OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

- Constantin Şăineanu,

profesor de liceu (1918)

...De la 1866 încoace, odată cu aşezarea Statului pe temelii trainice şi de sine stătătoare, s-a simţit mereu nevoie atît de funcţionari pentru administraţiile publice nou create sau în curs de dezvoltare, cît şi de profesionişti în locurile vacante din învăţămînt, magistratură, serviciul sanitar etc. Cum slujbele disponibile în acele vremuri erau foarte numeroase, iar candidaţii puţini la număr, fireşte oricine putea să pătrundă uşor, să înainteze repede şi să-şi asigure repede, astfel, o situaţiune frumoasă. Lupta pentru posturi nu era încă cunoscută.

Cu încetul însă, cum era de aşteptat, cadrele se împliniră. Vacanţele deveniră din ce în ce mai rare. Totuşi, învăţămîntul secundar şi cel superior, create anume pentru a scoate funcţionari şi profesionişti, continuară an cu an a furniza contingente proaspete, din ce în ce mai numeroase, de noi candidaţi la slujbe. Cu timpul, numărul acestora, din nenorocire, deveni aşa de mare încît ajunse să întreacă de două şi de trei ori totalitatea funcţiunilor publice disponibile.

Ce se făceau cei necăpătuiţi, cei rămaşi pe dinafară? Foarte simplu. În speranţa unei numiri viitoare, speranţă pe care n-o pierdeau niciodată, ei se mulţumeau să trăiască din expediente, din mila politicienilor şi în serviciul acestora. Partidele noastre politice, servindu-se de aceste elemente plutitoare, în luptele lor electorale, aveau grija şi datoria să le căpătuiască odată cu venirea lor la putere, în socoteala Statului, prin crearea de noi funcţiuni sau în detrimentul altor elemente destoinice.

Concurenţa deveni aprigă şi meritul avu de luptat cu protecţiile, cu hatîrurile şi cu nedreptăţile. Politica şi politicianismul decideau numirile şi avansările. Cu toate acestea, curentul spre funcţionarism nu slăbi deloc, dimpotrivă. An cu an, învăţămîntul secundar şi cel superior revarsă cu nemiluita contingente noi de candidaţi la slujbe, care continuă a asalta autorităţile publice cu cererile lor.

Or, pe cînd elementele de viaţă ale naţiunii, neîncrezătoare în puterile lor proprii, aleargă să cerşească slujbe de la stat, carierele practice – ca agricultura, comerţul, industria şi meseriile – care constituiesc factorii principali de îmbogăţire a indivizilor şi de înflorire materială a unei naţiuni sînt dispreţuite sau lăsate pe mîna străinilor care profită de pe urma lor, deşi locuri s-ar găsi pentru toate elementele dornice de muncă. Uşor se înţelege cît de periculoasă este pentru o ţară o asemenea dezechilibrare în domeniile ei de producţiune şi o asemenea pletoră de funcţionari, de sinecurişti, de bugetivori paraziţi, care îi sug toată vigoarea!

- Paul Zarifopol

(1926)

Toţi îl cunoaştem din şcoală. Era cel mai gălăgios, cel mai lăudăros, era totdeauna cel plin de noutăţi, de calambururi şi de succese. Cînd vreun dascăl, distrat, amuzat sau iubitor de paiaţerii, sau slab de înger, îi dă o notă mai mare, mititelul se învîrteşte într-un picior prin toată şcoala, zbierînd piţigăiat că n-a pus măcar o dată mîna pe carte şi „a ştiut perfect“ numai din explicaţia profesorului şi din cît a auzit de la „tîmpiţii“ care buchiseau lecţiile.

În cursul superior începe să-şi anunţe, pe şoptite, succesele la femei, şi acestea întunecă apoi din ce în ce mai mult succesele şcolare. Pe urmă vine gloria oratorică în congresele studenţeşti şi celebrarea, la rubrica unuia sau mai multor ziare, a tezei de licenţă, susţinută strălucit. Apoi, se-nţelege, cariera politică...

Pînă la adînci bătrîneţe „băiatul deştept“ rămîne împrovizator briliant, oricînd, în orice ramură. Uşor şi natural îi curge vorba, fără pregătire, fără osteneală, fără pedantism. E la curent cu toate, fără să-şi bată capul cu nimic; şi e gata oricînd pentru orice slujbă mare – cu preferinţă marcată pentru cele mai vagi şi mai bine plătite. După război el e, negreşit, omul misiunilor tricolore cel mai capricios justificate. El reprezintă special acum fineţea şi uşurinţa proprii spiritului care se numeşte latin şi e, din capul locului, plin de duh parizian. În intimitate îţi dă a înţelege, cu tot cultul său fervent pentru Franţa, că parizianismul viu se găseşte azi, drept vorbind, în Bucureşti – francezii au început a se istovi.

*

Desigur, băiatul deştept, în multe exemplare, rămîne în drum, silit să-şi înăbuşe guralivia înăcrită prin cafenele sau cluburi, să se învîrtească, obrăznicuţ, dar pe veci subaltern, prin birourile şi saloanele bărbaţilor cu vază – e redus adică la samsarlîc politic, sau chiar la alte samsarlîcuri încă şi mai puţin delicate. Totuşi, societatea românească e încă destul de tînără şi diferenţierea în ea este încă departe de a se fi potrivit instituţiilor cu care ea s-a înnoit, dintr-o zi într-alta, aşa că o bună doză de asemeni băieţi deştepţi ajunge acolo unde nu se cade să stea.. Cred că o bună parte din neajunsurile noastre publice le aduce parvenirea acestor duhlii mediocri şi vîrîrea lor în locurile unde se hotărăsc interese serioase ale statutului şi societăţii româneşti. Şi cred că nu atît necinstea înărăvită, cît necompetenţa obraznică a inevitabilului băiat deştept strică mersul trebilor publice.

Întocmai cum în şcoală „ştia perfect“ lecţia fără să puie mîna pe carte, tot aşa hotărăşte el mai pe urmă despre finanţe, industrie, arte, armată şi tot ce pofteşti; are, în fiecare ceas, soluţia perfectă la toate greutăţile, fiindcă e deştept şi vede totul într-o clipă şi din aer prinde toată ştiinţa omenească.

Pentru dînsul, studiul migălos e identic cu prostia. Incapabil de a urmări o grupare riguroasă de idei, fără a simţi vreodată nevoia iritantă de a înţelege, şi damblagiu la minte în gradul de a nu simţi dacă a înţeles ori n-a înţeles o gîndire care e dincolo de hotarul misticismelor amplificate ce-i îngrădesc creierul atrofic, băiatul deştept ameţeşte lumea cu giumbuşurile lui verbale, cu pozele şi mutrele lui de paiaţă, cînd gravă, cînd poznaşă, cu uşurătatea lui de incurabilă secătură.

Prin zburdălnicia lor zgomotoasă de primitivi deformaţi se ameţesc, şi ei între ei, băieţii deştepţi. E ştiut că aceşti soitarii ai vieţii publice sînt tot atît de lesne bluffabili, cît de uşor îndrăznesc să bluffeze. Şi aşa se îngrămădeşte camelota ideilor politice, economice, literare, morale şi – Doamne fereşte! – chiar a celor tehnice şi industriale, fiindcă băiatul deştept nu se păzeşte doar mai prudent de inginerie decît de literatură. Cu egală grabă se vîră el la frunte, în orice treabă, se învîrteşte, perorează pînă la delir şi izbuteşte, obişnuit să uluiască sau măcar să ostenească lumea apăsată de griji şi îmboldită de grabnice şi grave nevoi.

Băiatul deştept are, cînd îl cauţi, legături cu tot globul, la moment, pentru orice pofteşti. În fond, el e samsarul tipic şi de fatală perfecţie în viaţa societăţii şi a statului, iar faptele lui, atunci cînd e bine cocoţat, sînt poticneli din cele mai caracteristice ale culturii noastre nesigure, care se clatină între atîtea vanităţi naive şi numai cîteva aspiraţii serioase.

*

Băiatul deştept este o încarnare a mediocrităţii meridionale. Gradul şi felul de disciplină al societăţii în care trăieşte decide ca băiatul deştept să rămîie caraghios sau să devie pernicios. E foarte probabil că în toată lumea, prin dezordinea adusă de război, această formă a nulităţii obraznice a căpătat şanse mari de înflorire.

Dar e de asemenea foarte probabil că, într-o lume încă nu bine aşezată, individul care, aiurea, ar fi mucezit măscărici de provincie poate lesne ajunge în capul trebilor publice. Aici, la noi, băiatul deştept e, în esenţă, mitocănaşul parizianizat, soitariul balcanic care se trudeşte în tumbe de polişinel – „latin“. Însă tumbe şi giumbuşuri sînt în societăţile bine aşezate nimic alta decît tumbe şi giumbuşuri, pe cînd, în societăţile care şovăie, asemenea zbenguieli pot trece drept competenţe politice, ştiinţifice, artistice, ba poate chiar drept izbucniri specific geniale. Astfel, se întîmplă că o atitudine cabotină e luată drept capacitate de acţiune serioasă, poza se confundă cu talentul, iar ignoranţa impertinentă şi guralivă se chiamă atunci originalitate şi – „esprit primesautier“. În ochii unei lumi crude încă la minte, ceea ce am descris aici sub numele de băiat deştept ajunge a fi totuna cu aceea ce, serios, se numeşte om inteligent.

Sîntem drăcoşi teribil noi, latinii de la Dunăre, şi, între noi cel puţin, nu ne sfiim să spunem, făcînd cu ochiul, că nici un alt neam, fie chiar de aceeaşi ginte cu noi, nu ne ajunge în trageri pe sfoară. Totuşi, nimic nu ne hipnotizează atît ca prostia vioaie şi sonoră. Şi poate ne lipseşte încă prea mult conştiinţa lucrului bine făcut, a lucrului de interes public, cu deosebire, ne lipseşte putinţa de a preţui măiestria tăcută şi serioasă. Atunci, negreşit, băiatul deştept ne pîndeşte; el le face toate deopotrivă de prost, dar la iuţeală, şi despre orice, vorbeşte tare, repede şi uşor...

(Adevărul, 9 iulie 1926)

(1926)

...Elevul de liceu de astăzi este o secătură. Să ne spunem cu îngrijorarea şi curajul trebuincios adevărul acesta, care într-o bună zi se va putea manifesta mai dureros pentru viitor. Laolaltă cu băieţii de prăvălie şi cu midinetele suburbice, întreţine literatura scîrboasă a revistelor pornografice şi a romanelor de senzaţie. Cercetaţi o bibliotecă a vreunui liceu. Sînt volume de mare preţ, care rămîn neatinse, în vreme ce lucruri întru totul neglijabile sînt asaltate. Iată, la un liceu de seamă, care a dat frumoase rezultate la bacalaureat, preferinţa elevilor din clasa opta a fost... Reigen de Arthur Schnitzler. O carte bună, dacă intră în mîini bune. Dar se poate cineva îndoi despre intenţiile unui cititor care, în argot-ul său (elevii de liceu au, ca frizerii şi puşcăriaşii, un argot), crede că volumul pomenit este mişto, după cum mişto poate să fie o actriţă de cinematograf sau orice alt lucru ce intră în cadrul preocupărilor sale?

Înaintea cărţii avem nevoie de dragostea şi de respectul pentru ea. E nevoie de o educare susţinută cu grije, cu înţelepciune, cu perseverenţă în sensul creerii unei discipline sufleteşti. Războiul a răsturnat valori ce nu pot fi cu uşurinţă reintegrate în mentalitatea celor cari nu îşi găsesc în ei principiul rezidirii lor. Războiul a dovedit că, în definitiv, munca este de prisos de vreme ce se pot învinge greutăţi mari prin mijloace simple, mai expeditive şi mai aproape de posibilităţile oricui. Tinerimea războiului şi-a adoptat cu deosebire această morală comodă şi trandafirie. Oameni serioşi încearcă să împrumute acestei mentalităţi facile justificări create ad-hoc (căci au rămas puerili în domeniul afectivităţii). „Generaţia violenţei“ este generaţia fricii de muncă cinstită şi de încordare dreaptă. Coborîtă în stradă, a adoptat mentalitatea străzii: bătaia, înjurătura, dacă vreţi reacţiunea energică şi conştiinţa forţelor sale. A uitat însă cartea şi şcoala. Şi trebuie readusă acolo. Nu însă la cartea şi şcoala de astăzi. Reforma învăţămîntului, adevărata reformă – căci cea de acum un an nu a ştiut să treacă de suprafaţa problemei – va trebui să însemne un început în acest sens. În ziua cînd tînărul absolvent al liceului va aduce cu sine nu o seamă de cunoştinţi – în mare parte inutile –, ci o conştientă disciplină şi probitate intelectuală, nu un rezumat din volume, fără înţelegere scrise pentru „uzul şcoalelor“, ci putinţa de a primi şi prelucra fructuos învăţătura universităţii, criza şcoalei va fi rezolvată. Bacalaureatul îşi va putea găsi atunci un rost, iar „generaţia violenţei“ nici unul.

- Eugen Lovinescu

(1928)

...Cred legitim ca la sfîrşitul ciclului învăţămîntului secundar elevii să aibă un minimum de cunoştinţe din istoria, literatura, geografia şi instituţiile ţării, mai ales într-o ţară cu minorităţi atît de importante şi, totodată, atît de dispuse a ignora condiţiile noii lor vieţi de stat.

Nu îmi închipui bacalaureatul ca un mijloc infailibil de control şi de selectare, după cum nu îmi închipui, iarăşi, şcoala ca un principiu sigur de valorificare. Valoarea individului nu se determină decît prin sforţarea personală şi, deci, în afară de şcoală şi de examene; ea este o emoţie personală ce scapă acţiunii nivelatoare a şcoalei.

Pentru a o determina, însă, la aceste elemente tinere, fără nici o activitate publică, nu există alt mijloc decît examenul. Se spune că bacalaureatul e o loterie – orice examen e o loterie; că nedreptăţeşte pe mulţi candidaţi merituoşi – orice examen conţine în sine germenii nedreptăţii. Numai atunci cînd se va găsi un alt mijloc mai bun, un alt instrument de mai mare preciziune în selectare, numai atunci bacalaureatul, de altfel ca orice alt examen, va trebui înlăturat şi înlocuit. Cu alt nou instrument... Examenele sînt examene şi conţin implicit o bună parte de imperfecţie şi de aleatoriu; ele reprezintă însă o necesitate. În ceea ce mă priveşte, din experienţă personală, tind mai degrabă să cred că aceste examene de bacalaureat sînt prea uşoare şi prea sumare şi că examinatorii dau, în genere, dovadă de umanitate şi de indulgenţă.

publicist (1931)

...Ne vom mărturisi simpatia faţă de bătrînii dascăli. Şi prin aceştia, pe cei daţi de şcolile normale pînă la război. Pe cei din timpuri normale. Despre aceştia am spus că şi-au făcut datoria. Ei aveau dragoste de şcoală. Îşi luau în serios meseria. În tot ce făceau puneau suflet. Credeau în ce învăţau. Nu ştiau prea multe lucruri, dar ce ştiau, ştiau bine.

Spre deosebire de ei, cei tineri, cei de după război, sînt obosiţi. Ei nu mai stau cu drag în sala de clasă. O fac de mare silă. Sînt mai mult pe drumuri decît la şcoală. Înscrişi de tineri în partide politice, aşteaptă totul de la fericita zi în care, adus la putere, partidul îi va ferici: îi va înălţa sub-revizori, revizori, inspectori şi chiar deputaţi.

Este foarte adevărat că şi vremile stau împotrivă. Salariul e mizerabil. Nevoile sînt mari. Dar aceste neajunsuri se răsfrîng asupra tuturor. Asupra celor tineri, ca şi asupra celor bătrîni. Aceştia, cei bătrîni, în virtutea... obişnuinţei îşi mai fac şi acum datoria.

Am asistat cîndva la o discuţie între învăţătorii unui cerc. Erau vreo 7-8 tineri şi unul mai în vîrstă. Cel în vîrstă, stimat de toţi, cerea celor tineri un lucru; să-şi facă şi ei doar 10 ani datoria. Noi – spunea el – ne-am făcut datoria timp de 25 de ani. Faceţi-v-o şi voi 10 ani. Şi tinerii rîdeau. Recunoşteau că aşa e, că trag chiulul, dar rîdeau. Timpurile-s grele, ziceau ei. Or veni vremi mai bune şi atunci şi noi ne-om face-o. Erau de părerea cronicarului: că bietul om îi sub vremi.

Aşa stau lucrurile. Favorizaţi sau nu, de vremi, cei bătrîni şi-au făcut datoria. Sîcîiţi sau nu, de a zilelor vitregii, cei tineri nu au mai păstrat pentru şcoală dragostea înaintaşilor.

(Cuvåntul, 15 august 1931)