OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu aceste întrebări am consultat, în calitate de cercetător acreditat la CNSAS, dosarele puse la dispoziţie în vederea definitivării tezei mele de doctorat. Rapoartele amănunţite ale securiştilor se împleteau cu cele ale turnătorilor şi cu deciziile oficiale care îi conturau destinul. Puse cap la cap, raportate la scrierile sale sau la imensa corespondenţă, ele elucidau misterul, asemenea unui imens puzzle. Personal, consider că doar o evaluare globală a acestor dosare are o oarecare relevanţă şi poate reconstitui adevărul. Scoase din context, ele işi pierd semnificaţia, primind chiar valenţe negative.

Eşecul recrutării la Lăţeşti

Deznodămîntul întregii înscenări va fi primit o formulare legală prin decizia nr.113400, din 18 mai 1959, care prevedea un an de închisoare corecţională. Din această pedeapsă va ispăşi 4 luni, fiind graţiat prin Decretul din august 1959. O continuare a acestei pedepse se va face la 20 mai 1962, cînd, expirîndu-i termenul de domiciliu obligatoriu, i se va fixa, prin decizia E/164300, din 21 mai 1962, o prelungire pe 12 luni, executată la acelaşi domiciliu.

Constantul refuz al colaborării l-a determinat pe securistul Livescu să renunţe la planul de recrutare ca agent informativ, păstrîndu-l sub strictă supraveghere, sperînd că va putea obţine pe această cale informaţii importante legate de activităţile ilegale ale foştilor membri PNŢ. În acest sens, mizînd pe faptul că, beneficiind de libertate de mişcare, Marino îşi va vizita vechii prieteni sau că va face unele comisioane pentru colegii săi, i se va aproba singurul său concediu. Nu este nici pe departe vorba despre o recompensă a colaborării, cum acuză unii, ci despre o atentă supraveghere şi verificare a persoanelor cu care intră în contact. Neavînd nici măcar un reproş la adresa comportamentului impecabil al lui Adrian Marino, la 20 mai 1963 i se vor ridica restricţiile domiciliare, la expirarea termenului, redevenind un cetăţean liber.

Sub stricta supraveghere a Securităţii

Viaţa în libertate pentru Adrian Marino înseamnă doi agenţi de Securitate care să îi urmărească orice mişcare, vecini curioşi care să dea rapoarte permanente despre ceea ce se întîmplă în casa lor, interceptarea corespondenţei interne şi internaţionale, supravegherea strictă a tuturor scrierilor pe care le publică şi a vizitelor pe care le primeşte la domiciliu. În noul său dosar de urmărire se adună zeci de rapoarte asupra activităţii sale, referate legate de conţinutul scrierilor sale, ordine de supraveghere cînd se deplasează din localitate, bileţele cu rezumatele întregii corespondenţe, rapoarte de verificare a relaţiilor pe care le are cu fiecare dintre vizitatorii săi sau cu persoanele cu care intră în contact cînd îşi părăseşte domiciliul. Înseamnă toate aceste informaţii material compromiţător?

Toate tentativele sale de a se angaja într-o slujbă dau greş; nu primeşte aprobarea unui loc de muncă din cauza dosarului de fost deţinut politic. Dorindu-şi cu perseverenţă să reuşească în domeniul literar, Adrian Marino va renunţa la ideea unei cariere instituţionalizate şi va începe toate demersurile legale de repunere în drepturile sale de autor, pentru a trăi ca liber profesionist din editarea scrierilor sale. Rapoartele din dosarul său din acea vreme, anii de după domiciul forţat, sînt o mărturie evidentă a faptului că Adrian Marino a renunţat la orice implicare politică, consacrîndu-se doar muncii de cercetare ştiinţifică, ducînd o viaţă retrasă şi dedicată studiului. Articolele pe care le publică sînt neutre, el nesemnînd texte angajate politic, la fel cum şi corespondenţa sa privată nu conţine elemente compromiţătoare. Cererea sa de reabilitare este întărită prin recomandări serioase din partea Uniunii Scriitorilor, prin activitatea sa editorială şi publicistică, editarea operei lui Macedonski în 10 volume, Premiul Academiei Române în 1967, al Uniunii Scriitorilor în 1968. Prin procesul verbal şi sentinţa nr.156 din 17 iulie 1969 a Tribunalului Militar Teritorial Bucureşti se dispune reabilitarea judecătorească a lui Adrian Marino. Acesta este începutul carierei interne şi internaţionale a lui Adrian Marino.

Existenţa în arhiva CNSAS a trei volume ale unui dosar informativ, a cărui cronologie merge pînă în 1989, atestă faptul că Adrian Marino a fost în permanenţă sub stricta supraveghere a Securităţii. În afara acelui angajament formal pe care l-a semnat în Bărăgan, despre care am scris mai sus, de obligaţiile căruia nu s-a achitat niciodată, refuzînd vehement orice formă de colaborare a sa ca agent informativ, nu s-a descoperit în acest fond arhivistic nici un alt document prin care Adrian Marino să îşi formuleze o adeziune explicită prin care să dea voit informaţii compromiţătoare despre alte persoane.

Cîteva întrebări

Într-un raport oarecare, redactat de mînă de către un agent de securitate, este menţionat faptul că: „În intervalul 1969-1983 a fost folosit în munca informativă, iniţial pe linie de informaţii interne (artă şi cultură), iar în intervalul 1976-1978 şi 1980-1983 pe linie de informaţii externe. Legătura cu el s-a încetat deoarece «În ultima perioadă s-a constatat, însă la el, rezerve şi chiar nemulţumiri faţă de unele măsuri adoptate în domeniul cultural (...) De asemenea a manifestat unele rezerve şi în ce priveşte furnizarea de informaţii cu privire la persoanele contactate în exterior»“. (Raport cu propunerea de luarea în lucru organizat – prin dosar de urmarire informativă – a scriitorului Marino Adrian din 09.06.1989, întocmit de Tinca Ovidiu, Dosar I210564).

De ce jurnalele şi impresiile celor din diaspora îl prezintă mereu ca pe o persoană retrasă, dedicată exclusiv studiului şi bibliotecilor? În atingerea scopurilor sale, dacă era emisar al Securităţii, nu ar fi trebuit să îşi pună masca sociabilităţii şi să fie înconjurat de multă lume pentru a-şi culege informaţiile?

De ce, dintre toţi bursierii pe care el îi propune pentru bursa Herder, nu obţine aprobarea pentru nici unul dintre aleşii săi?

De ce, în fondul arhivistic personal, există dosare cu procese verbale ale sutelor de confiscări brutale la vamă, dacă Securitatea făcea promo cărţilor şi activităţilor sale?

Şi cum se face că, după 1989, la insistenţele lui Marino, se constituie la Cluj „fondul Mircea Carp“, cu documente inedite din activitatea sa diplomatică şi de redactor la Europa Liberă? Nu îi era teamă că printre însemnările personale ale lui Mircea Carp se vor găsi elemente demascatoare ale dublului său joc?

Arhiva CNSAS reprezintă doar o perspectivă asupra vieţii şi activităţii lui Adrian Marino. Este vocea securiştilor şi a modului lor de a vedea lucrurile. O reconstituire integrală a adevărului este fragmentară, în viziunea mea, fără o raportare la miile de dosare din fondul arhivistic personal al lui Marino. Cu o pasiune aproape maniacală a arhivării, el a păstrat, riguros organizate în dosare, toate materialele care îi pot reconstitui viaţa şi activitatea. Mici documente de epocă, ele sînt mult mai obiective prin diversitatea lor şi pot elucida multe dintre misterele în care încă este învăluit Adrian Marino. În fond, trebuie să descoperim şi propria sa viziune asupra vremurilor istorice pe care le-a trăit.