Autor: 
Categoria: 
Nu îl cunosc pe Alexandru. Dar îl cunosc pe Mihai, fratele de pe partea aceasta a Prutului.
Nu am citit nici o carte a lui Alexandru. Dar mi-au trecut pe sub ochi foarte multe cronici dedicate lui. Mi-am spus: e tînăr, o să tot scrie, cînd mă mai eliberez de poveri, împrumut Pizdeţ de undeva, că prea a făcut vîlvă! Da, Pizdeţ, repet pentru timpanele oripilate! Aici este vorba de literatură, ca în cazul unei poveşti de-a lui Creangă...
Cu Mihai corespondez des, chiar colaborez la Tiuk!. De vreo două ori am împărţit o rubrică din revista Cuvântul, care se numea chiar „Cuvîntul Basarabiei“.
Basarabia este una dintre priorităţile mele de suflet. Datorită, în primul rînd, lui Paul Goma. Însă, cronologic vorbind, aveam această „sensibilitate“ de pe vremea studenţiei.
Editorii din România nu s-au grăbit să publice cartea tatălui. Nu ies bani din difuzarea ei! În schimb, s-au grăbit binişor să îl editeze pe Alexandru. El aduce şi „rating“ şi imagine, iar editorii, probabil, nu ies în pierdere financiară cu el. Este deja un „brand“.
Cu alte cuvinte: Alexandru Vakulovski, tînăr român originar din Basarabia, absolvent al Universităţii din Cluj – ROMÂNIA –, scriitor român de limba română, traducător în limba română, locuitor al României... expulzat de autorităţile române, cu o interdicţie de intrare în România, pe o perioadă de doi ani şi jumătate.
Ce criterii/motive/argumente există pentru acordarea cetăţeniei într-un timp record (am auzit şi de cazuri de „rezolvări“ în cîteva zile!) unor indivizi vorbitori de tot felul de limbi, îngăimători de română, aciuaţi pe aici din nu se ştie ce motive… în defavoarea nativilor români, vorbitori de limba română şi, absolut neîntîmplător, cu o istorie nefericită comună cu a românilor din actualele graniţe naţionale? Căci, este foarte clar, atunci cînd se invocă numărul mare de cereri de obţinere a cetăţeniei, personalul insuficient etc. etc., cei defavorizaţi sînt exact aceia care au cele mai multe îndreptăţiri de a nu sta la coadă ani de zile. Cu ce este mai util poporului român (nu intenţionez deloc să fiu bombastică, dar nici să îmi cer scuze că vorbesc despre poporul din care fac parte) un fotbalist de aiurea, în comparaţie cu un scriitor român? (Fotbalistul fără nume este doar un exemplu de lucru.) Cu siguranţă, nu nouă ne este de folos. Ci numai clubului care l-a cumpărat. A vinde, a cumpăra, a negocia. Verbele cu cea mai mare greutate în ziua de azi! Banul nu are „naţionalitate“ şi nici Dumnezeu. Dar noi avem. Şi instituţiile statului nu dau semne că vor să ţină cont de drepturile noastre.
Pe baza acestui decret, întărit de Convenţia de Armistiţiu din 12 septembrie 1944 (Art. 5), au fost vînaţi ca animalele de Comisia Aliată de Control (Sovietică), desigur, sub pleoapele diplomatic plecate ale englezilor şi americanilor şi cu ajutorul „neprecupeţit“ al autorităţilor române, şi chiar al românilor de rînd. Mulţi trăiesc un nefericit paradox: nu este suficient că „sînt“ români, ei vor „să şi fie“ români! Iar noi – nu doar reprezentanţii noştri –, prin nepăsarea noastră, prin defetism şi miserupism, nu îi vrem. Ce drept avem noi să nu îi vrem, cu ce drept îi considerăm noi de mîna a doua?
Alexandru Vakulovski şi miile asemenea lui – români basarabeni care vor să fie şi cetăţeni români – sînt „de-ai noştri“. Chiar nu ne pasă de suferinţa lor? Sîntem chiar atît de reeducaţi, încît să repetăm ca morile stricate – din 1990 încoace – că nu avem nevoie de „alţi minoritari“, de „vînduţi ruşilor“ etc. etc.?
Celor care vor zîmbi superior (cu tot cu conştiinţele lor de europeni recenţi!) le răspund în avans: domnilor, nimic bun în istoria românilor (de orice etnie vor fi fost ei) nu s-a realizat fără patriotism. Am putea să privim către unguri, către polonezi, către toate popoarele europene cărora nu le este ruşine să scoată capul în lume. Şi ştiţi de ce? Pentru că sînt siguri pe ei. Ca să fii conştient de identitatea ta, mai întîi trebuie să o ai, să nu o doseşti sub preş!
RSS Feed
Newsletters