„Cum e cu putinţă să fii român?“,
se şi ne întreba Cioran. La întrebarea asta grea de
neputinţe, răspunsul standard este „of!“. Acelaşi Cioran îşi
amintea cum, într-o grădină bucureşteană, prin 1936, la
spartul chefului le-a venit amicilor la masă un viorist care, după
ce le-a cîntat bine şi de bine şi după ce i-a fost lipită
suta pe frunte, le-a spus: „Mare noroc aveţi voi, românii,
cu noi, ţiganii. Că dacă n-am fi noi, voi aţi fi ultimii“. Dar
există şi răspunsuri altfel articulate, între ele unul
semnificativ: e cu putinţă să fii român doar fiind român
şi încă ceva, cum spunea Victor Ivanovici (urmîndu-l pe
Alfred Cohen). Român-francez, român-canadian, mă rog,
cum bate vîntul şi dă Domnul. Acestea sînt „hyphenated
identities“, cum le spun englezii, ori „identităţi cu cratimă“,
cum traduc românii, adică identităţi luate prin molipsire de
emigraţie, dar nu numai de ea.
Andrei, feciorul meu, suferă uneori de
revelaţii, deşi îşi petrece doar verile în România.
Să fi avut vreo doisprezece ani cînd, la o agapă populată de
româno-canadieni, dar şi de canadieni de multe alte soiuri,
care îşi dădeau cu presupusul despre diversitatea etnică a
locului, a sărit deodată în picioare şi-a zis (pe
englezeşte): „Cel mai bine e să fii român“. Peste
mulţimea de oameni de soiuri şi culori diferite (hispanici,
centro-africani, nord-americani, asiatici – gata cu lista, că aţi
prins ideea) s-a lăsat o linişte întrebătoare şi poate
amuzată. A tăcut băietul o clipă, pentru efect, şi apoi a
adăugat: „dar să nu trăieşti în România“.
S-ar zice că tot românul, cu
mic, cu gros, e imparţial: e şi-român-şi-altceva. Fie un
român: el e şi-şi, nu sau-sau. Eu unul n-am întîlnit
un altul care să fie român/sau/american, ori român/sau/italian
– şi credeţi-mă că l-am căutat să nu se vadă om cu român,
întrucît mi se pare un subiect nu tocmai de lepădat.
Strămutat, românul se adaptează mai repede decît
localnicii la istoria lor; nu suferă de adaptită, ci de şmecherie;
respectarea legilor i se pare plicticoasă sau revoluţionară;
pierdut în marea vestului, se orientează de îndată după
mirosul de mici cu care, de regulă, îşi marchează noul
habitat; lipsit de vocaţie misionară, nu-i converteşte pe alţii,
dar se converteşte uşor la legea altor locuri de locuit –
inclusiv la cea a locului în care s-a născut, şi pe care
nerăbdătorul geo-timp carpat îl electrocutează, dîndu-i
şocuri cum ai da o bucăţică de zahăr amar căţeluşului care
tocmai a izbutit o tumbă.
Ce identitate e asta? Cea din preavechi
acte? Da-şi-nu. Nu vorbesc despre id/entitatea pe care o stabileşte
vardistul sau grănicerul, ale căror lecturi preferate sînt
actele dumneavoastră de identitate. Aceea e identitatea care ne
înlocuieşte pe noi – cu tot ce credem că sîntem,
visăm şi datorăm – cu un semn: de pildă, cu asocierea dintre
numele, sexul, vîrsta noastră şi ţara, oraşul, cartierul în
care trăim. Şi, identificîndu-te prin potriveală, vardistul
conchide că Ecce homo ! „Bingo!“, zici tu, sau chiar „Amin!“,
şi te-ai dus în drumul tău, liber ca pasărea cerului pînă
la următoarea identificare. În ochii neadormiţi ai unor
asemenea precişi cititori, noi sîntem legali atîta vreme
cît actul nostru ne poate înlocui. Nu vorbesc despre
identitatea asta – prin care paşaportul meu este locotenentul meu
–, ci de una prin care mă recunosc fără tremurul ori plictisul
datorate organelor de ordine, care pun între carcerale
paranteze gîndirea, simţirea, visele ori nacafalele mele.
Identitatea devine un obiect de reflecţie doar cînd e
nesigură, cînd nu mai ştiu cine sau ce sînt. Ei, din
punctul ăsta de vedere, identitatea românească e una
elastică: ea se defineşte prin ricoşeu. Poţi spune, verde, că
eşti român doar dacă un altul gafează întrebîndu-te
dacă eşti. În ultimul său interviu, prin 1976, marele poet
şi actor Emil Botta a fost întrebat dacă e filoromân.
„Nu!“ a întors-o el scurt. „Dar ce sînteţi?“,
s-a neghiobit interlocutorul. „Sînt român“, a răspuns
Botta. Aşa şi răspunsul dat de Mihai Stănescu lui Bernard Pivot,
care îl invitase, în primăvara lui 1989, la una dintre
„Apostrophe“-le sale de la televiziunea franceză. „Înţeleg
că sînteţi român“, a deschis Pivot. La care
concetăţeanul dumneavoastră, al lui Urmuz, Tzara şi Eugen
Ionescu, a răspuns în frîncă frîntă: „Mai
întîi aş dori un pahar cu apă“. Identitatea românului
e duală, fie că e identitate cu cratimă, fie că e afirmată prin
ricoşeu. Această dualitate absoarbe, ca o sugativă, falsa enigmă:
este identitatea românească o eternă esenţă sau o alcătuire
unică de feluri de a fi care se acumulează şi, poate, se schimbă
oleacă în timp ?
Bine-bine, poate veţi spune, dar ce se
întîmplă cu acei români care nu sînt
„şi-spanioli“ ori „şi-nemţi“? Aceia care îşi
trăiesc toată viaţa la Iaşi, ori la Filipeştii de Pădure? Oare
nu sînt ei români fără să fie „şi-altceva“? În
principiu – da. Dar doar în virtutea principiului raţiunii
insuficiente pe care o împieliţează vardistul şi grănicerul.
Ziceam că identitatea românului
e duală, românul fiind fie „român şi încă
ceva“, fie român împotriva imaginii pe care o au alţii
despre el. Cum de cutez să spun asta cînd îmi stă
împotrivă o întreagă tradiţie de catari ai
românismului, un lanţ de adoratori cu sistemă ai propriului
buric naţional şi personal: maeştrii nombrilismului românesc,
atît de diferiţi între ei? Unii mari şi mari ştiutori
de alte culturi şi alte limbi – Hasdeu (dar nu Maiorescu),
Eminescu cel din gazetărie ori din „Doina“ (dar nu cel din
marea-i operă), Iorga (dar nu Lovinescu), Nae Ionescu (dar nu
Cioran), G. Călinescu (dar nu Ion Negoiţescu); ori sinucigaşca
legionară, ori protocronii ceauşişti ori mulţi alţii – unii
încă în viaţă, Căpitane-nu-fi-trist? Cum să spui că
identitatea românească e duală, cînd aceşti rromâni
puri te privesc tăios ca semnul exclamării lui Damocles?
Dar, ia’n staţi puţin! Ia să
ne-ncercăm în a vedea ce este rromânul care îţi
pune vina-n cîrcă? (Şi e o doză de rromân în
fiecare român, hapu-i de leac şi conştiinţa de serviciu.)
Rromânul care te face să te simţi semi-român? Sau
pierdut în alte zări? Sau irelevant? Sau lipsit de Dumnezeu?
Sau vîndut? Sau, în genere, cum nu trebuie să fii ca să
fie el cum trebuie.
Ci cine e acest rromân? Că e
„schizo“, că e „para“, rromânul arde ca focul. Prin
kitsch sîngeros, rromânul e o abreviere „schizo“ a
identităţii cu cratimă: el nu e român-şi-neamţ, ori
român-şi-evreu, ci este român-şi-român. El îşi
ţine oglinda în faţă şi-o întreabă:
„Oglindă-oglinjoară, cine-i mai rromân în ţară?“.
Şi oglinda, în fapt cealaltă jumătate a lui, îi
răspunde drăgăstos: tuu! Şi iarăşi este rromânul o
abreviere „para“: el e rromân pentru că vrea să-i
distrugă pe toţi cei care nu îi recunosc ficţiunea
filoromână: aceea a spectacolului de a fi român dincolo
de orice oglindă – în dimineţile aburite ale Bucovinei, pe
malul mării ultimului dor ori în viermuiala demografică a
celor n milioane de născuţi prin decesul avorturilor în epoca
de aur. Rromânii sînt dubli chiar dacă se cred cetăţeni
ai Republicii Auto-Române Profunde.
Există identităţi elastice. Neamţul
e neamţ şi-n şanţ. Românul e elastic; şanţurile lui merg
bete prin sate, dar pot merge mai drept – ca la
Mărăşeşti-Mărăşti-Oituz-1917 – decît ar fi gîndit-o
vicleanul Euclid. Tunelurile lui nu se întîlnesc
întodeauna şi de aceea lumina de la capătul lor se confundă
ades cu întunericul. Un popor tehno-imprecis, prin vinele
căruia curg atîtea feluri de sînge, merită o
civilizaţie care să-şi recunoască adînca bogăţie etnică
şi astfel să îi lumineze tunelurile prin care tranzitează.
Elasticitatea românească e îndreptată împotriva
dualităţii care o generează. Feluritele rasisme ale neamului
nostru sînt menite să ne ascundă esenţa noastră duală.
Populism, tătucism, machism – tot atîtea expresii ale fricii
de această dualitate – ca şi multele altele: dedublarea în
umbră şi frică de umbră, hermafroditismul nostru mitic,
îngemănarea sub ghinion şi noroc; scutul liricii împotriva
epicii istoriei (românul s-a născut poet, asta e sinecura lui
pe marginea hăului); teama de a nu fi lăsaţi la coadă (în
ordine, de către romani, bizantini, vestici, moscoviţi, natofori),
spaima, datoria şi plăcerea de a nu aparţine altcuiva;
rîsu’-plînsu’ de la urmă; veşnica noastră
europsire. Românul ar face orice ca să-şi ascundă dualitatea
sa (pe care o adînceşte ascunzînd-o): el face gaşcă
ori mafie împotriva ei. Elitele ni se opun la fel acestei
dualităţi, şi oferă şi modele de comportament acelor vagi mase
de care s-au separat pentru a se naşte şi pe care le ignoră pentru
a supravieţui. La Judecata de Apoi, dacă vom fi întrebaţi
ce-am făcut noi, românii, pe pămînt, am putea prea bine
să răspundem că am făcut excepţie. În fine, şi în
foarte general, românul „se pune dimpreună“ pe sine însuşi
ori cu alţii prin banc, bîrfă, alint şi vaiet de victimă
împotriva Lor, a stăpînilor care, vrea el să creadă,
îl „împărţesc şi împărăţesc!“. În
acest fel, autoritatea politică e văzută ca un rău, dar un rău
la fel de natural ca Securitatea, îngerul păzitor al
dualităţii noastre. Latino-americanii, spunea Octavio Paz, sînt
divizaţi între două singurătăţi: cea masculină şi
violentă a tatălui cuceritor, venit de peste mări cu sabie şi
cruce, şi cea a mamei indiene, violate, cucerite şi supuse întru
tăcere. Dualitatea românească e diferită prin aceea că ne-o
ascundem prin toate figurile unităţii etnice, teritoriale,
lingvistice, religioase...
Noi nu sîntem singuri; nu sîntem
unii! Noi sîntem uniţi; eu sînt 1!
Nu e uşor să fii român, căci
nu-i uşor să concepi cum ai fost conceput: cum, pe de o parte,
„eşti“ şi, pe de cealaltă, „te ştii“. Dintre aceste
limite creşte bazarul negru, ironic şi tentacular al nesfîrşitelor
discursuri auto-româneşti, exprimate în bîrfă,
pedanterie, scandal, ţipăt ori ordin. Între cele două,
mizeria creşte să zgîrie norii. Dar doar din disperare, din
unitatea creată prin ruperea de sine, miracole pot răsări.
Disperarea e sala de aşteptare a
miracolelor. Cu cît mizeria din sală e mai adîncă,
cu-atît miracolele par mai pure – ori mai improbabile, cum ar
spune vecinii mei, doar statistica-i o ştiinţă pen’ dînşii
inventată. Această aşteptare – pasivă, parşivă şi pasionată
– e, de asemenea, nocivă. Căci sperînd într-una să
scapi dintr-una de ce te strînge, ori să-ţi parchezi maşina
în baie sau să-ţi agăţi hamacul de cornul lunii, e o
petrecere a timpului care îngheaţă starea de fapt într-una
de drept. Vicios, tacticos, adictiv, fatalismul se legalizează;
legea se face fire. Şi această fire rupe, în neştire, lumea
în bucăţi. Pentru ca românul să fie „şi-şi“ –
dual, imparţial şi liberal –, lumea lui trebuie musai să fie
„fie-fie“. Cum să ieşi din această dilemă altfel decît
cocoloşit, cînd eşti azi aici, mîine-n Focşani, sau în
Buenos Aires, Bucureştiul parizian al emisferei sudice?
Cine nu are americani, să se ia după
ei. Iar cine se ia după ei prea de aproape ia chipul şi asemănarea
vecinilor lor din josul hărţii. Aşa şi trebuie! Mai ales că noi
ne-am sudamericanizat înainte de a ne lua după americani şi
mult mai înainte de a ne lua americanii după ei. Aşa ne şi
trebuie! Să ne defrişăm jungla Vlăsiei, deşi am mai făcut-o o
dată: atunci, ireversibil, acum, ca să decoleze toate aterizările
de aici, de la McNoi. Sudamericanizarea României înseamnă,
în primul rînd, secţionarea societăţii postdecembriste
în bogaţi şi săraci, ultimii stînd din zori la coadă
să cumpere oasele curăţate de primii în ajun; ea a subţiat
clasa de mijloc cît să o strecoare în turbinca (yankee?)
a terţilor excluşi. Îmbîcsit de istorie, încolţit
de geografie, ameţit de despotism, deşănţat de nepotism, pentru a
fi el „însuşi-şi“, dualul român musai să vadă
lumea în duel cu ea însăşi. De aceea, despotismul îi
prinde pe ai noştri, figură încăpătoare ca teoriile
conspiraţiei universale. Dar spre deosebire de fatalismul care
atribuie sens-putere-demonism mirajului conspirativ, despotismul face
din sens bici. Pe cînd încăpăţînarea statului
continuă să se producă nu prin separarea puterilor, ci prin unirea
slăbiciunilor sale, mie ce-mi rămîne să fac cu mine?
Ce-nseamnă a fi stăpîn pe mine? Să-mi pot fi despot. Ca
despot, eu-sînt-şi-eu-şi-lumea – urmaş cu două trupuri
(uman şi divin) al charismaticului prinţ creştin medieval. Stăpîn,
sînt şi-şi; sclav sînt; şi...? şi...? Tel maître...
Cher maître, acestea sînt
datele: cu ele jucăm leapşa pe luatelea. Subţierea sud-americană
a mijlocului în reproducţia societăţii româneşti
scuză scopuri şi funeste, şi benefice: acest mijlocel e tras
printr-un inel din lanţul care ne gîtuie de ne mîntuie;
care îi trimite pe săraci să se îmbogăţească
altundeva; pe cei plecaţi – să pară „luzări“, morţi sau
mituri; pe cei rămaşi, să se simtă părăsiţi, vii prin ricoşeu;
care face spiritul securist să ne apere de noi înşine –
acel Spiritus Securitatis care ne-a luat şi pielea de pe ego pentru
a se erija în mediatorul general al societăţii (ca zeul iute
pus în ceea ce se desparte de sine, cum ar fi spus Nichita
Stănescu dacă n-ar fi spus-o deja), pentru a o conduce – încotro?
Această izolare a extremelor, această civilizaţie de şoc, această
tăiere a fi(r)ului în patru ca a lui Ioan Vodă cel Cumplit de
Viteaz, ea însăşi ameninţînd să devină extremă,
este astăzi boala de a fi român.
Dacă aş fi unul dintre acei doctori
de suflete care se respectă şi sînt respectaţi, v-aş da un
leac vrăjit pentru exorcizarea spiritului securist ce zace în
talia de viespe a societăţii româneşti. Dar cum nu sînt
nici psihanalist, nici popă, nici tranzitolog, prefer să contemplu
dualitatea din care ni se iscă şi bunele, şi relele. Pe acestea să
le cîntărim cînd ne întrebăm ce să facem,
încotro să o apucăm, cum să construim solid, dincolo de
masca retorică a meschinăriei ori de prejudecata de jude marţial
în care ne aşezăm cu degetul întins ca mîna-ntr-o
mînuşă gata încălzită. Aşadar, a wish list for the
future:
Nu miracole, nu cincinale, nu scenarii
revoluţionare ori utopii care manipulează dorinţa precum birjarii
caii troieni, ci ficţiuni „soft“ proiectate în viitor, pe
care să le întărească şi acasă munca inteligentă, căci,
„dincolo“, ai noştri muncesc mai aprig decît ai lor;
dualitate care să reziste propriei duplicităţi prin riscul de a ne
uita la noi ca şi cum am fi alţii; continuitate a generaţiilor nu
prin sacrificarea fiecăreia – nu muzică de surlă şi trîmbiţă,
tobă şi suliţă, ci începutul unei simfonii pe care alţii
să dorească să o continue; spirit tehnic şi calcula(n)t, nu
mizerie isteric-încruntată de umbre a celui securist; precizie
în fluiditate, nu pripeală fatală; occidentalizare europeană,
nu sud-americanizare; mijlocaşi, nu doar înaintaşi şi
apărători ai unei nesublime porţi; instituţii credibile, nu doar
cele veşnic vajnice – a credinţei şi a secretului; nu melodramă,
ci o delicată grijă feminină faţă de detaliu, un spartanism
efervescent... pînă cînd, nevroza autodefinirii
mulcomindu-se, şi regăsind noi bucuria de a crea dialogic, un nou
eon se poate înfiripa.
Autor: 
Categoria: 
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters