La Melbourne, unde trăieşte de la
începutul anilor ’80, Anamaria Beligan scrie – proză mereu
şi uneori romane – în engleză. A început să scrie
după ce a împlinit treizeci de ani – late bloomers take
their time.
Doamna Dana Lovinescu, de la bun
început mamă a autoarei, îi este şi traducătoarea în
română. Aşa au apărut Încă un minut cu Monica Vitti
(1998), Scrisori către Monalisa (1999), ambele la Polirom, şi, la
Curtea veche, Dragostea e un Trabant (2003) şi mamabena.com (2005).
Windermere: dragoste la a doua vedere a apărut zilele astea la
Editura Limes din Cluj: un roman scurt, în patru părţi grele
de poveşti rotitoare, bien artiste, luminos, rar.
Puţine cărţi le-aduc lumină celor
ce se împleticesc, dincolo de speranţă, într-un „prea
tîrziu“. Anamaria – am să-i spun pe nume – şi-a dat
răgazul să citească În căutarea timpului pierdut pe
îndelete; speranţa pe care o hrăneşte Windermere nu a trădat
acest răgaz, căruia i se potriveşte ca replică şi ca expresie.
Nu dragostea la primă vedere, cu
extaza ei urgentă şi inerţia comună împărtăşită prin
poveşti moralizante cu capdelemn şi mîini ridicate de gloria
nemeritată a neputinţei; nici dragostea la ultima vedere, a cărei
dramă Walter Benjamin o vedea în turmentarea modernă a
sonetului baudelairian À une passante; ci dragostea la a doua
vedere este expresia inteligenţei sufletului pe care Anamaria îl
schiţează aici. Povestea iubirii senecte nu e nouă; de-aceea nu
e-mpinsă către prăpăstiile pripelii. García Márquez
o extinsese pe mai bine de jumătate de veac în Dragostea în
vremea holerei (şi a mîniei), amor eroic, maniac, eretic, în
fine, calm. La Anamaria, privirea îndrăgostită are sens dual,
străbătînd calendarul rotitor al erosului de la un capăt la
altul, apoi, în sens contrar, întorcîndu-se spre
începuturi fără a şti cînd, în ce moment al
repetiţiei rituale va avea norocul de a ieşi din timp. Exactitatea
şi întîmplarea se împletesc în această
dublă viziune; împletitura se numeşte, mai bine decît
altfel, poveste.
Astfel, amintirile Yvonnei, copiliţă
în Moldova anilor ’30, şi drog precis al nostalgiei fără
de torpoare (Medeleni? Medellín?) decenii mai tîrziu, la
Melbourne, unde vecinii o porecliseră „Văduva poloneză“, se
leagă prin detalii, cum lumile întoarse prin puncte
de-Arhimede: „Bunica şi Tante Natalie de obicei brodau pe cînd
conversau. Nu însă Tante Consuelo, care dispreţuia orice
formă de muncă manuală şcu mîinile-i de alabastru
împreunate fotogenic în poalăţ“. Un „Aristide
(Ari) Pantazopoulos era fiul unic al doctorului Hephaistos
Pantazopoulos şi al Virginiei Felicity Lendrum... deplasîndu-se
încet, în patru labe, pe vasta peluză, scrutînd cu
un singur ochi, centimetru pătrat cu centimetru pătrat, trupul
sacru al gazonului, smulgînd cu degete chircite, ca nişte
gheare, orice intrus alogen şi duşman – amorez şi războinic,
ginecolog şi cîine credincios, meşter făurar şi serv –
domnul Pantazopoulos nu încetase s-o uimească pe Yvonne, de
cînd devenise angajata lui. Nu-i fusese niciodată dat să vadă
o asemenea meticuloasă şi zadarnică străduinţă. Aproape la fel
de gratuită ca Arta!, îşi zicea, ori de cîte ori
deschidea poarta şi-l zărea pe domnul Pantazopoulos grijindu-şi
gazonul“.
Precizia detaliului, pentru a nu se
toci, transformă pragmatismul în ironie în lumea vast
amestecată a Australiei: „Oricum Eileen – Văduva de Război –
murise la momentul potrivit. Fiul ei avusese timp să vină de la
Perth, să aleagă mobila, să evalueze casa, şi să etaleze, pe
gazonul proaspăt tuns din faţa casei, mare parte din avutul
agonisit de maică-sa“. Acolo, eroina, ca orice bun platnic ori
cititor, poate trece „mai departe, spre o masă încărcată
cu bibelouri. Văzu nenumărate balerine cu cîte un picior în
aer, bebeluşi de porţelan în pielea goală, băieţei în
zdrenţe, rătăciţi prin vreo pădure, şi fetiţe cu părul lins,
în cămăşuţe de noapte, îngenuncheate într-o
eternă rugăciune. Văzu duzine de broscuţe pe malul lacului, de
căţeluşi pe lîngă o poartă, de pisicuţe împietrite
cu laba pe cîte-un ghem de lînă. O întreagă
populaţie de făpturi negrăitoare şi fidele, fabricate în
China, jelind în tăcere trecerea în nefiinţă a
patroanei lor... De atunci mi-am făcut obiceiul ca, ori de cîte
ori îmi iese în cale un garage sale în care totul
trebuie vîndut, să cumpăr ceva, un lucru mărunt şi în
acelaşi timp semnificativ, pe care să-l îngrop la rădăcina
smochinului din fundul grădinii. E un fel al meu de a-i spune
fostului proprietar: n-a fost totul pierdut, ceva din tine se va
odihni în pace şi va fi pomenit, aici, sub paza mea. Ştiu că
nu voi dura la nesfîrşit, ştiu că într-o bună zi ceea
ce-mi aparţine va deveni obiectul unui mega garage sale, dar nu-mi
pasă. Continui obiceiul, şi acest lucru îmi dă un sentiment
de bucurie: pentru că, tîrziu în viaţă, am descoperit
că adevărata împlinire este, mai întotdeauna,
rezultatul gratuităţii absolute“.
Strada Richelieu din Melbourne e schiţa
unui Macondo secular. Acolo Yvonne (care, tehnic, nu e văduvă, ci
fusese părăsită de polacul Pawel, primul ei bărbat, acum reîntors
în ţara panilor; şi nici poloneză) îşi primeneşte
detaliile casei pe care ar vrea să o împartă cu vecinul ei,
bătrînul doctor Bill, de care se îndrăgostise, amurg de
amurg:
„Doctorul se ridică în
picioare în faţa focului şi zîmbi:
– À propos, poţi să-mi spui
William.
– Iar pe mine mă cheamă Yvonne.
– Nume franţuzesc, nu?
– Pe vremuri România era o ţară
francofilă.
Îl privi în ochi şi îşi
dădu seama. Aceea a fost clipa cînd m-a izbit adevărul: eram
îndrăgostită“.
Apoi, în literele cursive ale
jurnalului intim: „Ţi-aminteşti seara aceea, cînd m-ai
rugat să-ţi povestesc despre Posada şi parfumurile mistuite de
foc? Cînd am descoperit că amîndoi, fiecare în
felul lui, am avut oarecum legătură cu povestea aceea de demult?
Stau şi mă gîndesc, William, cîte alte poveşti or fi
existînd în acest infinit, uluitor univers, cîte
alte urzeli în care ne-am prins, fără să ştim, amîndoi?“.
Anamaria leagă timpul vechi de
bătrînii celui nou cu blîndeţea pe care doar naraţiunea
inteligentă o poate hrăni, prin schimbări de perspectivă
astronomice: „William Flynn îşi petrecea după-amiezile
leneşe, citind ultimele ştiri sosite din imperiu, în behăitul
oilor, ţipătul papagalilor şi, din cînd în cînd,
rîsul kookaburrei. Conacul avea un foişor cu ferestre mari, de
unde William Flynn se bucura de o vedere panoramică de 360 de grade,
pînă la golful Port Phillip şi pînă la munţii
Dandenong, cuprinzînd oraşul tînăr, în impetuoasă
ascensiune, zvîcnind de viaţă sub efectul aurului şi al
adrenalinei“.
În conacele abandonate, în
oraşele în explozie paşnică, pe continentele rotitoare ale
memoriei, proza rafinat răbdătoare a Anamariei întredeschide
enigme. Pe cînd Yvonne era mică, mama ei fugise cu un filfizon
englez, poate cutreierînd pe atunci vastul imperiu britanic,
dansînd apoi la Paris, ajungînd în Australia, cine
ştie cînd şi dacă. Yvonnei îi rămăsese o fotografie
a ei: „Un boschet de ortensii în planul întîi,
iar în fundal un palmier şi o jumătate de casă victoriană,
cu jumătatea unei inscripţii: WIND, pe frontispiciu. Cineva tăiase
fotografia în două, eliminînd astfel celălalt personaj
(un bărbat de care nimeni nu dorea să-şi amintească?) şi
jumătate din casă, împreună cu ceea ce urma după WIND-,
probabil -ERMERE, sau ceva în genul ăsta“. Trecut de 70 de
ani, întorcîndu-se către Yvonne, doctorul Bill, care
aflase de povestea asta, descoperă că „Windermere era, mai mult
sau mai puţin, o realitate virtuală, ceva între o stare de
fapt şi o stare de spirit“.
Windermere e un roman de clasă; şi
schiţa propriei sale repetiţii viitoare.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
RSS Feed
Newsletters