Nr. 741 din 26.09.2014

On-line - actualitate
Avanpremieră
Portret
Focus
Editorial
Eveniment
Polemici
Opinii
Informaţii
Politic
Literatură
Supliment
Istorie literară
Eseu
Memorialistică
Interviu
Arte
Rubrici
 
Carmen MUŞAT
Ovidiu ŞIMONCA
Doina IOANID
Bianca BURŢA-CERNAT
Adina DINIŢOIU
Silvia DUMITRACHE
Cezar GHEORGHE
Iulia POPOVICI
Alina PURCARU
UN Cristian
Mihai FULGER
Şerban FOARŢĂ
Bedros HORASANGIAN
Cristian PÎRVULESCU
Radu Călin CRISTEA
Cristian CERCEL
Marius OPREA
Paul CERNAT
Daniel CRISTEA-ENACHE
Claudiu TURCUȘ
Bogdan-Alexandru STĂNESCU
Andreea RĂSUCEANU
Dana PÎRVAN-JENARU
Liviu ORNEA
Mihai PLĂMĂDEALĂ
Ovidiu PECICAN
Ovidiu DRĂGHIA
Observator cultural
vezi toti autorii
Translation

Acasa   |   Arhiva   |   2006   |   Martie   |   Numarul 310   |   „A fost o mare bucurie a mea sa descopar si sa inventez lumi“. Interviu cu Stefan AGOPIAN

„A fost o mare bucurie a mea sa descopar si sa inventez lumi“. Interviu cu Stefan AGOPIAN

Autor: Ovidiu ŞIMONCA | Categoria: Interviu | 0 comentarii
Tipareste pagina Mareste caractereMicsoreaza caractere Marime text
Romanul Fric, aparut in 2003, a fost intimpinat cu entuziasm de critica literara. Au urmat, cite una pe an, trei reeditari: Tache de catifea (2004), Tobit (2005) si, de citeva saptamini, a ajuns in librarii editia a III-a, revazuta, a romanului Sara, toate aparute la Editura Polirom. Stefan Agopian a facut parte din echipa celor 12 scriitori selectionati pentru a participa la programul Les Belles Etrangères, desfasurat in toamna anului trecut. Stefan Agopian publica saptaminal in Academia Catavencu, unde si-a luat in serios misiunea de a scrie, taios si cinstit, despre cartile de proza recent aparute. Toate acestea sint suficiente motive pentru a-l provoca la un interviu.

Stefan Agopian, ne poti povesti o intimplare haioasa de la Les Belles Etrangères?
Din pacate, intimplarile haioase le-a avut Mircea Cartarescu. Eu n-am avut parte de intimplari haioase. Am beneficiat, insa, de o interpreta foarte interesanta. In timp ce lui Mircea Cartarescu i s-a pus la dispozitie un interpret – fost ofiter in Legiunea Straina, eu am avut parte de o doamna, care stia o limba romana foarte buna, nu studiase la universitate, invatase singura si era mereu chemata la Politie: facea traduceri pentru infractorii romani din Franta. Cistiga si bine – 40 de euro pe ora. Amuzant a fost urmatorul fapt: cum m-a vazut, mi-a spus: „Domnule Agopian, sa stii ca sint divortata“. Eu i-am spus ca imi pare rau. „M-a lasat si cu copilul pe cap“. Da, chiar imi pare rau, am repetat eu. Si ce-ai facut pina la urma? „Am gasit pe unul caruia i-a fugit nevasta, si avea si un copil, si ne-am imbulinat. Sint foarte fericita“. Era vesela si dorea sa spuna tuturor ce i s-a intimplat rau si ce i s-a intimplat bine.

Si de o intimplare trista ai avut parte?
A fost o spaima. Eram impreuna cu Cecilia Stefanescu la Colmar, asta este in Alsacia, o regiune superba. E un amestec de doua culturi, germana si franceza, cum n-ai vazut. Pina si in farfurie se amesteca aceste culturi. Am fost obligat sa maninc varza acra fiarta cu peste alb. Pestele era foarte bun, dar nu prea se lipea varza cu pestele, varza era nemteasca, pestele – frantuzesc. In fine, eram la Colmar, impreuna cu mine era sotia mea, impreuna cu Cecilia Stefanescu era sotul ei, Florin Iaru. Aveam prima intilnire cu publicul, mai era o ora pina sa inceapa, Florin ne-a spus ca urca in camera sa-si ia aparatul de fotografiat. Peste doua minute, am auzit un urlet ingrozitor. Era clar ca Florin urla. Cecilia s-a speriat ingrozitor si sotia mea a urcat sa vada ce s-a intimplat. S-a intors galbena la fata: „Cred ca a murit“. Eu, care am fost felcer la armata, nu m-am speriat asa de usor, am urcat si l-am vazut pe Florin Iaru intr-o balta de singe. Avea arcada sparta pe aproximativ patru centimetri. Tisnea singele, pur si simplu.


- Cum putem interesa noi, niste romani, pe niste francezi?

Ce se intimplase?
Era intuneric, s-a impiedicat de o canapea, avea in mina un breloc cu o piramida metalica foarte mare si grea, a zburat prin aer si a cazut cu capul in acea piramida. Nu puteam sa anulam intilnirea cu cititorii, ne asteptau, am chemat salvarea. Era o ruptura de arcada cum nici la box nu vezi. Sotia mea a ramas cu Iaru, care a fost dus la spital. Totul s-a rezolvat cu bine, seara eram toti la restaurant, Florin Iaru vesel si cu arcada lipita.
La avanpremiera organizata la Iasi, cu ocazia Festivalului Les Belles Etrangères, erai sceptic. Credeai ca prezenta scriitorilor romani in Franta nu va insemna mare lucru. Acum, la intoarcere, ai o alta stare de spirit?
Sceptic nu am cum sa mai fiu; programul a fost extraordinar de bine organizat. Intrebarea ramine: cum putem interesa noi, niste romani, pe niste francezi? Si exista un singur raspuns: prin carti traduse si publicate acolo.

Gabriela Adamesteanu avea carte proaspat aparuta la Gallimard, Dimineata pierduta, lui Dan Lungu i se tradusese Raiul gainilor. Asta nu inseamna ca n-am fost priviti cu scepticism. Abia la finalul cite unei intilniri cu cititorii, francezii deveneau brusc interesati de Romania si de noi, se mirau ca stim atitea lucruri, vedeau ca citisem mult mai multa literatura franceza decit ei, de exemplu. Pina la urma, cei cu care ne-am intilnit au devenit interesati de noi. Mult mai important decit organizarea unei intilniri unde veneau 40-50 de persoane este ca vom fi tradusi, fiecare, cu cite o carte. Daca vom avea un mic succes, macar de stima, putem fi tradusi cu mai multe carti.

Stefan Agopian cu ce carte va fi tradus?
Cu Sara, probabil.


- Il astept pe Alex Stefanescu sa-l prind o data la cotitura

Stefan Agopian lipseste din Istoria literaturii romane contemporane de Alex Stefanescu. N-ai parte nici macar de un rind. Suferi?
Nu sufar. Nu numai eu nu sint inclus, lipsesc citiva mari scriitori. E optiunea lui Alex Stefanescu, n-am de ce sa sufar. Ma intreb daca a facut-o pentru ca ani de zile il mai luam peste picior in Academia Catavencu sau, pur si simplu, nu i-au placut cartile mele? Alex Stefanescu a spus, insa, ceva care m-a enervat cumplit. Ii promit ca il astept sa-l prind o data la cotitura. El a declarat la TVR1, la stiri, ca nu l-a inclus pe Stefan Agopian pentru ca este un incult, care isi acopera incultura cu stil. Aceasta afirmatie este o neconcordanta de termeni: stilul este cultura pe care o ai. Pentru aceasta afirmatie n-o sa-l iert. Pentru faptul ca nu sint in Istoria literaturii romane contemporane ii multumesc. N-a pus scriitori mai mari decit mine.

De citiva ani, impreuna cu Editura Polirom, iti reeditezi cartile din anii ’80. Au aparut Tache de catifea in 2004, Tobit in 2005, Sara in 2006. De ce ai dorit sa-ti reeditezi cartile si sa oferi editii definitive?
In Occident, oricarui scriitor care are o cota cit de cit i se reediteaza cartile pe masura ce nu se mai gasesc in librarii. Nu exista, pastrind proportiile, sa nu gasesti o carte de Marquez, de pilda. La noi, reeditarea cartilor e o idee mai proaspata. Reeditarea este un mod de a intretine interesul public asupra unui scriitor. Uitati-va ce face Humanitas: s-a terminat Cartarescu in librarii, miine trage un reprint, un supliment de tiraj, sau o editie noua. Nu exista librarie in care sa nu gasesti Cartarescu. Ma bucur ca in multe librarii din Romania gasesti si alti scriitori contemporani, printre care si Agopian. Si am cititori foarte tineri, care ma citesc. Eu cred ca am putini cititori, dar de buna calitate. Cartile mele plac studentilor in primul rind. Mi-a spus Nicolae Manolescu, acum citiva ani, ca a facut un fel de sondaj printre studenti, ca sa vada ce carti le mai plac celor de la Litere, si am iesit foarte bine. Al doilea motiv pentru care mi-am reeditat romanele este ca primele editii erau pline de greseli, lipseau pagini intregi din cauza cenzurii.

De ce cartile tale sint atit de libere imaginativ, de ce le duci in spatii neasteptate: Oltenia secolului al XIX-lea, in Tache de catifea, Oltenia secolului al XVIII-lea in Tobit, Sibiul – 1703, in Sara. De ce ai dorit sa inchipui alte si alte spatii?
Am inceput cu Primul Razboi Mondial in Ziua miniei. Un prieten bun al meu, regretatul Mircea Nedelciu, imi zicea: „daca traiesti destul de mult, vei ajunge in preistorie“. Eu am mers tot timpul inapoi. Era o forma reflexa de aparare vizavi de cenzura si de comunism. N-am facut-o dintr-un calcul precis, ci mai mult din instinct. Cenzura era foarte atenta la literatura care se ocupa de prezent, la Buzura, de exemplu.

La Breban, nu?
Mai putin la Breban, el nu politiza, nu facea o critica politica a regimului, era cu nebuniile lui de la Nietzsche la Thomas Mann, cu supraomul, chestii care nu puteau sa deranjeze foarte tare. La Breban nu era o fresca sociala sau o critica subliminala a comunismului. Erau si alti scriitori, mai prosti, ca Marius Tupan, de exemplu, care se lauda foarte tare ca i s-a topit o carte. Lui i s-a topit cartea fiindca era proasta; fiind proasta, ea era si critica la regim. Daca un autor avea deja un nume sub comunism, cenzura mai inchidea ochii. Dar daca scriai si prost si mai si criticai, n-aveai nici o sansa sa apari.

Revenind la cartile tale, ce te facea sa duci actiunea departe in timp?
Intii, a fost, cum spuneam, un reflex fata de cenzura si fata de sistem. In al doilea rind, a fost o mare bucurie a mea sa descopar si sa inventez lumi. Sint pasionat de istorie, cu toate ca sint incult, cum spune Alex Stefanescu. Macar istorie mi-a placut sa invat, mi-a facut placere sa reconstitui o lume inventata. Dar, spre surpriza multora, multe dintre personaje, cel putin din Sara si din Tobit, sint personaje reale. Par atit de ciudate, incit criticii nu si-au dat seama ca ele au existat cu adevarat.

Si Tache de catifea?
Tache de catifea e fictiune.


- Mobilitatea este o chestie buna pentru un individ care se apropie de batrinete

Mi-a placut cum descrii, in Tache de catifea, lentoarea, lenea, oboseala, un oblomovism care foarte rar se schimba in altceva.
Nu e o lume a lenei. Personajele mele chiar fac ceva. Nu uita ca pleaca la revolutia lui Tudor – e drept ca ajung prea tirziu. In final, Tache isi omoara unul dintre servitori. Tache de catifea este oblomoviana in sensul unei asteptari in fata istoriei, pe care personajele mele isi dau seama ca nu pot sa o invinga. Era o reactie la ce se intimpla cu noi.

Nu te-a tentat disidenta?
Eu am fire de bataus, dar ceva din mine, probabil armeanul din mine, care e mai intelept si stie ce poti sa patesti daca te revolti, m-a oprit sa ma revolt. In mine a fost mereu o lupta intre o fire bataioasa – maica-mea e o olteanca apriga – si o fire mai inteleapta – tatal meu a fost un armean prudent si intelept.

In nici un moment n-ai avut gindul disidentei?
Nu, n-aveam nevoie de asa ceva. Facusem citeva incercari minore. Am facut eforturi sa-i conving pe colegii mei din atelierul de proiectare unde lucram ca seful nostru e un porc. Erau toti de acord cu mine, ziceau ca ma sprijina. Cind a venit sedinta, numai eu am votat impotriva sefului, toti ceilalti s-au ridicat impotriva mea. Pe urma, vazusem ce putini scriitori semnasera protestul lui Goma. Foarte putini intelectuali l-au sprijinit, unii au retractat ulterior, cum a fost Ion Negoitescu. Eu de ce sa semnez, cind puteam pleca legal din tara? Armenii, ca si evreii, aveau dreptul sa plece legal din tara. Sora-mea asa a plecat in Statele Unite.

Vom reveni la cartile tale din anii ’80, dar n-as vrea sa nedreptatim Fric, aparut in premiera in 2003, roman la care scriai de 16 ani. Care e povestea romanului Fric, de ce te-ai decis sa-l scoti la lumina?
Era un proiect inghetat. In cei 16 ani de cind am inceput sa scriu la Fric, n-am stat in fiecare zi cu manuscrisul in fata. Vreo zece ani nici nu m-am uitat la el. Ma apucasem de presa, de lupta anticomunista, am fost sef de sectie in 1990, la Cotidianul. Am avut noroc ca m-au dat afara, altfel imi mai mincam si astazi zilele pe acolo.

A fost noroc?
Da, a fost noroc. Am constatat ca daca esti mobil, iti merge mai bine. Mobilitatea este o chestie buna pentru un individ care se apropie de batrinete. Revenind la Fric: era deja un proiect la care nu mai puteam sa muncesc. Ma saturasem de el. Cred ca am facut bine ca l-am publicat in 2003: asta mi-a permis sa ma apuc de un roman nou.

Ai facut o Addenda la Fric. A fost optiunea ta sau a editorului, sa adaugi alte povestiri?
A fost optiunea mea. Addenda a fost injurata de toata lumea, poate cu o exceptie, Simona Sora. Addenda era un Agopian cu pielea schimbata. Acele povestiri de la sfirsitul romanului le-am scris pentru almanahuri, ma gindeam, in primul rind, la bani. Am cistigat bine cu ele, luam o suta sau doua de dolari pe bucata. Le-am pus acolo ca sa se vada ca exista si un alt Agopian decit cel manierist, estetizant, ancorat in istorie. A fost un exercitiu anti-stilistic al meu, daca se poate spune asa, chestie care i-a enervat pe toti admiratorii mei.


- Intre timp, s-au batatorit toate sensibilitatile

Inainte de a ne intilni, chiar in aceasta dupa-amiaza, am citit o povestire pusa in volum dupa Fric, intitulata Noapte de februarie. Povestirea respectiva, publicata in Romania literara in 1993, a atras protestele cititorilor pudibonzi, care te-au acuzat de pornografie. Astazi, scandalul pare supradimensionat, iar povestirea, cred eu, e reusita.
E o proza foarte frumoasa, dar oamenii nu erau invatati cu asa ceva. Intre timp, s-au batatorit toate sensibilitatile. Gindeste-te la valul de pusti de acum, din literatura. Eu par un copil fata de ce scriu ei. Povestirea aceasta pare cuminte acum, dar in 1993 eram primul care scriam asa, intr-o revista foarte serioasa, cum era Romania literara.

Citesc un pasaj din Fric, ca sa combatem acuzatia de pornografie care a curs asupra ta: „Maria Dragases nu doarme, sta goala si alba si prin luneta intinsa spre ea il priveste pe cel care priveste, pe noi, se scarpina intre tite, se intoarce cu fundul la noi...“.
Nimeni n-a acuzat textul de baza din Fric de pornografie! Au fost unii care au spus: e o capodopera.

Cind un roman e cotat drept pornografic, asta nu e si o strategie de marketing?
Este foarte rau ca un roman sa fie cotat drept pornografic. Inseamna ca n-are nici un viitor; e romanul unei saptamini, al unei luni, poate al unui an. Romanele pornografice sint cele de citit si de lasat in tren sau in avion.

Cum ti s-a parut receptarea critica la Fric?
Foarte buna, dar motivul este ca nu aparusem de mult pe piata si toata lumea astepta ceva de la mine. Era un gol de receptare.

De ce folosesti, pentru coperte, ilustratii de Sorin Ilfoveanu sau de Ana Ruxandra Ilfoveanu?
In 1998, am facut impreuna cu Sorin Ilfoveanu o expozitie de desen erotic cu text erotic, considerata porno de multi. Textul erotic era al meu. Lumea inca nu era pregatita, se cruceau babele cind vedeau ce era acolo, mai ales textul soca. Sorin Ilfoveanu are o puritate a liniei, care te scoate din sexualitatea imediata. Interesant a fost altceva: nu el a ilustrat textele mele; el imi dadea un desen si eu scriam un text la desenul lui. Era invers decit se face. Noi am lucrat ca un organism unitar. Daca cei mai multi sint ilustratori de carte, cu Sorin a fost altfel. Imi zicea: „asta-i desenul meu“. Veneam acasa, ma gindeam si scriam un text.

Unde a fost expozitia?
La Muzeul Literaturii Romane. Se chema Maculata conceptie. A fost multa vilva, am fost acuzati de pornografie. Recunosc – textele erau violente, de multe ori.


- Toata lumea tinea cont de parerea lui Paul Georgescu

Stefan Agopian, de cine ti-a fost cel mai drag, din cei pe care i-ai cunoscut?
Multi mi-au fost foarte dragi, nu vreau sa uit pe cineva, sa se uite cu repros la mine, de acolo din cer. De Nichita Stanescu mi-a fost drag. Drag mi-a fost de Virgil Mazilescu, de Paul Georgescu. Paul Georgescu a lucrat in CC al PCR si a fost un zbir pe acolo. Era, insa, un om atit de extraordinar, incit era imposibil sa-l mai acuzi de marxismul lui militant. Era marxist, dar nu mai era ceausist.

Paul Georgescu a facut un mare bine pentru tine.
Nu numai pentru mine. Paul Georgescu l-a descoperit pe Marin Preda, pe Nichita Stanescu, pe Stefan Banulescu, pe Matei Calinescu. Eu sint dintre ultimii, si seria este extraordinara. Il ajutase si pe Mircea Cartarescu. Paul Georgescu avea un gust extraordinar, cu toate ca era marxist.

Iar in cazul tau, cum s-a intimplat?
Aparuse Ziua miniei, debutul meu, in 1979; eu, considerindu-l pe Paul Georgescu un critic marxist, nu i-am dat cartea. Cind a aparut, in 1981, Tache de catifea, Mircea Ciobanu, editorul meu, a insistat sa-i dau cartea lui Paul Georgescu. L-am intrebat pe Mircea Ciobanu de ce vrea sa ajunga volumul si la Paul Georgescu. Mircea Ciobanu mi-a explicat ca Paul Georgescu este singurul critic care, daca spune ca e o carte buna, n-ai treaba dupa aia. Intr-adevar, cum a scris Paul Georgescu despre Tache de catifea in Romania literara, lucrurile s-au limpezit cu mine. Criticii tineri s-au repezit sa ma citeasca si sa scrie. Am facut o mica vilva datorita lui Paul Georgescu. El m-a saltat, Nicolae Manolescu nu s-ar fi uitat nici cu fundul la mine, daca nu scria Paul Georgescu. Toata lumea tinea cont de parerea lui Paul Georgescu, avea o aura de critic infailibil.

Cind a murit Paul Georgescu?
A murit in octombrie 1989. N-a apucat schimbarea, prabusirea lui Ceausescu, pe care nu-l suporta.

Si Mircea Ciobanu?
Hai sa o luam altfel: sint trei oameni care au contat enorm pentru cariera mea, pentru viata mea. Paul Georgescu, despre care am vorbit, Nichita Stanescu, care m-a ajutat sa nu mai am nici un complex fata de lumea literara, si Mircea Ciobanu, care m-a debutat, dupa ce a citit trei pagini din Ziua miniei, pe holul Editurii Cartea Romaneasca. Cartea astepta de opt ani, la Paleologu.
Alexandru Paleologu avea vreun motiv special sa nu te publice?
Da, era lenes. Era de o lene ceva de speriat. Era un boier, boierii muncesc? Nu stiu cum si-a scris cartile lui. Si mai era ceva: daca scotea carti, putea sa aiba probleme. Asa ca prefera sa traga de carti, sa le amine.


- In 2001, sint de acord: un autor tinar se caciulea

Cum te simti in aceasta literatura, cu atitia tineri debutanti?
Ma simt foarte bine. Pe unii ii mai injur, pe altii ii laud. Am avut si mina buna. L-am laudat pe Dan Lungu, oarecum impotriva curentului. Chiar Silviu Lupescu, directorul de la Polirom, ma suna si-mi spunea: „Stefan, cum imi razi o carte, cum se vinde extraordinar; cum o lauzi, nu se vinde“. Pe Dan Lungu l-am laudat si sint mindru. Acum, i s-a tradus Raiul gainilor, carte care a ajuns in topul vinzarilor la Editura Jacqueline Chambon, pe ianuarie, ati dat si voi stirea in Observator cultural. E o victorie sa vinzi bine in Franta!

Poti sa amintesti si alte nume pe care le-ai sprijinit?
Uite, eu am descoperit-o pe Ioana Bradea. M-am trezit cu doua scrisori la „Posta redactiei“, la Academia Catavencu. Erau doua scrisori atit de interesante, incit mi-am zis: asta precis ca scrie. Ca sa aflu ca venise, pe e-mail-ul secretarului general de redactie, un roman de la Ioana Bradea, vestitul Bagau. L-am printat, l-am luat acasa, l-am citit intr-o noapte si am umplut Bucurestiul cu aceasta Ioana Bradea.

In Consiliul Municipal Bistrita, oras de unde este Ioana Bradea, la sfirsitul lui 2005, consilierii UDMR si PRM, impreuna, s-au opus ca Primaria sa-i acorde un premiu Ioanei Bradea.
Ce sa comentez? Sa spun ca sint niste timpiti?! Acest tip de reactie nu este de comentat.

Pe cine ai ras cu sete?
Pe Claudia Golea am ras-o, ea nu face literatura, pe Dragos Bucurenci l-am ras, la Ionut Chiva m-am abtinut pentru ca mi-am zis ca jumate de talent tot are. De curind, unul publicat la Humanitas m-a umplut de nervi, Alain Gavrilutiu.
Crezi ca sintem intr-un moment fast pentru literatura romana?
Totdeauna am fost intr-un moment fast.

Te pot contrazice, amintind de o afirmatie a Ceciliei Stefanescu. Ea spunea ca, in 2000-2001, tinerii scriitori se caciuleau pe la diversi editori ca sa fie publicati.
Ea era debutanta... In 2001, sint de acord: un autor tinar se caciulea. Sa nu uitam ca editorii seriosi, incepind cu Editura Humanitas a domnului Gabriel Liiceanu si terminind cu Editura Polirom a lui Silviu Lupescu, si-au pus bazele activitatii lor nu cu literatura romana. Silviu Lupescu publica literatura romana acum zece ani? Editura Polirom a publicat literatura romana cind a vazut ca are destui bani ca sa poata sa-i piarda.


„Prietenii mei rid ca citesc atitea carti proaste“

Lumea literara cum ti se pare in 2006?
Din pacate, nu mai particip la ceea ce se cheama viata lumii literare. Nu mai merg la restaurantul de la Muzeul Literaturii Romane, pe care eu l-am poreclit in Academia Catavencu „Groapa“ si asa a ramas. Mai am citiva prieteni scriitori, dar ne vedem in particular, nu in public.

La ce lucrezi acum?
Scriu la un roman despre o utopie.

Ai mai spus asta in Suplimentul de cultura, acum un an si jumatate. Ai adaugat: „ca orice lenes, caut pretexte sa nu fac nimic“. Chiar lucrezi la acest roman?
Lucrez, dar mai mult nu lucrez. In primul rind, eu imaginez lumi noi. Asta cere un efort deosebit. Daca mi-as scrie memoriile, probabil ca as scrie in fiecare zi doua-trei pagini. Dar efortul de a imagina o lume noua te sleieste. Uita-te la tinerii care scriu astazi. Aproape nici unul nu inventeaza o lume. Toti merg la autobiografia lor, ce-au facut ei la gradinita si asa mai departe. Din acest motiv, trebuie sa o remarc neaparat pe Florina Ilis, care m-a incintat cu romanul ei Cruciada copiilor. Am vazut si eu pe cineva care inventeaza o lume, asa cum am facut si eu. Daca imi povesteam viata, probabil as fi avut o opera mult mai vasta. Dar mi-am spus totdeauna: ce rost are sa-mi povestesc mie ce am facut eu? Mi se pare plicticos, de aia nici nu scriu jurnal. Nu stiu cum nu se plictisesc ei.

Anul viitor vei face zece ani de cind esti la Academia Catavencu. Cum ai ajuns acolo?
Eram somer, primisem o bursa de creatie, nu muream chiar de foame. Am primit un telefon de la prietenul meu Ioan T. Morar, care m-a intrebat foarte hotarit: „Agop, nu vrei sa lucrezi la noi?“. I-am spus: „Da, Biju – cum ii zic prietenii –, m-ai nimerit extraordinar, chiar trag mita de coada“. Asa am ajuns la Academia Catavencu. Nu mi-a fost usor, acolo erau toti foarte tineri, cu un spirit ludic extraordinar. Dar m-am adaptat.

Esti urit, esti temut sau esti respectat pentru ce scrii in Academia Catavencu?
Habar n-am. Unii zic ca ma citesc cu interes. De multa vreme, semnez tot ce scriu. Mi s-a intimplat, de citeva ori, sa mi se puna in circa lucruri scrise de altii si atunci le-am cerut colegilor mei sa ma lase sa semnez tot ce scriu.
Am o lauda pentru ce ai facut in Academia Catavencu. La sfirsitul anului 2005 ai scris si semnat una dintre cele mai bune analize ale anului cultural precedent.

A mai scris si Dan C. Mihailescu si am vazut, fara sa vorbim inainte, ca am cazut pe multe puncte comune. In acelasi timp, imi pare caraghios sa accept o lauda. Probabil ca am fost destul de precis. Ai sa rizi de mine, dar citesc cite trei-patru carti pe saptamina. Si cred ca am destul de mult gust ca sa-mi dau seama cind o carte e buna sau nu. Prietenii mei rid ca citesc atitea carti proaste. Dar, asta e: daca vrei sa faci si cronica literara, trebuie sa citesti si porcarii.

Pentru ce scrii in Academia Catavencu primesti injuraturi, telefoane, ti s-a aratat obrazul?
Da, am primit. Am fost si la un pas de proces, culmea, cu un prieten. Cu Laurentiu Ulici. Pina la urma, am cazut la pace, ne-am impacat si n-as vrea sa dezgrop o porcarie despre un mort.

Cum iti alegi cartile despre care scrii?
E foarte simplu: le pun pe noptiera si le iau una dupa alta. N-am criterii. Citesc zece-cincisprezece pagini si imi dau seama daca o carte e buna sau proasta. Daca e interesanta, o citesc obligatoriu. Daca a apucat sa scrie cineva inainte, din cronica respectivului sau respectivei imi dau seama daca sare calul sau daca nu-i convine romanul din motive extraliterare.

Ne intoarcem si inchidem bucla. Ai fost printre cei 12 scriitori care au participat la programul Les Belles Etrangères. Te-a marcat in vreun fel aceasta experienta?
Pot sa spun ca m-a plictisit. Nu-mi place sa calatoresc, cu toate ca orice om normal ar fi fericit sa plece pe banii altora la Paris, sa stea doua saptamini in hoteluri de lux, sa fie plimbat prin diverse orase superbe. M-am plictisit, pentru ca eram la corvoada. Noi nu ne-am dus acolo ca sa cascam gura. Am reusit sa vad o singura expozitie extraordinara, la Centrul Pompidou, despre dadaism. Ne-am si amuzat: nu se spunea ca Tristan Tzara sau Marcel Iancu ar fi fost nascuti in Romania. In schimb, o jumatate de sala era despre dadaismul unguresc. N-am nimic impotriva, dar membrii fondatori sint romani. Una peste alta, la Les Belles Etrangères a fost foarte obositor. Rezultatele se vor vedea daca voi fi tradus, daca nu, asta e.

 
 
 
Cele mai citite articole
O amintire cu Leonard Cohen
Magia „Luciei di Lammermoor“
FILIT 2014: 1-5 octombrie
TANDEM. Motet (musique baroque/ muzică barocă)
Colegul meu şi Dumnezeu
Cele mai comentate articole
O amintire cu Leonard Cohen
TANDEM. Motet (musique baroque/ muzică barocă)
Arca relei-credinţe
Colegul meu şi Dumnezeu
„Alegerea de stareţ“ produce victime colaterale
Cele mai recente comentarii
@InimaRea
De la Bulevard la vale
Intrebare
Sansa/nesansa
Securistii noi si vechi
 
Parteneri observator cultural