OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ideea de Europa Centrala a avut de la inceput o rezonanta mai puternica in Cehia, Ungaria sau in tarile fostei Iugoslavii decit in Polonia. De ce? Unul dintre motive il constituie faptul ca teritoriul polonez a fost impartit intre trei puteri, dintre care una se intindea departe in stepele Asiei, iar apartenenta ei la Europa era adeseori pusa sub semnul intrebarii, a doua nega locuitorilor din zona centrala a continentului dreptul de se numi adevarati europeni, rezervindu-le dispretuitorul nume Mitteleuropa, iar a treia se implicase in conflicte nationale interne. in amintirea istorica a polonezilor ramine mereu vie imaginea Republicii celor Doua Natiuni1, fara a manifesta pretentii, precum cehii, ungurii, slovacii, fata de monarhia habsburgica, fiindca a irosit sansa de a crea o federatie de state mici, egale in drepturi. Figura imparatului blajin, cu favoriti, trezeste un oarecare sentiment locuitorilor Cracoviei, sentiment cu totul neinteles pentru locuitorii din Poznan sau Varsovia. De unde si atitudinea diferita a lui Czeslaw Milosz. Nu e de mirare ca, nascut linga Kowno, ca supus al tarului, martor al nasterii si expansiunii nationalismului secolului al XX-lea, el cauta modele pentru o „Europa a patriilor“ in trecutul istoric al Lituaniei, invaluit in legende. […]

Discutia asupra Europei Centrale nu se limiteaza la demersuri singulare, ci devine un catalizator pentru reflectii legate de intreaga mostenire europeana. in acest proces intelectualii central-europeni joaca un rol semnificativ. De exemplu, in timpul unei sesiuni la Castel Gandolfo, sub titlul Europa si ce rezulta de aici2, s-au dezbatut, printre altele, problema genealogiei crestine a culturii europene, relatia Europei cu Islamul, universalitatea si europocentrismul, vocea polonezilor facindu-se auzita pregnant. Leszek Kolakowski atragea atentia asupra potentialului totalitar care mocneste in crestinism, Czeslaw Milosz considera ca faptul de a cunoaste nemijlocit granita dintre adevar si minciuna, dintre bine si rau reprezinta un privilegiu amar penru europeanul central; Jacek Wozniakowski observa in „atomizarea sociala“ si in „uniformitatea totala sau totalizatoare“ principala amenintare a „unitatii in diversitate“; la rindul sau, Krzysztof Pomian vedea in intreaga istorie a Europei trei unificari soldate cu destramarea: prima, in Evul Mediu, pe ruinele Imperiului Roman, a doua, in secolul al XVIII-lea, pe baza culturii stiintifico-istorice, initiate de Republica Savantilor, si a treia, cea care se realizeaza in prezent. Nu e greu de observat ca si aceasta conceptie a fost inspirata de experientele central-europene, reprezentind inca o incercare de a descoperi locul nostru in comunitatea europeana.

in dorinta de a percepe in alt fel istoria europeana si de a descifra mecanismele care o guverneaza, Pomian nu este izolat. Un exemplu important in acest sens il constituie cele doua carti semnate de francezii Edgar Morin (A gindi Europa) si Jean-Marie Domenach (Europa: o provocare a culturii). Morin trage concluzii din dezamagirea intelectualilor occidentali fata de marxism. Prezentind istoria Europei, in locul conflictului de clasa el introduce – raportindu-se la Bachtin – dialogul, iar in locul materialismului dialectic – evocind partial conceptia istorica a lui Vico – conceptia „virtejului“. Dupa parerea lui, „in cultura europeana importante sint nu doar ideile calauzitoare (crestinismul, umanismul, ratiunea, stiinta), ci corelarea acestor idei cu opusul lor. Geniul european consta nu numai in pluralism si schimbare, ci si in dialogul pluralismelor care aduc schimbarea“.
Acest dialog sau „dia-logica“, in nomenclatorul lui Morin, este creatorul – produsul unui cuplaj ca un „virtej“ in care fiecare element sau moment devine in acelasi timp si cauza, si efect al intregului proces, evoluind intr-o spirala ca o nebuloasa3.

Dupa parerea lui Morin, noua constiinta europeana se naste din descoperirea comunitatii destinului sau. Europei Centrale ii revine un loc deosebit. Confuntarea ei cu totalitarismul a conferit destinului acestei comunitati o forta si o profunzime pe care in zadar le cauta cei din Occident. Pe de alta parte, prabusirea ideii de comunism a permis intelectualilor occidentali sa redescopere sensul democratiei, al „binefacerii pluralismului si antagonismului“. Se produce insa o mutatie semnificativa in ierarhia valorilor. Morin afirma: „Reluarea ideii de a ne opune cu indrazneala nimicniciei – iata mesajul viu al nihilismului, produsul final al aventurii spiritului european, consecinta definitiva a pierderii fundamentelor, elementul ultim al goanei nebune dupa prima certitudine. Aici – dar numai cu conditia de a se asocia cu ratiunea critica –, nihilismul european ne invata sa ne opunem incertitudinii si nelinistii destinului“4.

Sarcina care ne asteapta este de a iesi in afara natiunii si a trece dincolo de provincie. „Traim in iluzia ca identitatea este o unitate indivizibila, cind de fapt este totdeauna unitas multiplex. Toti sintem fiinte multiidentitare in sensul ca fiecare imbina in sine o identitate familiala, locala, regionala, nationala, surpanationala (slava, germana, latina) si, eventual, o identitate religioasa si doctrinara5. Aceste identitati pot intra in conflict, reprezentind in acelasi timp si o forma de imbogatire interioara. De aceea, identitatea europeana ar trebui sa devina nu doar o parte a identitatii planetare, ci si un anumit model in care ideea de popor se imbina cu aceea de provincie.

Poate ca in acest loc se cuvine sa ne raportam la experientele central-europene. Ele releva oarecum latura negativa a conceptiei lui Morin, caci unde in alta parte acest distrugator virtej a atras popoare intregi? Unde in alta parte dialogul a degenerat atit de usor in disputa si lupta? Si unde in alta parte s-au resimtit mai dureros efectele secolului ideologiilor si al falsului mesianism? Dar pentru europenii centrali ideea de metanatiune ar reprezenta un remediu izbavitor impotriva nationalismului maladiv, iar considerarea Europei ca o provincie a lumii i-ar putea vindeca de complexul raminerii la marginea istoriei. Oare trebuie sa se desfasoare totul sub semnul lui Nietzsche? Oare, intr-adevar, nihilismul eroic este singurul model pentru viitor?

Polemizind cu Morin, Domenach pune un accent mai mare pe insusirile energetice decit pe cele dialogice ale culturii europene, pe capacitatea ei de a se automodela. El considera ca „istoria nu este nici adevar evident, nici realitate intru totul sterila. Este, inainte de toate, un mod in care cultura trateaza evenimentele din trecut, pentru ca pe aceasta baza sa-si analizeze prezentul si sa-si planuiasca viitorul“. Nu exista o singura cultura europeana, exista in schimb cultura Europei, a carei forta este determinata de specificul fiecarei culturi nationale. Cultura europeana a existat, e adevarat, dar numai „in scurte strafulgerari, cea mai minunata fiind zona culturilor iudaico-ceho-germana din anii 1880-1930“6.
*
Trecerea de la statele nationale la Europa ca o comunitate culturala intimpina anumite obstacole. Unul dintre ele il constituie dimensiunea propriului fundamentalism, exprimat in Occident prin raportarea la identitatea etnica si religioasa ca antidot pentru cultura cosmopolita de masa. Domenach apara ideea statului national, dar o concepe ca pe o comunitate bazata pe decizia suverana a persoanelor care colaboreaza la crearea ei. in convingerea lui doar ideea astfel inteleasa reprezinta o contrapondere fata de tendintele de izolare ale micilor grupuri, cit si fata de incercarile de unificare in Europa a culturii si a economiei. Asadar, cum sa cauti identitatea europeana? Cu siguranta nu in felul in care s-a cautat identitatea nationala, adica prin corelare cu ideologia nationalista si rasista.

Identitatea europeana ar trebui sa fie o vocatie, si nu o determinare. Dupa cum observa Domenach, procesele care se petrec in Europa de azi exprima nevoia de a prinde radacini, dar in acelasi timp si lipsa interesului pentru cultura vecinilor. Europa se creeaza fara o constiinta istorica. in locul Europei umanistilor – o Europa a maselor, interesate doar de tehnica si de economie. Exemplul Frantei arata cit de amenintate sint atit specificul, cit si universalitatea identitatii nationale. Ea sufera presiunea americanizarii, fiindca nu a stiut sa treaca de la o cultura de elita, atragatoare in afara granitelor, la o cultura de masa. „Cultura americana este pentru populatia urbana de azi s…t ceva universal in mod firesc, fiindca oglindeste armonizarea intre creatia individuala si situatia generala.“7 Apare, asadar, teama ca in societatea ale carei mentalitati si deprinderi sint modelate de descoperirile tehnicii, cultura traditionala nu va reusi sa supravietuiasca.

Fundamentalismul si respectarea cu orice pret a traditiei anacronice nu promit prea mult. „Memoria singura nu este de ajuns pentru a asigura legatura cu pamintul natal si pentru a recupera propriul trecut. Este nevoie de vointa de a largi orizonturile si de dorinta de a trai o noua aventura.“8
in acest sens, afirma Domenach, ar putea fi instructiva lectia Europei Centrale; se refera la cultura Vienei pe care au creat-o evreii, „ceea ce constituie inca o marturie ca nu inradacinarea, ci dezradacinarea se dovedeste rodnica in vremuri critice“. Tocmai „acest iudaism (cu precadere areligios si asimilat) a fost ultima victorie a Europei cu adevarat fidela culturii sale, care – inainte de a fi distrusa de fanatism – a dat lumii cheia pentru o noua civilizatie“9. Surprinzator, Domenach vorbeste despre intreaga Europa in cuvinte sub care si-ar fi putut pune semnatura aparatorii de odinioara ai ideii de Europa Centrala: „Europa nu este nici spatiu geografic, nici fiinta istorica. Este in primul rind spatiu spiritual: toate tinuturile crestinate, care au preluat o tripla mostenire din partea iudaismului, a Greciei si a Romei“10. Principala valoare a acestei culturi o reprezinta „afirmarea, aprofundarea si subtilitatea persoanei umane in irepetabilitatea ei, in frumusetea si drepturile ei“11.

La baza spiritului european se afla capacitatea de a depasi limitele si de a contesta mereu propriile structuri. Aceste trasaturi se pot dovedi primejdioase, asa cum au aratat razboaiele mondiale, dar sint in acelasi timp sursa renasterii perpetue a culturii europene. Pe scurt, starea de criza este in Europa nu un colaps de moment, ci o stare permanenta.
Identitatea europeana inteleasa ca valoare dependenta de culturile nationale, desi in sine nu este cultura, va constitui un raspuns la cele mai importante provocari ale epocii, o inspiratie pentru bazele civilizatiei si ale politicii sociale. Bazata pe un destin comun, ea poate deveni o temelie a proceselor de integrare. Domenach opune starii de indoiala, care insoteste trecerea statului national intr-o zona a trecutului, proiectul unei Europe a intelectului si a cetateanului, al unei Europe care, folosind potentialul fiecarui popor, poate raspunde eficient provocarilor din sfera politicii sociale, ecologiei si integrarii culturale, ajungind la o noua renastere. El vede o sansa in stingerea multor conflicte istorice, ideologice si religioase, in necesitatea raportarii la aceleasi valori.

Dar indepartarea de la statul national spre o structura politica fara un precedent istoric face ca in gindirea occidentala sa nu existe bazele teoretice pentru o evolutie pe cale de a fi infaptuita.
„Singurele voci – observa cu sarcasm ginditorul francez – care se fac auzite in acest pustiu si ajung la noi din Europa Centrala si de Est sint cele ale disidentilor persecutati, carora nu le este teama sa rosteasca cuvintul «libertate». Polonezi, cehi, unguri si o multime de martori ai Gulagului... Un paradox teribil: ratiunea existentei pentru o Europa comuna, precum si sufletul ei, trebuie sa le cautam dincolo de Europa celor doisprezece.“12
Se cuvine, asadar, sa ne intoarcem la traditia secolului al XIX-lea, preluind din ea ideea de a nu separa afirmarea individului de destinele comunitatii. Dupa parerea lui Domenach, reteta pentru o Europa a viitorului consta in dezvoltarea oraselor medii, in echilibrul dintre provincie si centru, precum si in perceperea relatiei dintre intreg si parte nu „in categoriile insumarii si ale integrarii, ci intr-o dubla perspectiva: intregul este inclus in parte si partea in intreg“13.
*
Dupa cum se vede, una dintre cele mai evidente insusiri ale ideii de Europa Centrala este aceea de a se fi nascut in imaginatia si in inima scriitorilor exilati si de a fi fost asternuta pe hirtie, gasindu-si adapost in cuvint. La fel ca si in romantism. Acest lucru explica in mare masura de ce suprafata ei este atit de putin clara si destul de nedefinita. Genealogia romantica explica in acelasi timp de ce se hraneste cu aceleasi resentimente si temeri, nutrind aceleasi prejudecati. Cind un scriitor sloven spune ca „in lipsa fortelor istoric-politice reale, identitatea poporului sau s-a afirmat prin cultura si literatura“14 – sub aceasta afirmatie ar putea sa-si puna semnatura scriitori cehi, unguri sau polonezi. Dar nu si cei austrieci, rusi si germani. in literatura acestora lipseste sentimentul atit de real al amenintarii. Lipseste constiinta limpede ca – asa cum scria Kundera – „existenta nationala sta in permanenta sub semnul intrebarii“15. Un popor mic este constient de faptul ca poate disparea cu totul. Ia parte la istoria Europei, dar ii este predestinat sa joace rolul de outsider si de victima.

Oare din literaturile spatiului central-european se poate esentializa ceea ce reprezinta substanta europocentrismului? Au fost intreprinse asemenea incercari; insasi frecventa lor indeamna la reflectie. Pe de o parte, aspiratia spre autodefinire este vizibil marcata de nevoia de a i se recunoaste specificul, originalitatea si particularitatea. Pe de alta parte se observa, paradoxal, dorinta de a se accentua ca aceste literaturi constituie o parte integranta a literaturii occidentale. indeosebi in operele literare – inca o dovada a genealogiei lor romantice –, autorii cauta confirmarea propriilor diagnoze referitoare la mentalitatea central-europeana. Si tot acolo gasesc sprijin. Cu constiinta ca aceasta este singura sfera unde nu rasuna strigatele urii etnice si amuteste zanganitul armelor. Unde existenta mostenirii culturale europene este fireasca la fel ca aerul.

Danilo Kis afirma ca o trasatura distinctiva a poeticii literaturii central-europene este „prezenta imanenta a culturii“, exprimata printr-o bogatie si varietate de reminiscente, aluzii, motive metamorfozate si simboluri mediteraneene. in opinia lui Milosz, aceasta trasatura o constituie „constiinta istoriei“, care modeleaza atitudinile eroilor si schimba consistenta timpului naratiunii. Spre deosebire de literatura vest-europeana, unde „timpul este neutru, fara culoare, insignifiant, curgind fara zigzaguri, fara meandre bruste si praguri abrupte“, la scriitorii din Europa Centrala el este „intens, convulsiv, plin de surprize“16.
Istoria este aici vazuta cu ochii martorilor sau ai victimelor, vine din exterior si pe neasteptate. Distrugatoare ca o stihie, omniprezenta ca politia statului totalitar. Acest lucru face ca granita ce desparte binele de rau sa fie clar conturata si adevarul, demnitatea si elementul metafizic din sufletul uman sa-si pastreze vechea semnificatie. Cu alte cuvinte, literatura Europei Centrale a pastrat din mostenirea europeana ce era mai de pret, ceea ce in Occident a fost irosit, uitat sau dispretuit. Pentru Kundera, de exemplu, aceasta mostenire nepretuita a literaturii occidentale, in special a celei franceze, este gindirea si modelele literare iluministe.

Pe scurt, asa-zisa esenta literara central-europeana este de obicei ipostazierea insusirilor literaturii unui singur popor sau a trasaturilor proprii unei singure opere. Nu arareori, o asemenea ipostaza o realizeaza scriitorii, constient sau nu, bazindu-se pe propriile opere. Cit de amagitoare se dovedesc asemenea incercari ne arata studiul Barbarei Torunczyk care pare sa caute spiritul Europei Centrale in operele coabloratorilor revistei Zeszyty Literackie17.
Se ridica aici o intrebare fundamentala: nu au fost acestea doar iluzii pe care le-a hranit robia? E usor de demonstrat ca in egala masura constiinta istorica transpare in romanele poloneze, cehe sau maghiare, rusesti sau germane. Ca in cele mentionate la urma gasesti usor numeroase urme ale mostenirii culturale greco-romane. Ca si acolo timpul curge convulsiv. Ca atare, sa nu existe in literatura din Europa Centrala nici un fel de teme care sa o deosebeasca de celelalte literaturi europene? Cred ca pot fi indicate cel putin trei asemenea teme: marginalizarea neacceptata, sentimentul mobilitatii granitelor si identitatea problematica.

Prima tema se naste dintr-un complex de inferioritate, mai mult sau mai putin mascat. Din nevoia presanta de a arata siesi si lumii ca nu sintem mai rai decit cei care locuiesc in centrele culturale. Ca nu am picat din cer si ca ne putem mindri cu opere care pot cistiga concursul de maiestrie cu cei mai buni competitori. A doua tema este, fireste, reflexul experientei generate de existenta intr-un spatiu limitrof amplu inteles. intr-o zona de neintrerupta osmoza sau de conflicte intre comunitati legitimate cu un alt fel de cultura, alte obiceiuri, religie proprie, alta limba. De aici se desprinde si utopia convietuirii armonioase – proiectata intr-un trecut mai mult sau mai putin indepartat. in sfirsit, cea de a treia tema. Caracterul problematic al identitatii poate fi inteles in doua moduri: ca sarcina de rezolvat si totodata ca ipoteza stabilita pentru un anumit moment, necesitind reinnoirea efortului. Caci procesul autodefinirii intimpina diferite obstacole. Recurge la modele si simboluri care fie sint greu de interpretat, fie, amestecindu-se intre ele, nu se lasa asezate intr-un sistem clar. Alte primejdii aduce cu sine omogenizarea – mai intii prin sistemul totalitar, care sterge ceea ce e singular si irepetabil in favoarea surogatului ideologic, iar ulterior prin cultura de masa, sprijinita indeosebi, desi nu numai, pe modele americane. Fireste, gradul de amenintare din partea acesteia din urma este incomparabil mai mic. Ea nu dispune de nici o forma de represiune si nu exercita o constringere atit de apasatoare ca sistemul totalitar. Aceasta amenintare nu trebuie totusi bagatelizata.
(Fragment din volumul A fi (sau a nu fi) central-european de Aleksander Fiut, in curs de aparitie la Editura Paralela 45).

––––––––––––––––––
1. in urma unirii dintre Polonia si Lituania din anul 1569 (n.t.).
2. Vezi Rozmowy w Castel Gandolfo 1987, t. 2. Europa i co z tego wynika (Convorbiri in Castelul Gandolfo 1987, t. 2. Europa si ce rezulta de aici), red. si prefata K. Michalski, Varsovia, 1990.
3. E. Morin, Myslec: Europa (A gindi: Europa), trad. in pol. de J. Leczycki, Varsovia, 1988, p. 82.
4. Ibidem, p. 120.
5. Ibidem, p. 123.
6. J.M. Domenach, Europa: wyzwanie dla kultury (Europa: provocare pentru cultura), trad. in pol. de H. Sikorska, Varsovia, 1992,
p. 7-8.
7. Ibidem, p. 42.
8. Ibidem, p. 45.
9. Ibidem, p. 45.
10. Ibidem, p. 48.
11. Ibidem, p. 51.
12. Ibidem, p. 73.
13. Ibidem, p. 78.
14. D. Jancar, Terra incognita, trad in polona de J. Pomorska, Varsovia, 1993, p. 42.
15. M. Kundera, Zachód porwany albo tragedia Europy Srodkowej (Vestul rapit sau tragedia Europei Centrale), Zeszyty Literackie, 1984, nr. 5
16. Cz. Milosz, O naszej Europie (Despre Europa noastra), Kultura, 1986, nr. 4.
17. Vezi B. Torunczyk, O królach i duchach – z opowiesci wschodnioeuropejskich (Despre regi si spirite – din povestiri est-europene), Zeszyty Literackie, 1987, nr. 20.

Traducere din limba polona de Cristina Godun si Constantin GeambaSu

Aleksander Fiut (n. 1945) – istoric si critic literar, profesor la Institutul de Filologie Polona al Universitatii Jagiellone din Cracovia, sef al Catedrei de Literatura Polona Contemporana. A predat in Franta, la Universitatea din Lille, precum si la Universitatea Berkeley din California, unde l-a cunoscut indeaproape pe Czeslaw Milosz. Este un reputat cercetator si comentator al operei lui Czeslaw Milosz, autor al monografiei Moment etern si al unui volum de convorbiri cu poetul.