OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

La patru ani după ultimul roman – Rătăcirile fetei nesăbuite, o poveste de dragoste întinsă pe mai multe decenii, în cîteva oraşe –, scriitorul Mario Vargas Llosa, proaspăt laureat al Premiului Nobel, revine la vechea lui pasiune şi scrie un roman istoric. Aşa cum mărturisea într-un recent interviu la Stockholm, istoria e pasiunea lui de o viaţă, datînd din vremea studenţiei, cînd profesorul Raúl Porras Barrenechea l-a învăţat nu doar ce este Peru, ci i-a insuflat şi dragostea pentru istorie, făcîndu-l chiar să-şi pună serioase întrebări legate de vocaţia lui viitoare: va fi scriitor sau istoric? Şi chiar dacă, în cele din urmă, a învins literatura, Llosa consideră că cele două discipline sînt, într-un fel, inseparabile, una completînd-o pe cealaltă, pentru că literatura povesteşte ceea ce istoria nu poate relata, fiindcă nu poate proba totul prin documente.

Ei bine, acest roman istoric se numeşte Visul celtului (El sueño del Celta, apărut la editura spaniolă Alfaguara). Împărţit în trei capitole, inegale ca dimensiune şi sfîrşind cu un epilog, cartea surprinde în două planuri narative, păstrate de-a lungul celor trei capitole, odiseea irlandezului Roger Casement în Congo, Amazonia şi Irlanda, spaţii ce dau numele respectivelor capitole. Pentru a scrie această carte, autorul, fidel obiceiului său de a construi povestea după ce, în prealabil, cunoaşte bine faptele, a pus pentru prima oară piciorul în Africa, călătorind în Congo – dovadă şi articolele apărute în ziarul El País (în decembrie 2008, „Stanley la pămînt“, „Arhivarul şi serviciile imaginare“) – şi în Irlanda (în octombrie 2009, Castel cu fantomă, cînd vizitează castelul Galgorm din Ballymena, comitatul Antrim), în vreme ce pentru Amazonia, un spaţiu familiar, autorul s-a documentat mai ales în lunile de iarnă petrecute la Lima.

Împotriva lui Leopold al II-lea

De ce s-a oprit tocmai asupra acestui personaj, Roger Casement? Irlandezul i-a atras atenţia lui Llosa cînd a citit un document semnat de istoricul Adam Hochschild: King Leopold’s Ghost, volum care îmbogăţeşte extraordinar lectura capodoperei lui Joseph Conrad, Inima întunericului. Istoricul Hochschild vorbeşte în cartea sa despre cruzimea şi lăcomia care au stat la baza aventurii coloniale europene în Africa. Colonia centro-africană, Congo, cu o suprafaţă cît jumătate din Europa occidentală, a fost proprietatea personală a regelui belgian Leopold al II-lea între 1885 şi 1906, cînd au fost exterminaţi între cinci şi opt milioane de băştinaşi. Din fericire pentru specia umană, Hochschild constată că au existat totuşi cîţiva oameni care, prin îndrăzneală şi perseverenţă, au mobilizat opinia publică internaţională împotriva măcelurilor congoleze ale lui Leopold al II-lea. Printre ei, se aflau pastorii negri George Washington Williams, William Sheppard, belgianul Morel şi irlandezul Roger Casement. Căpitanul polonez de marină comercială Konrad Korzeniowski, viitorul scriitor Joseph Conrad, avea să-l cunoască şi el la Matadi, în Congo, pe justiţiarul irlandez Roger Casement.

Intrigat şi fascinat de personalitatea acestui om, Mario Vargas Llosa şi-a propus aşadar să-i meargă pe urme, reconstituindu-i viaţa. Existenţa tumultuoasă a irlandezului se pretează pentru un subiect de roman, iar enigmele ce încă planează asupra multor episoade din viaţa lui Casement stimulează şi mai mult inspiraţia genialului peruan.

Tehnica narativă e şi aici surprinzătoare, cum, de altfel, ne-a obişnuit mereu Vargas Llosa. Aşa cum spuneam, în fiecare capitol există două planuri narative; un prim-plan – al anului de graţie 1916, ultimul de viaţă al protagonistului –, pe care-l urmărim de-a lungul întregii cărţi şi un altul, care urmăreşte cronologic toată existenţa lui Casement, în Congo,  Brazilia, Peru, Anglia, Germania şi Irlanda. 

Acuzat de înaltă trădare

Cînd începe cartea, Roger Casement este deja un condamnat la moarte, fiind acuzat de Imperiul Britanic de înaltă trădare: a uneltit cu Germania împotriva Angliei şi a încurajat o revoltă a irlandezilor. Cît timp stă în mica-i celulă din Pentonville Prison, Casement îşi rememorează viaţa toată: născut în 1864 lîngă Dublin, dintr-un tată protestant – ofiţer al unui regiment britanic în Irlanda – şi o mamă irlandeză catolică, Anne Jephson, care-l şi botezase catolic, protagonistul rămîne orfan şi e crescut de rude protestante în Ulster. Lucrează de tînăr într-o companie maritimă în Liverpool, după care intră în serviciul diplomatic britanic. Trimis fiind de guvernul britanic în portul congolez Boma, entuziasmul iniţial al lui Casement – ca orice tînăr, iubea aventura şi se simţea mîndru că „va civiliza“ acele triburi barbare din Congo – se transformă în oroare: Henry Morton Stanley, trimisul regelui Leopold al II-lea, care n-a ajuns niciodată în Congo,  împlinea, de fapt, planul diabolic al monarhului belgian. După ce, iniţial, europenii străbat „paşnic“ aşezările de-a lungul fluviului Congo, păcălind băştinaşii şi punîndu-i să semneze contracte prin care-şi cedează terenurile şi se angajează să ofere mînă de lucru pentru exploatarea cauciucului şi hrană pentru colonişti, aceştia din urmă revin şi încep să-i decimeze. Casement este martorul unor momente de groază: asistă la torturi şi la morţi violente. Fărădelegi comise de demonii negri – căci unii băştinaşii erau canibali – şi de demonii albi. Concluzia lui Casement: „Africa îi transformă în barbari pe europenii ajunşi acolo“. Iar cartea prietenului său Conrad, Inima întunericului, „nu descrie nici Congo, nici realitatea, nici istoria, ci infernul“. Congolezii care nu aduc cantitatea cerută de cauciuc sînt biciuiţi, rămîn fără mîini, penis ori picioare, capul le e zdrobit, muniţia fiind folosită arareori, căci ea trebuie economisită. Femeile sunt răpite şi ţinute în „case de ostatici“, fiind apoi violate ori omorîte, dacă soţii, fraţii sau taţii lor nu realizează „norma de cauciuc“.

„Urăsc Imperiul britanic!“

Întors în Anglia, Roger Casement scrie unRaport, denunţînd comportamentul inuman al europenilor veniţi în Congo „ca să aducă civilizaţia, creştinismul şi comerţul liber în Africa“, dar care au semănat doar teroare şi moarte. Mărturiilor lui se adaugă şi cele ale Bisericii baptiste şi ale ziaristului britanic de origine franceză Edmund D. Morel. Ca urmare a Raportului redactat de Casement în 1906, statul liber Congo revine statului belgian, iar monarhul englez doreşte să-l decoreze; el însă se eschivează, pretextînd „o durere la genunchi care-l împiedică să asiste la ceremonie“. De fapt, graţie experienţei congoleze, Casement a înţeles un adevăr fundamental: Irlanda era şi ea tot o colonie! Cumplita revelaţie îl face să afirme într-o seară: „Ca irlandez ce sînt, urăsc imperiul britanic!“. Englezii nu-i torturează pe irlandezi, dar îi privează de tradiţii, de limbă şi de suveranitate, iar în şcoală copiii învaţă că Irlanda e o ţară barbară, fără un trecut important; o ţară educată şi modernizată de Imperiul britanic.

Urmează apoi experienţa peruană. După cîţiva ani petrecuţi în Brazilia, în calitate de consul general, Roger Casement face parte dintr-o comisie ce cercetează exploatarea cruntă a indienilor putumayo din Peru de către Peruvian Amazon Company, o companie condusă de peruanul Julio C. Arana şi asociaţii săi englezi, care-şi instalaseră în jungla amazoniană adevăraţi baroni ai cauciucului. Ca şi în Congo, samavolniciile se ţin şi aici lanţ: torturi, flagelări, răpiri, crime. În plus, oamenii sînt marcaţi cu fierul înroşit sau cu cuţitul, ca animalele, cu iniţialele CA de la C. Arana. Spre deosebire de Congo, aici torţionarii îi chinuie pe indieni şi ca să se distreze. Uneori, se îmbată şi caută pretexte pentru jocurile lor sîngeroase: le taie urechile, nasul, mîinile, le îneacă pruncii ori îi bagă în butuc. Văzînd atîta cruzime gratuită, Roger Casement îşi pune adesea întrebarea: „Oare diavolul a cîştigat definitiv bătălia?“. Simte un rău visceral, trupul şi sufletul îi cedează, se teme să nu ajungă aidoma acelor criminali. Viaţa în Putumayo ajunge să se rezume la asta: să ucizi şi să mori. Revenit în Anglia, după un prim voiaj în Peru în 1910, Casement scrie Cartea albastră. Le strigă tuturor adevărul în faţă. Britanicii îl considerau pe Julio C. Arana un pionier: fără compania lui, tot Putumayo ar fi fost ocupat de Columbia. Şi, apoi, el dusese acolo vapoare, medicamente, haine, religia catolică şi limba spaniolă. Deşi sclavia fusese abolită în Peru din 1854, în Putumayo se practica sclavia! Revenit în Peru, în 1911, Roger constată că nimic nu s-a schimbat: judecătorul Carlos A. Valcárcel, însărcinat să se ocupe de crime, dispăruse fără urmă, fiind ucis ori alungat din ţară, iar Casement însuşi e sfătuit să nu se mai afunde în junglă pentru a nu-şi lăsa definitiv oasele acolo. Oricum, din cele 7 triburi cu 100.000 de indigeni în 1893, în 1911 mai supravieţuiseră doar 10.000 de oameni. Aşa se exploatase cauciucul în zonă! Totuşi, ceva se întîmplă: intervine SUA, cerînd imperativ preşedintelui peruan Augusto B. Leguía să pună capăt anihilării comunităţilor indigene, iar criminalii să fie deferiţi justiţiei. Temîndu-se de un boicot economic din partea ţărilor occidentale, guvernul peruan catadicseşte să trimită armata în Putumayo, acceptă să fie trimisă o misiune catolică acolo şi, în cele din urmă, Peruvian Amazon Company dă faliment.

Susţine emanciparea Irlandei

Dar Roger Casement e un om de acţiune şi nu se potoleşte. Ultimul lui obiectiv şi cel mai dificil e să salveze Irlanda! George al V-lea îl înnobilase, dar el refuză să mai slujească Anglia, se pensionează pe motive medicale şi îşi dedică timpul şi întreaga energie emancipării Irlandei. Chiar pierzînd prietenia unor oameni remarcabili, ca sculptorul Herbert Ward, cu care împărtăşise aventura congoleză, Casement pleacă în Germania, crezînd cu naivitate că armele şi sprijinul autorităţilor germane îi vor ajuta pe irlandezi să-i înfrunte pe englezi. În Germania sînt 2.200 de prizonieri irlandezi, dar Casement abia reuşeşte să alcătuiască o brigadă irlandeză alcătuită din 52 de oameni. Casement plănuise totul: brigada urma să-şi aibă propria uniformă – creată chiar de el –, să fie instruită de căpitanul Robert Monteith, iar toate cheltuielile să fie rambursate ulterior Germaniei, de îndată ce se va forma noul guvern republican irlandez. Mulţi îi condamnă planul utopic, chiar şi Alice Stopford Green, prietenă, istoric şi mentor politic; aceasta explicîndu-i că, în loc să ajute, va dăuna cauzei Irlandei. Şi, într-adevăr, istoria dovedeşte că Roger s-a înşelat: germanii trimit republicanilor irlandezi o navă cu arme şi un submarin care îl debarcă pe Casement însuşi; degeaba însă, armamentul e interceptat şi Casement e arestat. Judecat pentru înaltă trădare şi pentru declanşarea Rebeliunii Paştelui – cînd, de fapt, adevăraţii ei artizani fuseseră trei poeţi irlandezi, Plunkett, Mac Donagh şi Pearse –, eroul nostru este condamnat la moarte şi spînzurat.

Epilogul cărţii, purtînd un motto semnat de poetul irlandez W.B. Yeats („Spun că Roger Casament/ a făcut ce s-a cuvenit/ A murit pe eşafod/ nimic nou pe pămînt“), aduce cîteva precizări. Mult timp, povestea lui Roger Casement a fost dată uitării, trecînd o jumătate de secol pînă cînd el a ajuns în panteonul eroilor independenţei Irlandei. Imaginea i-a fost şifonată şi de faimosul jurnal negru, un jurnal al aventurilor lui homosexuale, pe care Llosa chiar îl consideră scris de Casement, fără ca faptele descrise acolo să fie însă reale, doar plăsmuite de imaginaţia lui bogată. Abia mai tîrziu, compatrioţii lui înţeleg că eroul şi martirul Casement a fost doar un om, bîntuit şi el, ca toţi oamenii, de demoni şi îngeri.

Roman de amplă respiraţie, Visul celtului ar putea fi citit strict ca un document istoric, dacă autorul nu s-ar numi Mario Vargas Llosa. Ce înseamnă însă semnătura talentatului peruan în acest caz? Personaje memorabile, dialoguri bine construite, imagini plastice, fie că e vorba de ţinutul sobru din Eire, de aşezările de pe malul fluviului Congo ori de vegetaţia luxuriantă din Putumayo, stil inconfundabil, tensiune gradată, poveste mustind de întîmplări neaşteptate, într-un cuvînt, istorie filtrată prin sufletul unui mare creator.