OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cea mai recentă carte a mea, Puţină adrenalină, a apărut de vreo lună la Editura Tracus Arte, Bucureşti, editor Ioan Cristescu, în colecţia „Drog“ şi e, într-adevăr, scrisă în urma unor excursii vacanţiere în Spania, Portugalia, Andorra, Grecia şi la Nisipurile de aur din Bulgaria. Da, călătoriile sînt ca un drog pentru mine, ca voiajor mă simt cu adevărat liber, mă mişc dezinvolt într-un alt spaţiu decît cel cotidian, respir şi trăiesc în alt tempo, cu locuri şi oameni,  cu peisaje şi personaje noi lîngă mine, e ca şi cînd mă dezintoxic frumos, senin, „nebagajer“, neapăsat „gînditiv“, spaţio-temporal, dar „cre(i)erînd“ spiritual şi împrospătîndu-mă topo-trupic la orice pas cu ceea ce văd nou în ex-teritoriul şi în in-teritoriul meu, fie că e vorba de propria ţară sau abroad, încît îmi vine să zic: „I am free“, „it’s a free country“... E ca şi cînd ai bea o cafea bună, era să zic nebună, care te prea-bine-dispune şi-ţi dă o energie dumnezeiască, inclusiv impulsul poetic, acela de a scrie despre cele văzute şi trăite printr-o lupă nestereotipă, singur sau alături de altcineva.  Cred că o ştii prea bine, după cum se vede şi în blogul şi jurnalul tău... Că noua colecţie, la „puţina mea adrenalină“, a fost numită „drog“ e ideea editorului şi a colaboratorilor săi, deşi am auzit că ea se va viitoriza paralel, nominativ-adjectiv cu/în „neo“,  poate nu chiar o simplă şi deşteaptă co-in-cidenţă, tot aşa cum tu şi eu ne adresăm, de cele mai multe ori, măcar introductiv, unul altuia cu „Domnule...“, nu neapărat convenţional, ci mai mult aplicativ-aplecativ, aş zice...

poezia, literatura, arta, în genere, nu prea au graniţe

Vă plac experimentele, Cel mai mare roman al tuturor timpurilor fiind scris în direct, în tinereţe, personajele fiind colegi de generaţie şi de facultate, acum scriitori cunoscuţi, şi-n poezie experimentul fiind foarte important. Poezia are graniţe? Literatura? Există lucruri pe care nu le-ar face un personaj de-al dvs?

Sînteţi o familie de scriitori, soţia dvs, Dina Hrenciuc, fiind prozatoare, iar fiica, Denisa, poetă. Aveţi în casă discuţii pe teme literare? Asta vă ajută sau vă face mai nefericiţi, vă uneşte sau vă dezbină?

Asta e foarte interesant. Povestiţi-ne despre OUL. De ce aţi ales acest nume, ce variante aţi mai avut? Descrieţi acest prim număr, faceţi-i reclamă, cum ar veni...

Ce înseamnă pentru dvs literatura? Literatura v-a ajutat în viaţă sau v-a dăunat?

Alături de familie, de reuniunea continuă cu Ce e Sus şi Cel de Sus, literatura e totul... Ea mă ajută şi m-a ajutat de-a lungul timpului, de cînd am devenit „Căpitan la 14-15 ani“, cînd am scris prima poezie, dîndu-mi un anumit confort şi alonjînd-o stîlpnic în momentele mai grele ale vieţii mele, fiind un refugiu unde nici şarpele nu intra, dar în ultimii ani m-a făcut să şi sufăr, asta pe măsură ce am devenit mai înţelept, făcîndu-mă să ezit de cîteva ori, întrebîndu-mă dacă are sens să (mai) scrii, din moment ce există alte priorităţi în mesajul, menirea noastră umană. M-am întrebat solilocvic, de nenumărate ori în ultimul timp, dacă rîndurile-gîndurile mele puse pe hîrtie au vreun rost şi dacă acel rost, tautologic vorbind, e pozitiv, dacă am fost destul de corect cu sinele-minele meu şi cu Sinele de Deasupra şi dacă cititorii mei au avut şi au ceva de învăţat din acele rînduri, dacă i-am ajutat şi eu cu ceva. Şi tot Cineva mi-a dat răspunsul, zicîndu-mi că, dacă am acest dar-har al scrisului, trebuie şi trebuia să continui să scriu. Astfel m-am liniştit şi am încercat să-i liniştesc şi pe alţii, desigur, în primul rînd, pe Dina şi pe Denisa. Am avut, deci, o revelaţie, tardivă, e drept, dar cu un feeling aprioric ce nu a dat greş, aceea-acela că a folosi Cuvîntul nu e joacă, ci o mare responsabilitate, faţă de mine şi de preopinenţi. De aceea, acum îmi ştiu mai temeinic drumul, de aceea încerc, fără eforturi prea mari, să fiu cît mai solar, pentru mine şi ceilalţi, acest lucru nevenindu-mi aşa greu de realizat, eu aşa fiind construit...

Să nu (te) trişezi sufleteşte

Deşi Braşovul, unde locuiţi, dintr-o parte pare un oraş literar, cu mulţi scriitori, de fapt, aici nu se întîmplă nimic, de fapt, e un oraş muncitoresc... Ce importanţă au locurile pentru un scriitor? Dar limba în care scrie?

Sînteţi unul dintre puţinii poeţi ai generaţiei dvs, care încă mai scrie poezie, nu publicaţi antologii, ci cărţi proaspete, scrise acum, nu în comunism. De unde extrageţi forţa necesară pentru scriere? Aveţi un secret bine păstrat?

Credeţi că scriitorul trebuie să fie persoană publică sau să-şi trăiască viaţa departe de camerele de luat vederi, ca Mircea Ivănescu, de exemplu, un poet şi un traducător extraordinar, admirat de scriitori, dar, totodată, retras şi ascuns?...

Ţi-aş răspunde cu o parafrază dulce-amară ce-mi vine în minte acum, după ce am auzit, cu puţin timp în urmă (la Radio România Cultural – un promo cu ocazia spectacolului literar din piaţa Festivalului Enescu, la scenariul literar Eu, Eugen Ionescu! al actriţei Rodica Mandache), vocea marelui dramaturg care mărturisea că succesul îl sperie, dar, în acelaşi timp, nu ar prefera să moară ca un simplu funcţionar dintr-un banlieu parizian... Paradoxal şi oximoronic exprimîndu-mă, folosesc, aşadar, titlul (pus între ghilimele) unei recente cărţi de la Humanitas, a aceluiaşi mare scriitor... Iat-o: scriitorul din mine, din noi, este, ca orice artist, continuu într-o Căutare intermitentă...