OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Edmund BURKE
Reflectii asupra revolutiei din Franta si asupra activitatilor anumitor societati din Londra cu privire la acest eveniment. In forma unei scrisori care urma sa fie trimisa mai intii unui tinar, la Paris
Traducere, studiu introductiv si note de Mihaela Czobor-Lupp, Editura Nemira, 2000, 336 p., f.p.

Dupa mai bine de doua secole de la aparitia lor, Reflectiile asupra revolutiei din Franta sint editate intr-o versiune romaneasca integrala: e meritul Mihaelei Czobor-Lupp, ca traducatoare si prefatatoare a volumului, si al editurii Nemira de a fi dus la bun sfirsit o initiativa care restituie culturii autohtone (cu o intirziere nu lipsita de un anume simbolism) o opera clasica nu sufera de nici unul din viciile clasicitatii; in mai mare masura decit oricare alt autor „politic“, Burke suprinde, si varianta romaneasca a conservat aceasta dimensiune, prin capacitatea de a provoca disconfort si de a disloca din habitudini intelectuale aparent extrem de respectabile.
Orice editare/reeditare a lui Burke este o noua ocazie de a medita, nu fara o nuanta de melancolie, la posteritatea cartii si a speciei de conservatorism pe care scriitorul englez o proiecteaza in spatiul intelectual european. Impopularitatea (relativa) a tipului de critica conservatoare este anticipata de receptarea cartii insesi in patrie: opul din 1790 este punctul de plecare al unor replici devenite, la rindu-le, infinit mai ofertante decit pretextul lor polemic: e cazul celebrei The rights of man a lui Tom Paine. Seria de replici concepute in apararea revolutiei ultragiate au darul de a simplifica pina la grotesc imaginea lui Burke insusi: nuantele se estompeaza, si ceea ce se contureaza, in oglinda contemporanilor, este profilul caricatural al unui reactionar à outrance, incapabil sa inteleaga si sa salute cu entuziasm evenimentul ziditor de lume noua. Legenda neagra a conservatorismului european se naste, cum este si firesc, o data cu Burke insusi, exilat de preopinenti si comentatori zelosi in infernul intelectual regrupindu-i in bolgiile sale pe cei suferind de pacatul de neiertat al cecitatii istorice/scepticismului, de la Joseph De Maistre la Tocqueville. O companie ilustra, dar extrem de eterogena, construita exclusiv gratie maniheismului post-revolutionar.

Acea actualitatea polemica de care aminteam este un reflex al presupozitiilor conservatoare insesi: refuzind profetia de extractie milenarista, expulzind din teritoriul politicii utopismul, conservatorul generic, descinzind inevitabil din Burke, isi descopera o doar aparent paradoxala vocatie profetica à rebours, care nu este decit o prelungire a timbrului ignoratei Cassandre. Incapabil sa stavileasca avansul teluric al unui fanatism al libertatii (justificat in calitate de agent al emanciparii umanitatii intregi), conservatorul, pe urmele intutiei burkeene, invoca o luciditate ca forma de avertisment: profetul are capacitatea de a anunta un rau a carui sosire devine, prin mecanismul istoriei, de neevitat. Rezerva sa contrasteaza cu entuziasmul general si alura sa melancolica nu il poate transforma pe conservator intr-o prezenta agreabila. Adversitatea implacabila cu care apologetii revolutiei (francezi sau nu) il inconjoara pe Burke deriva, cum remarca François Furet, din exacta consiinta a semnificatiei gestului sau: delimitarea de constructia lumii noi este punctul de plecare al unei fracturi ideologice definind si intemeind modernitatea. Opunind prudenta revolutiei glorioase de la 1688 furiei rationaliste a adunarii nationale, Burke creioneaza o extrem de influenta critica a revolutiei franceze legitimata intelectual de un cult al libertatii.

Vocea lui Burke nu este a unui nostalgic „reactionar“, ci timbrul echilibrat al unui partizan al traditiei parlamentare. Articulind un discurs conservator centrat pe cultul libertatii, Burke nu este mai putin vizionar in denuntarea unui universalism sui-generis transformind episodul francez intr-un punct de plecare pentru o revolutie „mondiala“. Analogia cu mesianismul marxist este frapanta si ratiunile redescoperirii postbelice a criticii burkeene sint localizabile la acest nivel al rationamentului sau. Apararea libertatii in fata unui seducator totalitarism se realizeaza, deloc surprinzator, in numele acelorasi argumente burkeene. Observatia lui François Furet din Revolutia in dezbatere este esentiala in masura in care sugereaza un context explicind opozitia radicala dintre cele doua cai de a iesi din vechiul regim. Intre Anglia si Franta, alegerea este una simbolica. O alegere pe care elitele pasoptiste au facut-o la mijlocul veacului al XIX- lea. Deloc accidental, anglofilia este asociata cu discursul conservator/reactionar sau liberal moderat, de la Kogalniceanu si Ghica la P.P. Carp sau Iorga: „Astfel incit divortul francez de traditie este potentialul purtator daca nu al unei alte traditii (de vreme ce el se alimenteaza, dimpotriva, din respingerea radicala a trecutului), atunci cel putin al unei valori de exemplu extraordinar de puternice, de vreme ce se produce in numele intregii omeniri. Astfel, revolutia franceza isi trage universalismul din caracterul ei exceptional. [...] Burke masoara intreaga noutate filozofica a revolutiei gratie distantei la care se mentine fata de ea. El intelege primul, cel mai repede, ca Franta inaugureaza o noua istorie, in vreme ce el intruchipeaza o alta. Incepind cu el si prin el, Europa prezinta doua figuri antagonice, ireconciliabile, Anglia si Franta.“1

De aceasta intuitie a alteritatii revolutionare si a potentialului ei de fascinatie se leaga una din numeroasele pagini memorabile ale Reflectiilor…: anticipind verdictul lui Tocqueville, care identifica in rama seculara a revolutiei un scenariu religios, Burke evoca zelul anabaptist pentru a proceda la o anatomie a fervorii convertirii la valorile „libertatii“. Profetismul sau este validat, retrospectiv: nici o revolutie nu poate supravietui in absenta iradierii universale. Mesianismul va fi global sau nu va fi deloc. „Fanatismul epidemic“ este un produs secundar al anului 1789. Revolutia in extindere perpetua este un tipar familiar secolului al XX-lea. Religia laica isi are apostolii, convertitii si proprii eretici ce se cer readusi pe calea cea buna.
„Atunci cind in secolul al XVI-lea anabaptistii din Munster au semanat confuzie in Germania, prin sistemul lor de nivelare si prin opiniile lor lipsite de sens despre proprietate, care a fost tara care sa nu se alarmeze, pe buna dreptate, din pricina raspindirii furiei lor? Dintre toate lucrurile, cel care terorizeaza cel mai mult intelepciunea este fanatismul epidemic, deoarece, dintre toti dusmanii intelepciunii, acesta este cel impotriva caruia ea este cel mai putin capabila sa se apere. Nu putem sa raminem indiferenti la spiritul fanatismului ateu pe care il inspira o multime de scrieri raspindite cu o perseverenta si cu o cheltuiala incredibila, si de predici rostite pe toate strazile si in toate locurile publice de la Paris. Aceste scrieri au aprins, in sinul populatiei, o furie salbatica si oarba, care reprima in ea sentimentele naturale, ca si pe cele ale religiei si moralei. [...] Spiritul prozelitismului insoteste acest spirit al fanatismului. Propagatorii noii credinte au societati care comploteaza si, in acelasi timp, comploteaza atit in Franta, cit si in strainatate [...]. Iar in Anglia ne este dat sa-i aflam pe cei care ii primesc cu bratele deschise si care ii aleg, in mod public, in mai multe dintre sedintele periodice, sa corespondeze cu ei, care ii aplauda si care ii propun ca obiecte demne de a fi admirate“. Tabloul conturat de Burke apartine, intr-adevar, noii lumi – o lume pe cale de a descoperi farmecul discret al asocierilor subversive, care cimenteaza solidaritati infinit mai trainice decit cele traditionale. Scenariul „convertirii“ este, in egala masura, unul pe care cele doua secole scurse dupa Burke vor miza. Prozelitii, iluminatii, sint proba evidenta a unui succes in razboiul ideologic care contrapune vechea ordine si mindra lume noua.

In filigran, pasajul de mai sus propune o prezenta pe care as fi inclinat sa o privesc ca pe una extrem de familiara cititorului contemporan. Cel ce faciliteaza accesul la adevarul politic ultim nu este altcineva decit „profesorul de fericire“, profesorul care ofera neofitului o scurtatura catre fericire, prin livrarea formulei magice a eliberarii din servitute. E adevarat, emanciparea vine cu un pret pe care „invatacelul/discipolul“ e obligat sa il plateasca. Deplina renuntare la indoiala si subordonarea fata de o viziune geometrica a libertatii. Epurind arta politica de recursul la experienta, stigmatizind vechea ordine ca pe o simpla relicva „reactionara“, drumul spre fericire este deschis. Cum remarca Burke insusi, „isi contruiesc politica nu pe baza a ceea ce ar fi convenabil si potrivit cu practica, ci pe Adevar; pretind sa ii conduca pe oameni spre o anume fericire prin proclamarea drepturilor lor de necontestat.“2

Caci lectura pe care Burke o propune in Reflectii este, indubitabil, una profetica, in masura in care criticul conservator citeste in evenimentele prezente radacina celor viitoare. Valoarea cardinala pe care se sprijina anatomia burkeeana este prudenta, in al carei nume sint formulate rezervele sale iconoclaste. Acolo unde revolutionarul celebreaza, poematic, ruptura de trecut si iminenta emancipare de catusele trecutului de impilare, Burke introduce o indoiala care mineaza esafodajul de fervoare milenarista. Judecata preceda encomionul si actiunea politica a libertatii se evalueaza in raport de context si de rezultate. Viziunea lui Burke este, inca o data, marcata de un gust pentru prudenta ciceroniana. Citind din clasici, ganditorul englez este departe de a ceda unui instinct bovaric. Infernul politic este pavat cu bune intentii si spiritul libertatii poate fi fermentul celei mai cumplite tiranii: „Pot eu, numai pentru ca libertatea este considerata in mod abstract printre binefacerile omenirii, sa felicit, in mod serios, un nebun care a evadat din intunericul total al celulei lui, pentru recuperarea bucuriei de a trai in lumina si in libertate? Voi felicita un hot de drumul mare sau un criminal evadat din inchisoare, pentru redobindirea drepturilor lor naturale? Aceasta ar insemna sa jucam din nou scena criminalilor condamnati la galere si a eroicului lor salvator, cavalerul metafizic al tristei figuri“.

S-ar putea alcatui un repertoriu al ocaziilor cu care Burke isi onoreaza blazonul de campion al cauzelor impopulare. Imun la cintecul de sirena al libertatii, insensibil la apelul contaminarii revolutionare, el concentreaza intreg potentialul de repulsie pe care rationalistii par sa il resimta atunci cind este invocata paradigma conservatoare. De la apararea (incorecta politic si suspecta astazi) a prejudecatilor pina la denuntarea limitelor imperiului ratiunii, Burke reuseste sa contrarieze, acum, ca si cu doua secole in urma. Delimitarea de rigorismul geometric revolutionar se opereaza in numele unui vetust spirit al evului de mijloc european. Acolo unde revolutionarul intrevede exclusiv impilare si tiranie regala, Burke se obstineaza sa revalorizeze un gust desuet al respectului pentru persoana monarhului si o curtenie fata de cel ce intruchipeaza autoritatea. Tonul sau se incarca, in aceste ocazii, de acel patetism melancolic pe care cititorul atent il poate recupera si in pledoariile eminesciene de la Timpul. Diferenta se naste din contextul incadrind locutorul politic. Revolutia nu este decit reflexul unei lumi pe cale de a se desparti, definitiv, de propriul trecut. Medievalismul e parte a canonului conservator: „Dar vremea cavaleriei s-a stins. I-a urmat cea a minuitorilor de sofisme, a economistilor si a celor dedicati calculelor; gloria Europei a pierit pentru totdeauna. Si nici ca o sa mai putem vedea vreodata acea generoasa loialitate fata de rang si fata de sex, acea demna ingenunchere, acea subordonare a inimii, care, chiar si in servitute, a putut sa mentina viu spiritul unei libertati inaltatoare. Sint, pentru totdeauna duse, gratia fireasca a vietii, apararea generoasa si din inima a natiunilor, ceea ce hraneste simtirea barbateasca si dragostea de actiune eroica!“. Organicitatea, echilibrul secular se sprijina, nu in cele din urma, pe un ethos caruia Burke, aproape donchihotesc, ii ramine fidel pina la capat.

Lectia conservatoare pe care Burke o schiteaza la 1790, pentru intiia data, include, cum au remarcat mai toti comentatorii, elogiul prudentei. Prudenta se grefeaza, in cazul sau, pe un element care va fi absent in pledoariile conservatorilor continentali. Istoricismul ciceronian al ginditorului britanic are ca punct de sprjiin o traditie a libertatii ce singularizeaza cazul englez. Pina la un punct, argumentele sale, oricit de seducatoare, sint circumscrise spatiului autohton. Spre deosebire de radicalisme, gindirea conservatoare descinzind din Burke este definita prin mefienta fata de principiile aplicabile universal. Contextul irepetabil necesita o abordare punctuala, esentialmente pragmatica si intemeiata pe experienta.

Esafodajul burkeean este departe de a fi unul inert. Teoretician, in aceeasi linie ciceroniana, a guvernamintului mixt, recognoscibil in constitutia romana si cea engleza deopotriva, Burke recurge la o savanta dozare a ingredientelor, ferindu-se de verdicte transante. Inertia, ca si schimbarea brusca, sint in egala masura respinse, atita vreme cit orice solutie politica simpla este contraproductiva. Individul izolat nu poate contrazice intelepciunea veacurilor. Legatul conservator are in centru acest recurs la prudenta dozajului. In fata furiei demolatoare, e avansat echilibrul intemeiat pe experienta, caci arta politicii nu este predabila a priori. Lectura lui Burke, intr-un spatiu ca cel romanesc, nu este lipsita de finalitate, cum ar apare la prima vedere. Prezenta lui Burke poate precipita, in cele din urma, o articulare a timbrului conservator sub semnul dictiunii sale, ce privilegiaza un dublet simbolic. A reforma si a conserva: „A conserva si reforma este cu totul altceva. Atunci cind partile folositoare ale unei institutii vechi sint pastrate astfel incit ceea ce este adaugat sa se armonizeze cu ceea ce a fost lasat la locul sau, este necesara punerea la lucru a unei minti viguroase, a unei atentii calme si sustinute, a diferitelor talente de a compara si de a combina si resursele unei inteligente inventive in gasirea unor solutii practice. s…t Cu atit mai mult devine aceasta o datorie atunci cind obiectul demolarii si al constructiei noastre sint nu caramizile si lemnul, ci fiinte insufletite, pe care transformarea brusca a starii lor, a conditiei si obiceiurilor lor le-ar arunca intr-o mare nefericire“.
_________
1 Revolutia in dezbatere, traducere de Gabriela Scurtu Ilovan, Editura Polirom, 2000, p. 118 -119).
2 Apelul membrilor noi catre membri vechi ai partidului whig, traducere de Adrian Paul Iliescu.