Dinu & Nelli Pillat
Biruinţa unei iubiri: Pagini de corespondenţă
Cuvînt înainte de
Horia-Roman Patapievici, ediţie îngrijită de Monica Pillat,
Editura Humanitas, Bucureşti, 2008,
384 p.
„Voi căuta să te înţeleg mai
bine şi să mă perfecţionez pentru anii dragostei noastre“ (Dinu
Pillat, Biruinţa unei iubiri).
„El este încă înlănţuit
de mine... şi eu nu-l voi alunga, deoarece l-am iubit cu adevărat.
şCîndţ unii soţi şsîntţ despărţiţi prin moarte,
cel care rămîne se recăsătoreşte imediat. Aceia s-au
satisfăcut, dar nu s-au iubit. Eu l-am iubit pe Dinu şi l-am
satisfăcut, lui îi este încă dor de mine... Dialogul
dintre noi doi continuă“ (Nelli Pillat, Biruinţa unei iubiri).
Dintre toate genurile, cel epistolar ne
transmite cel mai pregnant imediateţea faptului trăit şi
decantarea lui prin scris – într-un continuu dialog cu
celălalt. Pentru ca acest dialog să aibă loc, trebuie să existe o
distanţă între cei doi interlocutori, o limită spaţială
care se cere depăşită prin cuvînt. Ce se întîmplă
cînd limita devine absolută, cînd unul dintre cei doi
interlocutori trece pragul lumii de dincolo, iar cel rămas singur
trebuie să înfrunte teribila absenţă, continuînd să-l
(re)cunoască pe celălalt, să-i descifreze din nou scrisul,
singurul fir rămas pentru a-şi parcurge hotarele interioare –
barierele care îl despart de fiinţa iubită…
Adunate sub titlul simbolic Biruinţa
unei iubiri, scrisorile dintre soţii Dinu şi Nelli Pillat ne
vorbesc tocmai despre această transcendere a oricărei piedici
aflate în calea comunicării dintre cei doi soţi; „între
noi doi“, îi spune Dinu lui Nelli într-o scrisoare din
tinereţe, „un sfîrşit nu va putea aduce nici măcar moartea
cea adevărată, fiindcă dincolo de viaţa de aici ne aşteaptă
altă viaţă“. Scrisorile reprezintă nu numai traiectul spiritual
al unui cuplu (şi al unei familii), ci şi un valoros document de
epocă, prin trimiterile indirecte la contextul social al vremii (al
Doilea Război Mondial, perioada comunismului şi a
postcomunismului).
Apărută în condiţii grafice
excelente, prezenta ediţie a scrisorilor este atent îngrijită
de către Monica Pillat (fiica celor doi), care o îmbogăţeşte
cu note de subsol, fotografii şi schiţe biobibliografice, aranjînd
scrisorile în succesiune cronologică. Scrisorile pot fi astfel
citite ca un întreg în care gîndurile
interlocutorilor se completează reciproc, fiecare parte rezonînd
contrapunctic cu celelalte. Prima parte, „Insula cu palmier“
1942-1946, se axează pe înfiriparea iubirii dintre Nelli şi
Dinu, începută în timpul studenţiei la Facultatea de
Litere şi Filozofie din Bucureşti, pe vacanţele petrecute de Dinu
la Miorcani, respectiv la Isvorani, şi de Nelli la Predeal, pe
cimentarea legăturii dintre ei, proiectată pe fundalul zbuciumat al
celui de-al Doilea Război Mondial. Partea a doua, „Înfruntînd
naufragiul“ 1947-1962, cuprinde evenimentele majore din timpul
căsătoriei lor, cum ar fi fuga Piei (sora lui Dinu) în Vest1,
naşterea Monicăi, încercarea lui Dinu de a salva de la
naţionalizare conacul de la Miorcani, moartea în închisoare
a tatălui lui Nelli (Gheorghe Ene-Filipescu)2, trimiterea la
Miercurea-Ciuc, cu domiciliul forţat, a mamei lui Dinu (Maria
Pillat)3 şi trimiterea la închisoare a lui Dinu, acuzat de
comunişti pentru „crima de uneltire împotriva ordinii
sociale“4. Partea a treia, „Regăsiri“ 1964-1975, descrie
întoarcerea acasă a lui Dinu, după ieşirea din închisoare,
traiul liniştit al familiei în micul apartament din Bucureşti
devenit refugiu şi axis mundi domestic, vacanţele în raiul
pămîntesc de la Văratec, întîlnirile cu oameni de
cultură precum Vasile Voiculescu, Lili Teodoreanu, Valeria Sadoveanu
şi Nicolae Steinhardt, sejurul lui Nelli în Ţara Galilor,
acasă la Pia şi la soţul acesteia, doctorul Edwards. Partea a
patra, „Iubirea de apoi“ 1976-2001, conţine mărturia de
credinţă a lui Nelli de a păstra vie amintirea lui Dinu, după
moartea acestuia, şi de a-l face cunoscut lumii editîndu-i
opera.
Timbrul grav, dureros al epistolelor de
maturitate contrastează puternic cu tonul idealist al scrisorilor
din tinereţe care, totuşi, cuprind presimţirea momentelor grele ce
vor urma, reafirmînd constant legămîntul soţilor Pillat
de a fi împreună. Împlinirea prin celălalt devine
laitmotivul acestor scrisori, fiind impresionant felul în care
legămîntul continuă mai tîrziu, chiar şi dincolo de
moarte. În acest sens, ultima parte a cărţii – cea de după
dispariţia lui Dinu, la 54 de ani, în 1975 – conţine
scrisorile trimise de Nelli cumnatei ei, Pia, şi fiicei sale,
Monica. Ni se dezvăluie aici felul în care Nelli a ştiut să
păstreze vie amintirea soţului ei, atît pe plan literar
(editîndu-i opera), cît şi personal (refăcînd din
memorie toate nuanţele relaţiei lor).
Este fascinant felul în care poţi
relua firul cărţii de la sfîrşit către început,
astfel încît ultima ei parte capătă valenţa unui
metatext, un amplu şi captivant comentariu la primele scrisori din
tinereţe, o încercare de a analiza toate faţetele unei vieţi.
În mod semnificativ, ultimele scrisori reflectă încercarea
lui Nelli de a trece dincolo de acel dublu decalaj existenţial
dintre ea şi soţul ei, aşa cum transpare în diverse episoade
din scrisori. Pe de-o parte, avem de-a face cu un decalaj temporal,
referitor la faptul că cei doi soţi vin din lumi complet diferite:
lumea lui Dinu, veche, aristocratică, se confruntă cu lumea lui
Nelli, nouă, burgheză: „eu veneam din cu totul altă lume“, ni
se confesează Nelli, „eram mai tînără decît el cu
100 de ani“5. Pe de altă parte, între cei doi soţi există
şi un decalaj cognitiv, marcat de dorinţa de a-l înţelege pe
celălalt, de a cuprinde cu mintea ceea ce se poate simţi numai cu
inima: „aş vrea atît de mult să ajung să-l înţeleg
mai bine decît în viaţă, cînd l-am iubit mai mult
decît l-am înţeles“, afirmă Nelli, după trecerea în
nefiinţă a lui Dinu. Cum poate Nelli – în singurătatea
îndoliată de după moartea soţului ei – să parcurgă
distanţa acestui decalaj interior, pentru a ajunge la un numitor
comun cu Dinu? Cum reuşeşte ea să spargă „zidul de durere“,
cercul de tristeţe dat de dispariţia celui drag, pentru a privi cu
seninătate în urmă? Cum îşi înfrînge ea
dorinţa de a-şi închide toate uşile fiinţei în faţa
frumuseţii acestei lumi, pentru ca în final să guste bucuria
acelui carpe diem limpezit de orice mundan?
Drumul sinuos parcurs de Nelli de la
disperare la pace interioară e marcat de revelaţia menirii ei de a
transmite mai departe tradiţia unei familii, de a-şi asuma rolul de
eu-reflector: „în privinţa acţionării propriei mele vieţi
am fost mai întotdeauna în expectativă, bucurîndu-mă,
ca o apă liniştită, de tot ceea ce mă înconjura şi se
reflecta în mine“. Cum se autodefineşte, Nelli este „o
războinică cuminte“, o luptătoare a cărei energie interioară
debordantă izvorăşte din iubirea şi din grija ei faţă de
ceilalţi. Pentru ea, autocunoaşterea este definită de
(re)cunoaşterea celor dragi, amintindu-ne de filozofia lui Emmanuel
Levinas, care gîndea fiinţa în mod relaţionar, prin
preocuparea pentru Celălalt pînă la sacrificiu.
(Re)cunoaşterea valorii celor dragi se concretizează aici prin
dorinţa lui Nelli de a lăsa posterităţii literare opera soţului
său, Dinu Pillat (editată în opt volume), ca şi pe cea a
socrului său, Ion Pillat (editată în şapte volume).
Darul lui Nelli de arheolog –
manifestat pe plan profesional prin pasiunea ei de a reconstitui
diverse ansambluri de pictură veche bisericească – apare şi pe
plan personal, reliefat de dorinţa ei de a ordona într-un tot
coerent fragmentele vieţii şi ale operei familiei Pillat. „Dacă
aş scrie biografia lui Ion Pillat şi a lui Dinu“, mărturiseşte
Nelli reluînd ideea autoreflectării, „nu aş descrie decît
aparenţa, peisajele, interioarele, gesturile lor, comentîndu-le
foarte discret. Ar fi un sondaj al exteriorului, singurul credibil...
Numai în felul acesta aş putea scrie; altfel încercînd,
mi s-ar părea ficţiune şi alterare a realităţii“. Acest
discret, dar profund sondaj al exteriorului transpare în atît
de frumosul său volum de amintiri Eterna întoarcere, care
reconstituie în mod cronologic diverse perioade din viaţa
familiilor Filipescu-Pillat6.
„A retrăi permanent trecutul“,
acesta e sensul ciclic al vieţii lui Nelli. În greaua
încercare a descătuşării de suferinţă, timpul devine, din
duşman, aliat, „atenuînd durerea“, fără a mai „şterge
amintirea“. Această conjugare a prezentului la trecut, tradusă
printr-o contemplare perpetuă a faptelor petrecute demult, are ca
rezultat o transfigurare spirituală, în urma căreia Nelli îşi
redobîndeşte echilibrul interior. Se petrece aici o regenerare
sufletească – ceea ce filozoful francez Vladimir Jankélévitch
numea „o întinerire miraculoasă“, în care timpul îşi
pierde „temporalitatea împreună cu ireversibilitatea“.
Singurul leac al nostalgiei, al eternei dureri a întoarcerii,
este tocmai „retrogradarea spre trecut“, spre un trecut mereu
actualizat, retrăit în prezent şi astfel devenit sfînt.
În mod paradoxal, întoarcerea
către trecut şi adînca lui preţuire ne dau cheia vitalităţii
lui Nelli: refuzul ei de a îmbătrîni. Într-una
dintre scrisori, ea i se confesează Piei: „procesul
îmbătrînirii... e teribil... e complet neprevăzut
dinainte“; „căci este o voluptate să te laşi acestui dor de
moarte, care te cuprinde pe încetul“; „e o întreagă
strategie să-ţi trăieşti suportabil şi activ bătrîneţea,
sustrăgîndu-i-te, dar şi acceptînd-o“. Pentru Nelli,
care înţelege adevărata împlinire numai prin relaţia
cu Celălalt, singurul mod de a amîna pe cît posibil
inerţia bătrîneţii este editarea postumă a operei familiei.
Munca sisifică a editării nu o demoralizează, ci îi dă noi
aripi, insuflînd minunea regenerării ei interioare. O nouă
Nelli se întrupează din cenuşa propriei dureri, la rîndul
ei, renăscîndu-i pe cei dragi, dîndu-le aura unor sfinţi
în rîndurile scrisorilor sale. Cum nota Horia-Roman
Patapievici în prefaţa cărţii, „pînă la sfîrşitul
vieţii, Nelli i-a renăscut în ea pe toţi morţii ei iubiţi“.
Sînt evocate cu pietate chipurile celor din familie sau ale
prietenilor apropiaţi: resemnarea şi „misterul“ mamei ei,
Ecaterina Filipescu; „izbucnirea şi rîsul de dragoste“ al
tatălui ei, Gheorghe Ene-Filipescu; calda umanitate din pictura
soacrei ei, Maria Pillat; profunzimea poeziei socrului ei, Ion
Pillat7; nu în ultimul rînd, flacăra interioară a lui
Vasile Voiculescu, „sufletul său sfînt, cu tot clocotul său
de patimi sublimate“.
Dintre toţi aceştia, cel mai pregnant
ne apare felul de a fi al lui Dinu Pillat, chintesenţa bună a firii
lui, curajul său în faţa suferinţei şi a morţii. Pentru că
Dinu, alături de Nelli şi prin ea, devine eroul şi sufletul
cărţii, imortalizat în zeci de ipostaze, pe plan personal (de
iubit, soţ şi părinte) şi social (de scriitor, critic literar şi
prieten cu minţile luminate ale vremii). După moartea soţului ei,
după ce parcurge răgazul pustiu al doliului interior, Nelli are
curajul de a-i reciti scrisorile, de a se reapropia de Dinu şi de
a-l redefini. Cronologic, acest răgaz durează aproape doi ani, timp
în care Nelli nu citeşte scrisorile lui Dinu, nu redeschide
cutia cu parfumul răscolitor al trecutului8. Abia pe 6 decembrie
1977, Nelli reciteşte toate scrisorile lui Dinu, avînd
revelaţia menirii ei de a limpezi prin scris amintirile lor,
lăsîndu-le posterităţii.
Cum timpul lecturii nu urmează
niciodată acelaşi cadran ca timpul relecturii, într-un fel
citeşte Nelli scrisorile lui Dinu în tinereţe, şi într-alt
fel le reciteşte la bătrîneţe. În A citi, a reciti,
Matei Călinescu face diferenţa între linearitatea/cronologia
primei lecturi şi circularitatea/repetitivitatea lecturilor
ulterioare. „Putem vorbi astfel – notează criticul – de un
timp ciclic, mai apropiat de mit (mitul eternei reîntoarceri)
decît de percepţia modernă a timpului ca progresie
ineluctabilă.“ Pentru Nelli, actul relecturii capătă tocmai
semnificaţia unui ritual privat, o eternă întoarcere, în
care a reciti înseamnă a retrăi – în care trecutul
devine refugiul, „insula lui Robinson“ din tinereţe, locul unde
ea se regăseşte pe sine.
Trecutul retrăit de Nelli, care este
marcat de evenimente esenţiale pe plan personal, nu are de-a face
decît tangenţial cu evenimentele socio-politice ale vremii.
Aşa cum observă Cosmin Ciotloş într-un articol din România
literară dedicat cărţii, „succesiunea de regimuri politice,
desfăşurată în salturi, e numai un paravan pentru
conservarea perfectă a unui alt, mai special regim – îndeobşte
neglijat şi trecut la indexul cronicilor literare – al
omenescului“. Într-adevăr, fiecare dintre cele patru părţi
ale cărţii face trimiteri indirecte la situaţia politică, pentru
a se concentra în special pe elementul personal al relaţiei
lor. Sînt descrise aici perioadele de linişte şi de calm
interior, dar mai ales episoadele în care survin greutăţile
vieţii, în care apar acele „momente de fractură ale
vieţii“, cum le numea inspirat Andrei Pleşu, i. e. „sincopele
ei, loviturile, catastrofa... adevăratele epifanii ale destinului,
cele care definesc alcătuirea ascunsă a fiecăruia“. Cursul
firesc al unui drum pe care cei doi l-ar fi putut parcurge în
mod fericit – căsătoria, naşterea Monicăi, slujba lui Dinu ca
asistent universitar al lui G. Călinescu, slujba la Institutul de
Istoria Artei a lui Nelli – este întrerupt de tăvălugul
evenimentelor tragice care survin venirii comuniştilor la putere.
Un moment extrem de greu pentru soţii
Pillat – perioada petrecută de Dinu în închisoare
(1959-1964) – le marchează epifanic traseul existenţial. Arestat
în 1959, Dinu a fost cap de listă, împreună cu Noica,
în aşa-numitul „Proces al Intelectualilor“, fiind
condamnat la 25 de ani de muncă silnică şi la 10 ani de degradare
civică pentru „crima de uneltire împotriva ordinii sociale“.
Nu ni se spun prea multe despre cei 5 ani şi 4 luni petrecuţi de
Dinu în închisoare. Din delicateţe sufletească, dar şi
din imposibilitatea de a pune în cuvinte o experienţă
cutremurătoare, Dinu nu îi povesteşte mai nimic lui Nelli
despre perioada de detenţie. Într-o extrem de sensibilă
scrisoare adresată Monicăi, aflăm doar că anticiparea întoarcerii
acasă şi a revederii celor dragi devenise laitmotivul gîndurilor
lui, făcîndu-i încarcerarea suportabilă.
Mai mult ne dezvăluie Nelli despre
această perioadă în care fusese nevoită să divorţeze de
soţul ei, pentru a-şi păstra serviciul. Citind printre rîndurile
scrisorii trimise Piei în 1962, realizăm curajul imens al lui
Nelli, care îşi găseşte resurse interioare nebănuite în
creşterea Monicăi, în îngrijirea casei părinteşti, în
studierea artei vechi. Mai tîrziu, tot ea rememorează clipa
ieşirii lui Dinu din închisoare, redescoperirea chipului celui
drag atît de cunoscut, şi totuşi altfel, schimbat de această
experienţă majoră: „era ca şi cum aş fi urmărit neîncetat
şi perseverent să îmblînzesc o fiinţă sălbăticită
de asprimi şi urgii“. În acelaşi timp, Nelli îl simte
pe Dinu „la fel de blînd, poate mai bun... mai fără
asperităţi“, reluînd firul convieţuirii împreună
într-un firesc al lucrurilor parcă neîntrerupt. Prin
ochii lui Dinu, cel ieşit din infernul închisorii, cotidianul
capătă semnificaţia unui miracol, aşa cum aflăm mult mai tîrziu,
la 7 ani de la eliberarea lui: „am trăit şapte ani reintegrat
într-un normal al lucrurilor, căruia i-am pierdut treptat
reversul de miracol“.
Este uimitoare ciclicitatea cărţii şi
a destinelor ei, urmînd un traseu în spirală: Paradis –
Infern – Purgatoriu – Paradis. Primul tempo e dat de primii ani
ai cuplului Pillat, marcaţi de bucuria împlinirii prin
celălalt, ani parcă rupţi dintr-un paradis terestru, în care
cei doi tind către o „înţelegere deplină“. Cel de-al
doilea moment este cel al infernului comunist, pe care cei doi îl
biruie prin stăruinţă, printr-un mod defensiv de a lupta – prin
„scutul de iubire“ care îi apără ca „o pavăză
nevăzută“. Cea de-a treia etapă se petrece în purgatoriul
regăsirii din perioada de după ieşirea lui Dinu din închisoare,
terminîndu-se cu moartea lui. Ultimul pas, cel mai greu, este
făcut doar de Nelli, care, trebuind să înfrunte teribila
absenţă dată de dispariţia celui drag, îşi retrăieşte
trecutul, sacralizîndu-l.
Nelli ajunge în final la aceeaşi
concluzie ca şi Dinu, care îi mărturisea, în tinereţe,
că adevăratul sens al existenţei lui este dat numai de relaţia
lor, toate celelalte lucruri devenind secundare. Trecînd
dincolo de acel dublu decalaj temporal şi cognitiv din tinereţe,
Nelli ajunge la acelaşi numitor cu Dinu, la înţelegerea
deplină a unui om despre care scrie că nu l-a avut total niciodată.
La urma urmelor, pe plan contingent, nu putem poseda niciodată pe
de-a-ntregul fiinţa iubită; o altfel de comuniune – poate mai
subtilă – se petrece tocmai sub semnul absenţei, al distanţei,
al depărtării care dă sens.
–––––––––––––
1. În toamna anului 1946, Pia
pleacă în Vest, împreună cu soţul ei, Mihai Fărcăşanu,
pe care reuşeşte să-l salveze astfel de la moarte, deoarece
acesta, ca şef al Tineretului Liberal, era dat în urmărire de
autorităţile comuniste (vezi cartea Piei Pillat Edwards, Zbor spre
libertate, Editura Vremea, Bucureşti, 2006).
2. Ca fruntaş al Comitetului Central
al Partidului Social-Democrat Independent din România, tatăl
Corneliei Pillat, Gheorghe Ene-Filipescu, a fost arestat în
1949 şi condamnat la 15 ani de muncă silnică. E sfîşietor
felul în care Nelli descrie, într-o scrisoare către
fratele ei, boala şi sfîrşitul tatălui său, în
închisoarea din Tîrgu Ocna (în anul 1952): „Gîndul
meu cel mai sfînt şi mai drag este să-i găsim într-o
zi mormîntul... Mă întreb mereu ce aş putea face în
viaţa mea, de acum înainte, ca să pot răscumpăra martirajul
tatei. Dorul lui de noi şi aprehensiunea morţii lui, fără a ne
vedea, trebuie să fi fost îngrozitoare“.
3. Acuzată de a fi fost moşieriţă,
Maria Pillat a fost arestată în 1949 şi trimisă cu
domiciliul forţat la Miercurea-Ciuc, între anii 1950-1955.
4. Cităm din nota biobibliografică,
scrisă de Monica Pillat: „La acuzarea lui Dinu Pillat au condus
mai multe scenarii din acest proces: romanul Aşteptînd ceasul
de apoi, în care autorul analizase cauzele mişcării legionare
din România, legătura de rudenie cu Mihai Fărcăşanu, care
desfăşurase în exil o activitate de subminare a comunismului
din ţară, relaţiile anterioare ale familiei cu ziariştii englezi
Ivor Porter şi A.T. Cholerton, precum şi afinităţile culturale
ale învinuitului cu scriitorii români din diaspora,
precum Mircea Eliade şi Emil Cioran“.
5. Şi tot în acest sens, Nelli
observă că poezia lui Ion Pillat „oglindeşte cu eleganţă şi
discreţie aristocratică împietrirea în timp, veştejirea
pînă la un punct, nemişcarea, într-un interior saturat
de o frumuseţe care a fost trăită, pentru ei, cei care-l ocupau de
ani, şun interiorţ rămas fără aer, dar pentru mine, care veneam
din afară, înviat de propriul meu oxigen“.
6. Eterna întoarcere (Editura DU
Style, Bucureşti, 1996; ediţia a doua, revizuită şi adăugită a
apărut sub titlul Ofrande, Editura Universalia, Bucureşti, 2002).
7. Portretul lui Ion Pillat e descris
de Nelli în antiteză cu cel al lui Dinu Pillat, primul fiind
definit ca un apolinic, cel de-al doilea, ca un dionisiac; dacă
opera lui Ion Pillat o impresionează prin „o indescriptibilă şi
mută tristeţe“, prin „conştiinţa morţilor succesive“ ale
eurilor fiinţei, opera lui Dinu Pillat o marchează prin credinţa
în Dumnezeu, care reprezintă „biruinţa asupra morţilor
succesive din noi înşine“ – opera fiului distanţîndu-se
de opera părintelui tocmai prin acest „salt calitativ“ dat de
revelaţia Dumnezeirii.
8. Pe 3 februarie 1976, la două luni
după moartea lui Dinu, Nelli îi scrie Piei – lăsînd
să se întrevadă vîrful de aisberg al suferinţei ei –
că a aranjat scrisorile lui Dinu într-o casetă, dar că nu a
avut puterea sufletească de a le citi, pentru că „şi dragostea
este la fel de teribil de înfruntat ca şi moartea“. O lună
mai tîrziu, Nelli găseşte resursele interioare de a-i citi
studiile critice, scriindu-i Piei că a avut bucuria de a-i descoperi
două studii lăsate nepublicate; tot acum i se înfiripă
dorinţa de a-i edita opera: „doresc ca înainte de a muri să
las literaturii române portretul lui Dinu, importanţa operei
sale în evoluţia criticii româneşti“.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters