OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

As vrea sa incep cu o amintire personala. Am ajuns in Bucuresti pe 26 decembrie 1989, dupa 14 ani de absenta. Primul lucru pe care l-am facut dupa ce am sosit a fost sa vizitez ceea ce mai ramasese din acest muzeu si din Biblioteca Universitara de peste drum. Dupa zece ani, amintirile sint la fel de dramatice ca impresia pe care am avut-o atunci. Este foarte greu sa uit zidurile inca fumeginde si cartile care la cea mai mica atingere se transformau in pulbere. Nu pot sa uit nici urmele de gloante de peste tot, desi nu stiu nici pina astazi ale cui gloante erau. Nu pot sa uit atmosfera, multimea de soldati, de civili, de muzeografi, de bibliotecari si privirea lor, disperata si febrila. Nu dormeau, nu mincau, nu faceau nimic altceva decit sa incerce sa salveze ce se mai putea inca salva. Ajungind, mi s-au povestit tot felul de istorii (nu stiu cum se crease impresia ca as fi un ziarist olandez!) si mi s-au aratat peretii dubli ai Muzeului. Atunci mi s-a spus ca prin acesti pereti dubli circulau securistii si trageau. Nimeni nu mi-a spus insa in cine s-a tras si cine erau acesti securisti.

Ajuns inapoi la Amsterdam, am scris un articol despre peretii dubli si am elaborat o intreaga teorie. Simbolic, ea este poate inca interesanta. Peretii dubli constituiau o lume care nu era nici inauntru, nici in afara, nu era nici strada, unde se murea, nu era nici interiorul, unde se ardeau sau se salvau de la ardere diverse lucruri; era o lume ciudata, unde aveau acces numai anumite persoane. M-am gindit ca ea reprezenta zona Securitatii, zona celor care controlau si in afara si inauntru, fara a apartine nici uneia dintre ele. Articolul l-am uitat, pina cind am citit cartea lui Jacques Derrida despre fantomele lui Marx. Definitia data acolo fantomei este urmatoarea: „fantoma este cineva care ne priveste, dar pe care noi nu il vedem“. Ciudata capacitate de a privi fara a fi vazut ar fi, cred, o buna definitie a timpurilor de acum zece ani. Evenimentele de atunci inca ne privesc, chiar daca noi nu le mai vedem. Sigur, de ele ne desparte un interval de zece ani si ceea ce era atunci prezenta, trauma a devenit acum istorie. Ne putem intreba unde se pastreaza istoria acelor evenimente. Ea nu a ramas in lumea obiectelor, pentru ca din fericire cladirea s-a reparat, tablourile au fost restaurate (chiar daca mi-au fost aratate niste urme de gloante inca ramase pe un tablou de Lucca Giordano).

Urmele au fost disimulate in obiecte, pentru ca toate eforturile s-au concentrat spre repararea lor. Urmele nu au disparut, ci s-au interiorizat. Marea intrebare este in ce masura ele pot intra in memoria noastra colectiva si nu vor fi sterse de viata de acum, pentru ca, mai ales pentru cei tineri, cele intimplate acum zece ani nu exista.
Sa vedem insa si prezentul, facind abstractie de urme. Galeria de Arta Europeana face parte din memoria colectiva a intregii societati romanesti. Este o colectie inceputa de un rege strain, un Hohenzollern, care a adus memoria lumii lui in lumea de adoptie, adica a introdus goticul, barocul, fenomene culturale produse cu regularitate de lumea lui, dar nu si de a noastra. Produse, ce-i drept, si pe teritoriul nostru, mai ales in Transilvania, dar nu de artisti romani. Era memoria unei Europe pe atunci putin departe de noi.

Carol a adus arta europeana intr-o lume a artei neobizantine, a artei populare, extraordinare in felul lor, dar diferite. Interesant este ca Palatul Regal, ca si Cotrocenii sau Pelesul au fost la inceput niste enclave de cultura germana, dar ulterior s-au integrat atit de bine, incit acum privim aceste locuri ca ale noastre, fara sa ne mai amintim aproape cum s-au constituit. Gestul extraordinar al tinarului prusac a fost de a transforma o enclava intr-o fuziune de valori culturale. Ceea ce era, la inceput, in afara culturii romane a devenit o parte a ei. Iata o metafora diferita de cea a zidurilor duble. Fuziunea treptata a facut ca astazi sa privim Galeria de Arta Europeana ca o parte a culturii noastre. Este adusa din afara, dar este o parte a dimensiunii noastre europene, diferita de productia locala. Nu ne uitam numai la ceea ce am produs noi, ci si la ce au produs ceilalti si avem sentimentul ca facem parte din aceeasi lume. Deschiderea galeriei este o confirmare a existentei celei de a doua dimensiuni a culturii romane. Putem privi Rembrandt, Lucca Giordano ca si cum ar fi ai nostri; intr-un fel chiar sint ai nostri. Solidaritatea de care s-a vorbit nu a constat numai in repararea unor tablouri, ci si in faptul de a ne reda sentimentul ca traim intr-o cultura europeana si ca ea exista in aceste locuri. Mi se pare extraordinara ideea de a deschide aceasta galerie cu cei patru mari inaintasi ai picturii romane.

In mod foarte semnificativ, constituirea colectiei Regale a coincis cu occidentalizarea artei romanesti, mai ales in a doua jumatate a secolului XIX. Grigorescu, care a pictat mai intii icoane, s-a dus in Franta si s-a intors pictor european, cu o viteza de transformare atit de rapida a artei lui incit poate reprezenta un simbol a ceea ce se intimpla in secolul XIX, al modului cum, cu o usurinta si cu o seninatate extraordinare, am sarit dintr-o lume intr-alta si am reusit sa facem arta exact ca modelele din Paris. Aman si Grigorescu au adus pictura de atunci: putin romantism, putin Biedermeier, arta impresionista. Era prea tirziu insa pentru arta baroca ce aparuse in Europa cu un secol in urma.
Faptul ca Galeria de Arta Europeana se deschide simultan cu cea a primilor mari pictori romani mi se pare o excelenta idee. Vedem astfel cum s-a constituit noul orizont al artei si culturii romanesti si al modului de a ne integra in Europa. Pentru ca Europa a venit la noi prin colectia Regelui Carol I, iar noi ne-am dus la ea prin Grigorescu sau Luchian. Serbam un dublu eveniment. Vorbind de memorie culturala, le putem avea in vedere pe amindoua.