OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

O sursa a gindirii lui Emmanuel Lévinas este Émile Benveniste, care in anii saptezeci perfecta teoria enuntarii. Ceea ce il interesa pe Lévinas la marele indo-europenist francez era distinctia dintre spunere si spus (le dire et le dit), enuntare si enunt, prin care acesta incerca sa instituie ca obiect al lingvisticii nu numai categoriile enuntului (nume, verb etc.), ci si ceea ce el numea „aparatul formal al enuntarii“, adica acele marci lingvistice ce indica prezenta si optiunile vorbitorului in activitatea sa de enuntare (modalizari ale enuntului, timpuri verbale, forme pronominale, deictice spatio-temporale etc.).

Pentru Benveniste, care raminea in aceasta un lingvist, categoriile filozofice sint esentialmente niste reflexe ale formelor verbale folosite, ceea ce inseamna ca timpul, bunaoara, nu e altceva decit totalitatea distinctiilor pe care limba le face in sistemul verbal si adverbial, iar orice alta incercare de a-l institui drept categorie filozofica vine doar dintr-un soi de „impresie psihologica“ pe care minuirea limbii o produce asupra vorbitorilor ei.
Lévinas preia distinctia enunt/enuntare si o muta in orizontul sau, care consta in principal in incercarea de a gindi o fiintare (étant) care sa nu fie resorbita in fiinta (être). Pentru el, ceea ce este vital in teoria enuntarii este ca aceasta identifica marcile unei activitati care pune in miscare sistemul limbii, dar care nu se poate reduce la el.

Asa de pilda, Benveniste socoteste ca marcile „eu“ si „tu“ reprezinta cu adevarat persoana in activitatea ei discursiva, in timp ce „el“ sau „ea“ trimit doar la non-persoana, deoarece ele implica faptul ca nimeni altcineva nu mai „vorbeste“. In urma lui, Lévinas defineste si el relatia intre „eu“ si „tu“ ca fiind „substituirea subiectivitatii insasi a subiectului“ de la o persoana la alta si o „intrerupere a identitatii ireversibile a esentei“ fondata pe obligatia responsabilitatii (Autrement qu’être ou au-delà de l’essence, 1978, p. 29). Tot ceea ce tine de „el“, de ordinea care se strecoara pe furis in constiinta mea, ramine pentru Lévinas recuperabil doar in termenii devalorizati ai esentei si ai fiintei, ai totalitatii, tot astfel precum la Benveniste „el“ este marca non-persoanei, a ceea ce prin definitie este o absenta a subiectului in propria lui vorbire.
Aceasta orizontalitate a relatiei etice de la „eu“ la „tu“ vine desigur de la Martin Buber (Eu si Tu, 1923), care ingaduie insa persoanei a treia un palier de manifestare destul de larg, sugerind ca El poate deveni oricind Tu si inglobind astfel in procesul constituirii si fiintarii subiectului experientele mistice. La Lévinas, rezistenta la orizontul Fiintei este insa aceeasi pe care o intilnim la Benveniste fata de categoriile filozofice. Pentru amindoi, exercitiul precede categorialul, mai mult chiar, categorialul este doar un reflex al mobilizarii categoriilor.

Cred ca interesul analogiei dintre Lévi-nas si Benveniste vine dintr-o intelegere diferita a persoanei si o eliminare a referintei la persoana a treia, la „el“, in cadrul relatiei dintre „eu“ si „tu“. Este aceasta din urma posibila, iar daca da, cu ce pret? Care sint consecintele evacuarii referintei la orice tert, fie el anonim, in stabilirea relatiei de egalitate sau de inegalitate intre doua persoane prezente? Ce ne leaga, dincolo de intimplarea de a fi de fata amindoi? Ce tine oare lumea laolalta, iar pe noi doi in comunicare? Sa fie obligatia etica pe care o inspira chipul suficienta pentru a reprima violenta pricinuita de intilnire, mai mult, pentru a se constitui intr-un garant absolut al chemarii, al „ispasirii“, cum o numeste Lévinas? Intre „eu“ si „tu“, nu este oare mereu si un al treilea, un „el“, care tese intelegerea, care face posibil schimbul ? Nu este tocmai acest al treilea, prezenta subtila, care da tocmai categoriile, cadrul care, in constituirea noastra ca fiinta vorbitoare, se afla deja acolo? In gratia intilnirii, nu am cumva de multumit cuiva care a facut-o posibila si care, mai mult, ma lasa sa o descopar ca si cum ar fi o intimplare?