OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Marius BABIAS a studiat literatura si stiintele politice la Freie Universität din Berlin. Este autorul cartilor Herbstnacht/Noapte de toamna (1990), Ich war dabei, als…/Eram acolo, cind... (2001), Ware Subjektivität (2002) (trad. rom.: Subiectivitatea-marfa. O povestire teoretica, Cluj, IDEA Design &Print, 2004) si Urma revoltei (Cluj, IDEA Design &Print, 2006).

Pe 20 aprilie, am asistat la lansarea oficiala a proiectului Spatiul Public Bucuresti/Public Art Bucharest 2007. Dupa prezentare a avut loc masa rotunda la care au participat parteneri ai proiectului si responsabili culturali ai unor institutii implicate in modelarea spatiului public. Dupa interventiile participantilor, au avut loc si citeva luari de pozitie din partea celor aflati in sala. Sentimentul meu e ca intentiile proiectului nu au fost receptate chiar in termenii sai proprii. in opinia mea, acest lucru nu se datoreaza nicidecum felului in care voi l-ati gindit.

Cum esti, impreuna cu Sabine Hentzsch, curatorul proiectului, cred ca ai fi cel mai in masura sa risipesti eventualele neintelegeri. Ti-as propune sa incepem de la premisele proiectului.
Cred ca raportul dintre arta si societate continua sa tina de doua paradoxuri aparent de nerezolvat. Primul paradox se refera la disparitia treptata a sferei publice, ca for al desfasurarii conflictelor sociale, cu toate ca globalizarea ne-a promis, de fapt, contrariul: o piata mondiala fara limite, intarirea democratiei si desfasurarea fortelor de expresie individuale. Aceste promisiuni nu au fost implinite. in schimb, procesele de dezagregare sociala s-au acutizat, ceea ce incepe sa anuleze miezul de identitate si imaginea de sine a democratiei. Politica apare azi ca un fel de joc al economiei globale, lumea in care traim a devenit o resursa exploatabila a industriei de lifestyle si a spiritului vremii, iar democratia se transforma intr-o comunitate corporatista de interese ale capitalului nomad.

Cel de-al doilea paradox e in directa legatura cu proiectul Spatiul Public Bucuresti/ Public Art Bucharest 2007. Cu cit mai brutal e capitalismul, cu atit mai critica arta. Ceea ce inseamna ca societatea capitalista, care in procesul globalizarii devine tot mai brutala, se impauneaza cu niste microsfere publice devenite tot mai critice, unde arta ocupa o pozitie simbolica de cel mai inalt rang. Acestui paradox incearca sa-i faca fata proiectul nostru. in ce masura arta, prin mobilizarea continuturilor critice, poate contribui la intarirea ideii de spatiu public, ca for pentru disputarea conflictelor sociale? Mai este valabila maxima postmarxista a artistilor conceptuali istorici, conform careia societatea trebuie supusa chestionarii in chiar acele forme pentru care aceasta societate nutreste cea mai inalta stima, si anume produsele ei culturale? Sau oare politicul, care de citva timp cunoaste o anumita renastere in cimpul artei, nu este decit o pozitionare strategica pe piata artei?

Ce-si propune atunci proiectul vostru?
Proiectul e utopic si pragmatic in acelasi timp, si urmareste trei teluri:
1) sa conecteze Bucurestiul la evolutia artei contemporane internationale, cu scopul de a genera o constiinta a semnificatiei sferei publice;
2) sa instituie, pe termen mediu, o initiativa independenta sau o institutie pentru arta in spatiul public;
3) sa realizeze, pe termen lung si permanent, proiecte de arta in spatiul public.
Cu alte cuvinte, proiectul isi creeaza institutia proprie si autonoma. Acesta este raspunsul meu cu privire la raportul, labil deocamdata, dintre arta si societate in general, si, de asemenea, la situatia particulara a Romaniei, ca teritoriu de tranzitie intre comunism, postcomunism si capitalism.
De ce ai ales Bucurestiul ca loc de desfasurare a proiectului?

Bucurestiul e unul dintre orasele din Europa cu o crestere foarte rapida – un loc unde postcomunismul si globalizarea au eliberat mari tensiuni in arhitectura, urbanistica si politica sociala. Spatiul public al unui oras se defineste mai ales prin interactiunile sociale ale locuitorilor sai si prin felul cum ei percep aceste tensiuni si reactioneaza la ele. Problemele nerezolvate ale istoriei comuniste, reprimate prin ritmul razant al expansiunii capitaliste, nu stau, ce-i drept, in centrul proiectului, dar ele sint de discutat public ca niste efecte secundare, sa zicem, si de ancorat intr-un discurs cultural. in arhitectura si urbanistica Bucurestiului se poate citi utopia unui socialism esuat, care, voind sa-i faca oameni noi, si-a dispretuit cetatenii. intre timp, prin oras se revarsa torentul salbatic al capitalului, sint privatizate zonele publice, legislatia nu este respectata, cerintele urbanistice nu sint acceptate, in vreme ce orasul e reconstruit dupa necesitatile capitalului lichid. Ca orice teritoriu in tranzitie de dupa caderea Zidului Berlinului, Bucurestiul si-a insusit utopia banilor.

Banul este noul etalon de orientare, noua teologie dupa care se organizeaza si se modeleaza toate domeniile vietii, incepind de la urbanistica pina la viata sociala a omului. Saracie se gaseste atit in macrostructura, cit si in microstructura orasului. Exista si contrarul: insule de lux extrem. Este tipic pentru societatile in tranzitie ca aceste stari de agregare diferentiate sa se inghesuie intr-un spatiu atit de strimt. in societatile occidentale consolidate, contrastele vizuale dintre saracie si bogatie sint, de departe, mai estompate. Prin proiectul Spatiul Public Bucuresti/Public Art Bucharest 2007 as dori sa accentuez sensibilitatea pentru sfera publica – ea fiind una dintre cele mai importante resurse pentru cetatenii orasului –, astfel incit acestia sa poata contribui la modelarea ei. Structura politica a Romaniei e in continuare organizata foarte ierarhic, chiar daca oamenii se autodesemneaza ca democrati. S-a renuntat, intr-adevar, la comunism in 1989 si s-a adoptat democratia formala, totusi structurile sociale si politice in dimensiunea lor psiho-economica profunda n-au fost in nici un fel reorganizate.

in privinta spatiului efectiv de desfasurare a proiectului, imi spuneai la un moment dat ca trebuie distins intre valoarea lui de „platforma“ pentru proiectul integral si aceea de „proiect artistic“ in sine. Poti sa revii la felul cum vezi deosebirea dintre aceste doua functii?
Ca sa raspund la aceasta intrebare, trebuie sa o iau de mai departe, caci gindirea concomitenta a „platformei“ si a „proiectului artistic“ constituie, intr-adevar, centrul conceptiei mele.. Un raspuns la aceasta intrebare presupune raspunsul la o alta: ce anume este in mod precis spatiul public? in plus: cind si cum functioneaza acesta ca mediu de exprimare a maturitatii politice? Acestea sint intrebari centrale ale teoriei sociale incepind din anii ’60 pina in vremurile postmoderne si mai departe. Immanuel Kant a fost cel care a depasit categoria publicului empiric prin intemeierea transcendentala a judecatii de gust in cadrul dezbaterii asupra chestiunii gustului din secolul al XVIII-lea; valabilitatea universala a judecatii estetice nu-si are originea, potrivit lui Kant, nici in natura umana, nici in educatia publicului, ci ar fi intemeiata pe autonomia estetica, fara a trimite la un public empiric.

Judecata estetica se intemeiaza in sfera a ceea ce ar fi public in genere, intrucit aici actioneaza principii universal accesibile, dincolo de publicul empiric si sentimentele lui private. Odata cu Kant, dimensiunea publica a dezbaterii estetice, ca principiu universal, a fost introdusa in societatea civila. Discutia despre orizontul public, public(uri) si autonomie artistica in Europa Occidentala dupa cel de-al Doilea Razboi Mondial a fost marcata decisiv prin contributia Scolii de la Frankfurt. in timp ce Theodor W. Adorno isi indrepta consideratiile teoretice inspre desfasurarea potentialului critic latent in operele radicale ale modernitatii artistice si dezvolta in emisiunile sale de radio o practica pedagogica de educare si formare a publicului, Jürgen Habermas proiecta, in inovatoarea sa lucrare Strukturwandel der Öffentlichkeit (1962) (Sfera publica si transformarea ei structurala, Univers, Bucuresti,1998), un plan de actiune pentru intarirea democratiei, a codeterminarii sociale participative si a maturitatii politice. Habermas sustine teza potrivit careia in capitalism cultura este supusa unui proces de transformare in marfa, care submineaza functia culturii de a initia comunicarea publica.

Pe scurt, cultura supusa procesului de comercializare ameninta sa-si piarda potentialul comunicativ si sa capete forma unei marfi. Caracterul de marfa al culturii s-a agravat in ultimele decenii, asa incit astazi nu doar politica se infatiseaza drept cultura (un proces de estetizare a politicii accelerat prin omniprezenta mediilor, coniventa prinsa sintetic in cuvintul-cheie „culturalizare“), ci si orice exteriorizare privata in cadrul lumii experientei traite este estetizata si introdusa in cosmosul semiotic de relatii semiotice de natura sociala – cu consecinta ruperii complete a sferei private de cea publica, precum si a particularizarii comunicarii. Astazi predomina o intelegere a sferei publice la plural; fragmentat intr-o multitudine de microsfere publice, care pot fi adaptate dupa plac intereselor particulare corespunzatoare, spatiul public (in ansamblu) apare nu ca o arena a opozitiilor, ci ca o formala „operatie a deschiderii“ (Dirk Baecker), care nu trece peste sau nu dizolva granitele dintre diferitele sisteme sociale, ci doar marcheaza aceste granite, pentru a se reproduce in subsistemul corespunzator. Ceea ce are ca urmare faptul ca „arena publica“ a devenit un format al „reproducerii diferentiale“.

intelegerea actuala a sferei publice, modelata de egoismul asa-numitelor grupuri identitare, care isi pun interesul particular deasupra interesului social general, trimite indarat, indirect si in mod ironic, la modelul teoretic al „contrasferei publice“, pe care Oskar Negt si Alexander Kluge l-au dezvoltat la inceputul anilor ’70, ca o reactie la prabusirea miscarii studentesti (de la inceputul acelor ani). Negt si Kluge, in opozitie cu Habermas, priveau sfera publica burgheza existenta ca pe o „sinteza socio-integrala aparenta“ si vedeau in ea un obstacol in calea autoorganizarii politice. impotriva notiunii sferei publice ca mediu al concilierii sociale, ei au avansat conceptul unei „sfere publice proletare“, care cuprindea multitudinea de microsfere publice nou instituite in contextul miscarilor pentru drepturile civile, al miscarilor ecologice si ale femeilor. Perceptia de azi a sferei publice la plural poate ajunge sa fie inteleasa, in termenii unei dezvoltari ulterioare a conceptualizarii sferei publice prevazute de Negt si Kluge, ca o sarcina politica centrala a stingii („sfera publica a productiei de sfera publica“), una care, desi a produs o multime de contrasfere publice, dupa descompunerea miscarii studentesti si a opozitiei extraparlamentare in diverse tabere si grupuri, nu a mai putut reconstrui contextul integral al perspectivei anticapitaliste si astfel a pierdut din vedere intregul cel mare.

Si ce poate face acum un proiect artistic impotriva acestui lucru?
Opera de arta critica se afla azi intr-o contradictie principiala permanenta. Asa cum tocmai spuneam, societatea capitalista, pe masura ce devine tot mai brutala in procesul globalizarii, se impopotoneaza cu microsfere publice tot mai critice, in care arta dobindeste un eminent rol simbolic purtator de capital cultural. Opera critica, privita astfel, poate indeplini doua lucruri: in interior, sa incarce subscena corespunzatoare cu opozitionalitate si sa-i asigure un cistig de distinctie, iar in afara sa genereze legitimitatea institutionala si imaginea culturala de sine a societatii capitaliste.

Proiectul Spatiul Public Bucuresti/Public Art Bucharest 2007 este simultan structura si substanta si incearca sa duca mai departe consecintele acestui context. Este structura pentru ca-si creeaza propria institutie autonoma; este substanta pentru ca transforma in tema a artei ceea ce este nespus, refulat si pierdut. Cu alte cuvinte, proiectul incearca sa asigure hegemonia asupra simbolicului si imaginarului culturii critice si sa furnizeze legitimitate subscenelor de opozitie. Caci fara asigurarea legitimitatii si hegemoniei simbolice asupra culturii critice, subscenele corespunzatoare sint amenintate de consecinte fatale: acumularea de capital cultural si status se platesc cu depolitizare si desolidarizare. Unii „actori“ romani pe aceste scene nu au inteles lucrul asta, din pacate, si si-au pus egoismul lor particular deasupra legitimitatii de grup generate de proiectul Spatiul Public Bucuresti/Public Art Bucharest 2007. Asa isi pierd ei insisi legitimitatea, in cele din urma.

Tocmai de aceea imi pare si mie ca are rost ca proiectul sa continue. Mizezi cumva pe eventuale brese, oricit de firave pentru inceput, pe care le-ar provoca prezenta lui aici? Cum vezi aceasta continuare? Ai in vedere sa lucrezi si in alte orase, cu alti parteneri?
Filozoful Oliver Marchart sustine teza ca numai acele proiecte artistice care sint, totodata, si proiecte artistico-politice, eliberind astfel si efecte politice, genereaza un „spatiu public“ in adevaratul sens al cuvintului. El pledeaza pentru o practica artistica a conflictului, caci numai in bresa creata de conflictele politice si antagonismele sociale poate aparea „deschiderea“ unui „spatiu public“. „Spatiul public nu este unul in sensul fizic. Deschisul a ceea ce este public se produce intotdeauna – si asta de fiecare data – abia in momentul disputei conflictuale“, spune Marchart.

Astfel privite lucrurile, Spatiul Public Bucuresti/Public Art Bucharest 2007 este un proiect universal, care si-ar putea gasi locul la Bucuresti si la Berlin, la Tokyo sau Lagos. Si, intr-adevar, planuiesc pentru 2008 realizarea unei punti intre Bucuresti si Berlin. in 2008 as dori sa consolidez structura creata in 2007 la Bucuresti, dar si sa realizez proiecte romanesti partiale la Berlin. Pentru 2008, as vrea sa predau proiectul din Bucuresti pe miinile unui curator roman, iar noi – eu si Sabine Hentzsch – sa preluam pozitia directorului de proiect.

Traducere din limba germana de Eliza SIMON

Timotei NADASAN este redactor-sef al revistei IDEA arta+societate si director al Editurii si Fundatiei IDEA.
Interviu publicat initial in revista IDEA arta+societate, nr. 26/2007 si reluat cu acordul redactiei.