Tocmai îmi făceam valiza să
plec la ţară cu familia într-o vacanţă bucolică, marea mea
dilemă era dacă să iau mixerul sau răzătoarea, cînd, pe un
post de televiziune, apare preşedintele Senatului României,
Nicolae Văcăroiu, şi, pe un ton extrem de îngrijorat, îmi
spune că are numeroase scrisori alarmante din SUA care incriminează
o expoziţie, organizată de ICR New York, a unor trei, foarte tineri
graficieni din Timişoara, iar el se vede obligat să ceară o
anchetă parlamentară în legătură cu activitatea ICR, condus
de H.-R. Patapievici. Întreb direct la sursă cum devin
lucrurile, mă lămuresc, are loc o conferinţă de presă în
care sper că toată lumea s-a luminat, urmăresc o emisiune la
postul de televiziune Antena 3, şi ce văd: dl Gâdea şi dl
Stan – m-am bucurat că nu a fost şi dl Cristoiu, pentru care am o
respectuoasă amintire – şi un tînăr funcţionar al ICR New
York şi dna Corina Şuteu, directoarea ICR New York, puşi la zid de
cuplul amintit, pînă la a-i declara duşmani de clasă şi a
alterna semnificativ chipurile lor cu imagini din lagărele naziste,
în timp ce în subsol se citea „Doriţi să fiţi
reprezentaţi de asemenea diplomaţi?“. Cred că în acea
emisiune atît dna Şuteu, cît şi dl Neagoe au fost prea
bine crescuţi, cred că au făcut uz de prea multă diplomaţie; nu
sînt convinsă că moderatorii au avut capacitatea să
înţeleagă nuanţele şi fineţea diplomatică a celor
incriminaţi.
Stimaţi tovarăşi antenişti (pentru
că v-aţi purtat ca nişte „tovarăşi“), dumneavoastră aţi
avut aceeaşi atitudine ca şi „tovarăşii“ din 1958, care l-au
dat afară din Institutul de Arte Plastice pe studentul Krijanovski
pentru că a proiectat un bazin de înot cu un mozaic ce amintea
de „stilul lui Picasso, decadentul“.
Nimeni dintre cei ce atacă astăzi ICR
nu s-a ostenit să afle cu ce se ocupă ICR, ce a însemnat
crearea acestui organism pentru imaginea României în
străinătate.
Nenumărate evenimente culturale au loc
în toate colţurile lumii datorită ICR, cei care muncesc acolo
sînt, în general, oameni foarte tineri şi entuziaşti,
gata să-şi sacrifice şi viaţa personală – şi o spun în
cunoştinţă de cauză – pentru a-şi îndeplini misiunea lor
la post. Aruncînd o privire asupra ultimelor evenimente legate
de activitatea ICR şi a reacţiei politrucilor, nu poţi să tragi
decît o singură concluzie – cel mai bine e să nu faci
nimic; atunci nu deranjezi pe nimeni, nici nu greşeşti, nici nu
poţi ajunge subiect de cabală.
Cel mai bine este să somnolezi cuminte
într-un fotoliu – de director, de funcţionar sau de
parlamentar –, să aştepţi să-ţi intre leafa pe card, să mai
profiţi de un chilipir, două, să nu faci valuri. Atunci e bine!
Ei, nu vreau să-mi imaginez că se
poate trăi aşa şi nici nu vreau să trăiesc aşa. Nu pot să-i
îndemn pe tineri să trăiască aşa şi nici nu pot să stau
indiferentă cînd văd că oameni care nu au în spate
nici un fel de merit profesional, nici o realizare care să le
justifice vehemenţa atacă fără pic de consideraţie pe cei care
se străduiesc, trudesc şi vor să creeze ceva.
Eu una mizez pe aceştia din urmă. Şi
nu cred că greşesc!
Dorina LAZĂR,
directoarea Teatrului Odeon, Bucureşti
- Articole in legatura
- New York, Berlin şi ICR
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters