne spune Christina Zarifopol-Illias in convorbirea care urmeaza si dupa cum mi-a confirmat, dinspre alta ramura a familiei, Tereza Culianu-Petrescu, se stia vag ca ar exista ceva ramas de la Eminescu si transmis de Veronica urmaselor ei, dar pare-se ca nimeni n-a banuit ca ar fi vorba despre un fond epistolar atit de amplu – de unde si explicatia faptului ca informatia n-a „transpirat“ in afara: pentru ca era doar o legenda vaga, in spatele careia s-ar fi putut afla doar un simplu petec de hirtie.
Exista totusi date spectaculoase in povestea acestei corespondente, mai exact in contextele ei sofisticate. Scrisorile si-au urmat traseul discret intr-o familie cu increngaturi bogate, care urca genealogic catre Iasiul aristocratic si intelectual al secolului trecut, incluzind junimisti, proprietari de mosii, figuri de mari profesori, politicieni, diplomati, artisti. Intre ei, mai demult, un Paul Zarifopol si, mai de curind, un Ioan Petru Culianu. O pasionanta si onoranta istorie a elitei romanesti a secolelor XIX-XX se intrevede dinspre aceste familii Culianu-Nanu-Zarifopol, participante la cresterea politica, economica, intelectuala si culturala a Romaniei burgheze, apoi ravasite de comunism, cu arestari, detentii, supravegheri, evadari spre mai multe tari din Europa Occidentala si din America de Nord, ba chiar – vai! – si cu un asasinat in exil. Iar acum – cu o incredibila restituire documentara Eminescu, o „bomba“ care va stirni – fara indoiala – mari ecouri, aprinse comentarii si care va da o piine multor istorici literari avizi sa studieze toate detaliile, sa faca toate conexiunile si conjecturile si sa porneasca pe fir inainte, mai rascolind o data arhivele gata rascolite si cautind prin altele – in Italia ori Elvetia, bunaoara – documente cu o cit de mica legatura cu povestea scrisorilor.

Nemaivorbind despre spectaculosul tematic al acestei corespondente inedite! Caci nu s-a gasit un manuscris cu versuri sau vreun articol politic necunoscut, ci un fond important de scrisori de amor, tocmai bune pentru a hrani atractia fie romantica, fie „consumista“ a cititorilor gata oricind sa devore scrieri de gen, cu atit mai mult cind e vorba despre „geniul national“ si despre marea si nefericita lui iubire… Incit s-ar putea prevedea ca o restituire documentara de apreciabila importanta istorico-literara va deveni pe piata cartii si un best-seller. Pasul urmator e de prevazut ca-l vor face proiectele de scenarii de cinema, de televiziune sau radiofonice. Va fi – poate – o noua moda a povestii de dragoste dintre poetul Mihai si frumoasa lui muza, Veronica…
Pina la aparitia efectiva a corespondentei inedite Eminescu – Veronica Micle in volumul aflat in aceste zile sub tipar, evaluarile nu pot trece de asemenea consideratii generale. Christina Zarifopol-Illias ne ofera despre scrisorile celor doi o serie de date care vin ca o garantie de valoare documentara si psihologica. Unele detalii sint foarte importante, fie prin noutate, fie pentru ca ajuta la confirmari sau la lansarea unor ipoteze neluate pina acum in calcul. Altele sint impresionante, dezvaluind suferintele si framintarile poetului bolnav. Relatia sentimentala capata alta anvergura, ceea ce va cere si reformularea anumitor parti ale biografiei lui Eminescu. Vor fi destule de facut dupa ce va fi aparut volumul Dulcea mea Doamna / Eminul meu iubit. Corespondenta inedita Mihai Eminescu – Veronica Micle si dupa ce vom fi depasit surpriza in fata incredibilului care a prins acum corp pe hirtie, in contururile scrisului a doi oameni, iubiti si corespondenti cindva, cu mai bine de un secol in urma…


***

Citeva cuvinte necesare despre editoarea cartii si interlocutoarea mea in discutia care urmeaza. Christina ZARIFOPOL-ILLIAS (pe care cititorii nostri o vor reintilni intr-unul din numerele noastre viitoare intr-un interviu despre ea insasi si despre realizarile ei profesionale), nascuta in Bucuresti, absolventa a Universitatii de aici, clasicista, s-a stabilit in Statele Unite ale Americii, la Bloomington, Indiana. Preda literatura clasica si romana la Universitatea din Indiana, Bloomington, unde si-a obtinut si doctoratul cu o teza despre epistolele lui Pliniu, recent editata in tara, tot la Editura Polirom, in limba engleza (Portret of A Pragmatic Hero. Narrative strategies of self-presentation in Pliny’s Letters). La Bloomington, unde am cunoscut-o cu mai multi ani in urma, Christina Zarifopol-Illias (anglicizare a numelui de familie romanesc Ilioaia) se afla, impreuna cu Matei Calinescu, in miezul unei mici dar dinamice comunitati intelectuale romanesti. Energia si pasiunea ei au atras studenti la cursurile de romana, au mobilizat fonduri pentru conferinte pe teme romanesti, pentru seri culturale romanesti si pentru burse ale studentilor americani doritori sa vina in Romania, sa invete romaneste, sa faca cercetari in Romania. Imprejurarile au pus-o acum in postura celei prin intermediul careia culturii romane i se ofera spectaculoasa, extraordinara, fantastica, incredibila restituire documentara a celor 93+15+2+1 scrisori inedite… (Ion Bogdan Lefter)

Dulcea mea doamna / Eminul meu iubit. Corespondenta
inedita Mihai Eminescu – Veronica Micle
Scrisori din arhiva familiei
Graziella si Vasile Grigorcea.
Editie ingrijita, transcriere, note si prefata de Christina Zarifopol-Illias.
In curs de aparitie la
Editura Polirom, 504 p.
(lansarea cartii – pe 15 iunie)


Din mama in fiica, din Romania in Italia

Christina Zarifopol-Illias, ai ingrijit volumul de corespondenta inedita Eminescu – Veronica Micle care va fi „bomba“ editoriala a anului 2000 si un punct major de interes pentru istoria literara romaneasca, cel putin pentru o vreme. Iti propun sa desfasuram firul povestii acestei restituiri, pornind de la detaliile ei documentare. Mai intii, unde s-a pastrat pachetul de corespondenta care iese acum la iveala?

S-a pastrat in arhiva familiei Graziella si Vasile Grigorcea. Graziella Grigorcea era nepoata de fiica a Veronicai Micle. Sotul ei a fost ambasador al Romaniei inainte de razboi, la Londra, apoi la Paris si la Vatican, la Roma. Nu mai sint in viata. Doamna Grigorcea cred ca a murit in 1951 sau 1952. La moartea ei, scrisorile au trecut in posesia fiicei ei, Anna Maria Grigorcea, casatorita Messeri.

Poti da mai multe amanunte? Nepoata de fiica a Veronicai Micle?...

Veronica Micle a avut doua fiice: Valérie, nascuta in 1866, si Virginie, nascuta in 1868. Valérie s-a casatorit cu Neculai Nanu, var primar cu Paul Zarifopol si nepot de sora al lui Neculai (Papa) Culianu, junimistul, strabunicul lui Ioan Petru Culianu. Mai tirziu, Valérie s-a recasatorit cu Mihai Sturdza. A facut si cariera muzicala, sub numele de Valérie Nilda: mostenise vocea frumoasa a Veronicai, mama ei. Graziella, casatorita Grigorcea, era fiica lui Valérie.

Numele frantuzite sau italienizante au alta explicatie in afara modelor epocii? Inrudiri speciale?

Nu, nu, cred ca era doar influenta epocii.

Unde s-au pastrat, deci, scrisorile?

La Valérie. Cealalta fata a Veronicai, Virginie, e cea care i-a dat lui I. Scurtu, la inceputul secolului XX, cele 11 scrisori considerate autentice. Din cite stiu, din cele 18 scrisori cunoscute pina acum ca fiind ale lui Eminescu catre Veronica, unele sint oarecum contestate. Valérie le-a pastrat pe cele pe care le-a avut ea. Apoi s-au transmis din mama in fiica, mai intii Graziellei, apoi Annei Maria.

Unde s-au aflat ele efectiv? Si cine mai stia de ele?

Valérie le-a pastrat, probabil, la mosia de la Cosmesti-Boureni, unde a locuit dupa ce s-a maritat cu Mihai Sturdza. Graziella le-a primit de la ea si, din relatarile mamei mele, n-a vrut niciodata sa le dea, sa le faca publice. Au mai stiut probabil si alti membri ai familiei. Ideea Graziellei a fost ca sint scrisori de familie, deci trebuie sa ramina in familie. Dorinta ei a fost asta si, in logica ei, e de inteles.

Dorinta ei sau chiar a Veronicai, preluata de Valérie si apoi de Graziella?

Eu stiu de dorinta Graziellei Grigorcea. Ce-a fost inainte – nu stiu. Inainte de a muri, Graziella le-a dat fiicei ei, Anna Maria Grigorcea. Traiau in Italia de la sfirsitul celui de-al doilea razboi mondial. Ca diplomati, nu s-au mai intors in tara din motive politice.

Deci, e de presupus ca, pe traseul ei de sotie de diplomat, la Londra, la Paris si apoi la Roma, Graziella Grigorcea a avut mereu la ea pachetul de scrisori mostenit pe linia Veronica-Valérie.

Mama mea stie unele detalii si, daca vor interesa, le-ar putea oferi.

Sintem – deci – in Italia. Scrisorile ii ramin Annei Maria Grigorcea. Cu ce s-a ocupat ea si citi ani are acum?

Are 78 de ani. Ca si Graziella, Anna Maria e sotie de diplomat. Sotul ei, Girolamo Messeri, a fost diplomat si senator.


Scrisorile ies la iveala

Cum de s-a hotarit sa scoata scrisorile la vedere?

E meritul mamei mele, Maria Economu. In prefata cartii dau toate detaliile. Pe scurt, in 1937, mama a devenit profesoara particulara de limbi clasice a Annei Maria Grigorcea si a trait cu familia Grigorcea in strainatate din 1937 pina in 1942. Pina la urma, mama s-a inrudit prin alianta cu familia Grigorcea, casatorindu-se cu Dinu Zarifopol, al carui bunic era frate cu Paul Zarifopol si, deci, inrudit si el cu Papa Culianu. Multe lucruri sint legate de casa din Strada Palade 23, unde se intilneau toate aceste familii, Culianu, Nanu si Zarifopol. Mama si tatal meu s-au cunoscut acolo, dupa ce mama s-a intors in tara, lasindu-i pe Graziella si Vasile Grigorcea in strainatate. Ramasese foarte legata de Anna Maria. In perioada comunista, mama n-a putut, fireste, sa mai calatoreasca, dar a tinut legatura cu familia Grigorcea prin corespondenta. Dupa ce noi am plecat in America, unde la un moment dat a venit si mama, ea a mers destul de des in Italia. In special in ultimii ani, ii amintea mereu Annei Maria de aceste scrisori, ii spunea ca e pacat sa nu le scoata la iveala. Copiii Annei Maria sint practic italieni si nu au cum sa realizeze importanta acestor scrisori. Anna Maria n-a acceptat usor. Era prinsa intre, pe de o parte, dorinta de a respecta ceea ce mama ei decisese, dar, pe de alta parte, isi dadea seama de importanta acestor scrisori si era constienta de faptul ca ar fi bine sa le restituie culturii romane. A fost nevoie de multa, multa insistenta din partea mamei mele pentru a o convinge sa faca acest pas.

De cind stiai de existenta scrisorilor?

Stiam de la mama, de mai multi ani, dar fara speranta ca intr-o buna zi o sa le vedem si cu regretul ca s-ar putea pierde si ca nu vor putea fi citite niciodata.

Cum ati putut trai atita vreme stiind de ele si fara sa vorbiti despre ele?

Nu era treaba noastra, atita vreme cit nu ne fusesera incredintate si, prin urmare, nu era decizia noastra. Nu aveam deci dreptul sa facem public faptul ca scrisorile exista. Plus ca Anna Maria Grigorcea continua sa fie destul de rezervata. Era obsedata de faptul ca-i promisese mamei ei ca le pastreaza.

Oricum, nu stiati nimic despre continutul lor…

Nu, nu stiam nimic. In primul rind, nu stiam cite sint, nu stiam ca sint atit de multe: 93 ale lui Eminescu! Stiam doar ca exista niste scrisori, ca au fost transmise din mama in fiica cu promisiunea ca vor ramine in familie, ca documente de familie – si asta era! Si totusi, cu trecerea vremii, mama a insistat din ce in ce mai mult. Sigur ca Anna Maria realiza importanta scrisorilor, dar ii promisese mamei ei…

O intrebare pe care trebuie sa ti-o pun, avem obligatia s-o punem: exista vreo posibilitate ca scrisorile sa nu fie autentice?

Nu. Ele s-au pastrat doar in familie, din mama in fiica. Hirtia e originala, fundita roz… totul e pastrat cum a fost. Cine sa inventeze 93 de scrisori ale lui Eminescu?! Stiu ca pluteste banuiala asupra citorva dintre cele cunoscute pina acum...

Poti sa ne oferi detalii concrete: cutia in care au fost pastrate si alte asemenea lucruri?

Erau invelite intr-o hirtie subtire de epoca, legate cu o sforicica roz, si asa s-au pastrat. Intr-o volta de banca.

In Italia?

Nu, intr-o banca din Elvetia.


Periplul continua: din Elvetia in America

De unde au fost scoase la insistentele Mariei Economu, mama ta.

Da. Au mers impreuna, mama si Anna Maria, in Elvetia, le-au scos si i-au fost incredintate mamei pentru a fi date publicitatii.

Si de acolo, din Elvetia...

Mama a adus scrisorile in America, unde mi le-a predat mie personal. Dupa ce le-am preluat, am facut catalogarea, la care mama m-a ajutat foarte mult. Scrisorile nu erau asezate in ordine, asa ca a fost multa munca in aceasta etapa. Apoi a urmat munca si mai migaloasa de transcriere. Scrisul lui Eminescu e foarte greu de descifrat si a trebuit mai intii sa ma obisnuiesc cu modul lui de a face literele. Au ramas foarte, foarte putine puncte neclare. Iar Lukey, sotul meu, a facut scanarea scrisorilor, pagina cu pagina.

Cind s-au facut toate operatiunile astea?

Din toamna lui 1999, cind mama mi-a inminat scrisorile. Pina in ianuarie 2000 am facut catalogarea, iar transcrierea – din ianuarie pina la inceputul lui aprilie.


Transcrierea: dificultati, emotii

Inainte de a vedea si alte detalii tehnice, ti-as pune o intrebare mai personala: cu ce sentimente ai lucrat la transcrierea scrisorilor lui Eminescu si ale Veronicai?

Cu miinile tremurinde. Mi-a fost la inceput foarte greu sa le ating. Numai gindul ca ma aflu in fata acestor documente extraordinare imi dadea o stare de mare emotie: sa ating scrisorile care fusesera in miinile lui Eminescu si ale Veronicai… Dupa ce mi-am infrint emotiile, momentul urmator a fost citirea lor, care-ti da sentimentul ca patrunzi in intimitatea a doi oameni. Spre deosebire de scrisorile lui Pliniu, de care m-am ocupat si care erau pentru a fi citite de altii, astea nu erau. A fost destul de inconfortabil… A trebuit sa depasesc si sentimentul acesta pentru ca sa pot trece la transcriere. Transcrierea a fost foarte grea. Au fost saptamini in care nu mai vedeam foarte bine. Si, in momentul in care am inceput sa le transcriu si m-am transpus in epoca, nici nu mai stiam unde ma aflu: la Bloomington in 1999-2000 sau la sfirsitul secolului trecut, cu Eminescu si Veronica. Pe urma, sa vezi o scrisoare cu urmele lui de lacrimi pe care ea a notat „A plins scriind-o“ – a fost un moment cu adevarat coplesitor…

Revenind la detaliile tehnice, ce ne mai poti spune: scrisorile s-au pastrat in bune conditiuni, hirtia e bine pastrata sau nu?…

Totul e foarte bine pastrat.

Deci scrisorile nu sint in pericol de degradare?

Nu. Toate scrisorile au stat in teanc.

Cu plicuri sau fara plicuri?

Fara, fara plicuri. Noi le-am pus pe fiecare in interiorul cite unei folii fara acizi, o folie speciala pentru pastrarea documentelor, astfel incit sa nu se deterioreze.

Si ele se pastreaza acum unde?

In alta banca.

In alta banca in America sau in Europa?

In America.

Bun. Deci, scrisorile erau pastrate in bune conditiuni. Le-ati catalogat si ai inceput transcrierea.

A fost dificil, cum ti-am spus. Scrisul lui Eminescu nu este usor de descifrat: e foarte mic si foarte particular, neobisnuit. Dupa ce m-am familiarizat cu el, a mers mai usor.

In carte se vor putea vedea si scrisorile ca atare.

Da, pentru ca ideea a fost sa facem o editie cu transcrierea pe o pagina si facsimilul pe pagina alaturata, in culori.

Pina sa putem vedea cartea, cum apreciezi scrisul lui Eminescu, ca grafie, dincolo de faptul ca e marunt: e o evolutie in scrisul lui de-a lungul scrisorilor?

Sint variatii: uneori scrie mai citet, mai clar, mai caligrafic, adeseori nu. Este un moment cind, de pilda, e vara foarte calduroasa, s-a intors acasa de la Constanta, iar in timpul absentei sale cerneala din calimara se facuse ca pacura din pricina caldurii (o spune chiar el) si intr-adevar vezi scrisoarea asa de patata incit e greu de citit. Scrisorile mai scurte sint mai citete. Cele mai lungi tind sa fie mai greu de descifrat.


Cite si de cind

In ce priveste cronologia lor?

Din 1879 sint 13 scrisori, din 1880 sint 21, din 1881 e una singura (e anul in care ei au fost certati), din 1882 sint 51, din 1883 sint 2, iar 5 sint nedatate. Se pot da si pentru ele niste ani, dupa context. Majoritatea sint trimise din Bucuresti in Iasi. Dar si din Constanta, unde Eminescu se dusese pentru tratament, pentru ulceratiile pe care le avea pe picioare. Foarte interesant e ca pe ultima, din februarie 1883, Veronica a scris „Cred ca este ultima scrisoare ce mi-a scris-o Eminescu“. Or, in unele volume de corespondenta publicate apare si o scrisoare datata 1888, restituita de Octav Minar. Fara sa vreau sa intru in nici un fel de polemica, parerea mea, dupa ce am citit si am transcris atitea scrisori, este ca n-a fost scrisa de Eminescu. Nu doar pentru ca sa o cred pe Veronica, dar tonul, stilul scrisorii datate 1888 imi par oarecum „facute“… Banuiala mea este ca, la un moment dat, dupa moartea lui, ea i-a recitit scrisorile, cum se intimpla dupa ce a disparut cineva la care ai tinut foarte mult.

Pe scrisorile lui Eminescu exista datari si adaosuri ale ei.

Date si scurte comentarii. Unele dintre scrisorile lui sint datate de ea.

Insa puteau fi datari adaugate imediat, cind primea scrisorile, sau ulterior.

Parerea mea e ca sint ulterioare, pentru ca apar aceste scurte comentarii: „Eram certati“, „Ne-am certat rau… Am ramas certati de la 9 April 1880 pina la 23 Decembrie 1881“… Banuiala mea e ca, chiar dupa moartea lui, ea a recitit scrisorile si a retrait totul. Atunci cred ca a adaugat comentariile pe scrisorile lui.

Si scrisorile Veronicai?

Sint 15 scrisori ale ei catre el si 2 catre Harieta Eminovici. Si mai este o nota a lui Titu Maiorescu catre Eminescu, amintita intr-una dintre scrisorile lui Eminescu catre Veronica din martie 1882, in care el ii spune ca traduce din poeziile Reginei Elisabeta (Carmen Sylva). O roaga sa nu arate nimanui nota lui Titu Maiorescu (care-i cerea sa aduca traducerea), intrucit „eu nu sint tare in traducerea de versuri nemtesti“ si deci nu voia sa se afle ca traducerea ii apartine.

Cite pagini sint cu totul?

Sint cam 400 de pagini de scrisoare, de marimea unei coli obisnuite indoite in doua. Pe unele pagini sint scrisori cu doar citeva rinduri, altele sint mai lungi. Cartea va avea 500 de pagini. Nu va fi o editie critica, ci o restituire documentara.


Continutul scrisorilor: informatii noi, suferinta lui Eminescu, iubirea dintre cei doi

Venind la continutul scrisorilor, despre care deja mi-ai spus unele lucruri, cum le apreciezi din punctul de vedere al informatiilor de istorie literara?

Nu vreau sa ma pronunt, nu sint o specialista, nu sint eminescolog. Nu stiu daca sint foarte multe elemente noi. Sint insa citeva care merita toata atentia. Unul e faptul ca in martie 1882 el ii scrie Veronicai: „Cred ca talentul de versificare a fost numai un incident al tineretii si proza este ceea ce voi scrie de-acum inainte“. Dar la 10 aprilie 1882 spune: „Inot in stele. M-au apucat frigurile versului. Legenda la care lucrez… luceafarul rasare in aceasta legenda“. Si mai spune: „un gen cu totul nou pe care-l cultiv acum, de-o liniste perfecta“. Doua saptamini mai tirziu, Eminescu a citit Luceafarul la Junimea… In orice caz, scrisorile in ansamblu vor contribui in special la refacerea unei cronologii, iar relatia dintre Eminescu si Veronica Micle va fi reevaluata.

In ce sens?

In sensul ca se vor infirma unele comentarii malitioase. Faptul ca se cunosteau asa de putine scrisori ale lui fata de ale ei (pina acum s-au publicat 48 ale Veronicai si 18 atribuite lui Eminescu) a dat impresia ca ea era cea care scria, iar el nu stia cum sa scape si se eschiva... Iata, acum, la cele 18 cunoscute mai demult, se adauga 93 de scrisori ale lui. Deci, dinamica relatiei era cu totul alta si cu totul alta frecventa schimburilor de scrisori. Sigur ca el e foarte ocupat, e obosit, e bolnav, dar ii scrie mereu si des. Ce este sfisietor este suferinta fizica si morala a acestui om. Aproape in toate scrisorile mentioneaza cit e de bolnav si cum lucrurile merg din rau in mai rau.
Nu cred ca n-a dorit sa se aseze linga ea, cred ca sincer a dorit sa aiba o viata de familie alaturi de ea, dar realitatile vietii nu i-au permis. El se simte damnat. Spune in mai multe scrisori ca este unul dintre oamenii cei mai uriti din Romania. Foarte probabil din motive politice, pentru ceea ce scria la Timpul. La un moment dat vorbeste despre ce post ar putea sa ocupe si se intreaba ce poti sa fii in Romania: poti sa fii functionar la stat, dar numai nulitatile sint acolo, poti sa fii arendas, dar nu am capital pentru asta, poti sa fii avocat, ceea ce nu este cazul, si mai sint profesoratul si militaria, dar nu faci nici un ban cu asta. Si mai spune un lucru foarte interesant: cit priveste arta adevarata si stiinta adevarata, cu astea un om nu cistiga nimic, nici macar glorie, pentru ca lipseste un public care sa aprecieze. Deci nu-si gaseste locul. E obosit ca jurnalist, ar vrea liniste, pentru ca anii de munca l-au distrus fizic si moral. Cuvintele lui sint: „deselat moraliceste“. Scrie des despre degradarea lui fizica, despre durerile de cap… Si mai spune intr-o scrisoare si despre ea ca e urita de toata lumea…

Acolo, la Iasi…

Da, pentru ca, desi ea era vaduva, sintem totusi in epoca victoriana, nu? Este o femeie singura, are curtezani, are o relatie nemaritala cu cineva, fie el si Eminescu. Eu cred ca a fost si foarte multa invidie: a avut detractori inversunati… A fost foarte nedreptatita. Ar fi putut sa se recasatoreasca, dar l-a iubit sincer pe Eminescu si n-a vrut sa-si lege viata de altcineva. Parerea mea, sentimentul meu, dupa ce am intrat, cum ti-am spus, in intimitatea lor, este ca acesti doi oameni s-au iubit cu adevarat, dar circumstantele le-au fost potrivnice, fiecaruia la nivelul lui, pentru ca exista o diferenta de nivel intre ei doi. Dar acest lucru nu afecteaza sentimentele lor reale. El spune la un moment dat: „sint urit de toti, iubit numai de tine“. Si ea il iubeste cu disperare, dar este foarte femeie si are manifestari tipic feminine: cind ii spune ca-l uraste, cind ca-l iubeste... El e foarte gelos, de o gelozie extraordinara, mai ales dupa episodul cu Caragiale, si cind altii ii fac ei curte. Ea ii cere lui Caragiale scrisorile inapoi, iar Eminescu vorbeste despre Caragiale in termeni vehementi.

Scrisorile astea confirma ca Eminescu stia despre affaire-ul ei cu Caragiale…

Da.

Si ea nu neaga…

E clar ca asta pluteste intre ei si cred ca arunca o umbra asupra relatiei lor care se reia la sfirsitul lui 1881, inceputul lui 1882. El spune: „de data asta sa tinem secreta impacarea noastra“. Cred ca el a dorit sincer, la un moment dat, sa se casatoreasca cu ea, dar n-a putut din cauza saraciei si, mai apoi, a bolii. La asta se adauga si realizarea (marturisita in unele scrisori) ca nu este facut pentru asa ceva. Ce putea sa-i ofere el ei, cu doua fetite care trebuiau educate?… Este o schimbare de ton si de intensitate intre scrisorile din 1879-1880 si cele din 1882. In 1879-1880, relatiile dintre ei fiind acum pe fata, dupa moartea lui Stefan Micle, scrisorile contin declaratii de dragoste, discutii despre pensia ei, pe care le intilnim si in corespondenta stiuta pina acum. E o intimitate care citeodata e foarte „terestra“, la care parca nu te-ai astepta, nu-l vezi asa pe Eminescu. Dar, iarasi, nu sint lucruri scrise pentru publicat, sint teme despre care comunica doi oameni in intimitate. Noi sintem vinovati, intr-un fel, pentru ca am intrat in aceasta intimitate. In 1882, scrisorile ating teme existentiale mai grave si tonul se schimba si el. In 1879-1880 poti sa gasesti, pe alocuri, un ton usor caragialesc, citind cu ochiul de astazi. Trebuie insa privit totul in context si nu-mi permit sa fac o judecata de valoare. Sint foarte umani. Ei bine, in 1882 tonul este adesea altul.

Multe scrisori abordeaza probleme existentiale, tragedia lui. Ii spune la un moment dat ca, daca ar fi sa obtina un post, i se cere sa-si schimbe pozitia politica, ceea ce refuza cu hotarire: „Eu sint ceea ce sint“. Ea ar fi vrut ca el sa vina la Iasi, sa-si gaseasca o slujba acolo, dar el nu vrea sa faca nici un fel de concesie. Sint scrisori care cuprind pasaje cutremuratoare. Intr-una din cele nedatate, dar care cred ca poate fi plasata in 1881, Eminescu spune: „Pe fundul sufletului este numai dezgust, apatie si mizerie. Eu nu am privirea care infrumuseteaza lumea, ci aceea care vede numai raul, defectele si fata umbrei. Sint satul de viata fara a fi trait. Da-ma uitarii. Nu cred nimic, nu sper nimic. Mi-e frig ca unui batrin de 80 de ani. Dumneata traiesti. Eu sint ucis“. Sint scrisori absolut zguduitoare. Apoi, cit a putut sa sufere acest om… si fizic: ulceratiile, durerile de cap, abia-si tiriie picioarele… Si cit de singur se simte! Un geniu insingurat si damnat…

Relatia dintre ei contribuie la suferinta lui sau i-o insenineaza?

El spune in multe scrisori ca ea e singura lui fericire, ca numai ea il iubeste… Dar alteori are accese de gelozie. De la o extrema la alta, de la iubire la ura. Acelasi lucru se intimpla si cu Veronica. Intr-o scrisoare catre Harieta, de la inceputul lui 1881, spune: „cu-o mina i-as da moartea, cu alta i-as da viata“. Mai mult, este o scrisoare nedatata, dar care poate fi plasata in perioada certurilor dintre ei, in care ea ii spune ca a fost atit de ranita, atit de el, cit si de tot cercul junimist, cu Titu Maiorescu, incit are de gind sa publice lucruri pe care le stie de la Eminescu, critici ale lui aduse cercului junimist, pe care ea il numeste „haremul lui Jupiter“. N-a facut-o insa niciodata, desi fusese foarte ranita. In alta scrisoare spune cit sufera ca societatea din Iasi o ostracizeaza si e stigmatizata. Traieste o adevarata drama. Au fost doua suflete care s-au iubit cu patima, cu disperare. Veronica a fost marea iubire a vietii lui Eminescu. Cred ca aceste scrisori vor pune relatia dintre ei intr-o alta lumina, poate mai dreapta si mai aproape de adevar, pentru amindoi…

Christina Zarifopol, iti propun sa incercam un final pentru discutia noastra. Dupa toate acestea, cum apreciezi valoarea acestui pachet de scrisori inedite?

Mi se pare ca sint de o importanta capitala. Sigur ca si pentru istoria literara, dar mai ales pentru publicul romanesc, pentru ca totusi Eminescu ramine figura centrala a culturii romane. Sint in aceste scrisori elemente noi care repun in discutie relatia dintre Eminescu si Veronica, o relatie care a dominat imaginatia noastra atitia ani. Cred ca acest lucru va fi fascinant pentru oricine va citi aceste scrisori…

Iti multumesc – si asteptam cu nerabdare sa le putem citi…