OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Introducere la Colocviul Internaţional „Provocările psihanalizei în secolul XXI: A gîndi ura şi violenţa“ – Bucureşti,

30 octombrie – 1 noiembrie 2008

(www.colocviu-de-psihanaliza.ro)

O sută de ani de singurătate, cincizeci de ani de absenţă, „o poveste complicată, formată din lucruri care nu au reuşit să devină gînduri“…

O poveste care a început cu acest dialog, între un copil şi mătuşa lui:

„Vorbeşte, tanti. Mi-e frică, este tare întuneric!“

„La ce ţi-ar folosi? Oricum nu mă poţi vedea.“

De atunci, asemănător Şeherezadei (eroina din O mie şi una de nopţi, căreia talentul de povestitoare i-a salvat viaţa), afirmam că s-ar putea, cu ajutorul cuvintelor, nu numai să îmblînzim obscuritatea (pe cea din afară şi pe cea din interior), dar să o şi gîndim.

Totuşi, cînd citesc „gîndire“, scriu „neîncredere“.

Îmi amintesc istoria acelei cetăţi îndepărtate: o aşezare paşnică, prosperă, cu oameni liniştiţi, fericiţi. Dar, într-o bună zi, tinerii au început să viseze „tinereţea veşnică“ (versiunea veche a fantasmelor de omnipotenţă), au hotărît să-i omoare pe toţi bătrînii şi să interzică verbul „a gîndi“ în cetate (versiunea modernă a narcisismului distructiv). Cei care îndrăzneau să nu se supună erau condamnaţi la moarte. Astfel, debarasaţi de bătrîni, de propria lor istorie, tinerii trăiau în paradisul plăcerii fără de sfîrşit.

„Gîndeşte, dragul meu, gîndeşte“, spune bătrînul.

Straniu bătrîn, care susţine că „gîndirea opreşte boala“...

Se spune că bătrînul a trăit, după aceea, înconjurat de afecţiune şi respect.

Totuşi, cînd ascult poveşti, scriu „neîncredere“.

Îmi amintesc istoria acelei cetăţi antice şi a lui Socrate, condamnarea sa la moarte tocmai pentru că îi provoca neîncetat pe concetăţenii săi să gîndească.

Straniu bătrîn, care preferă să moară decît să-şi retracteze ideile …

Mai aproape de epoca noastră, pe cîmpul de la Viznar au fost asasinaţi, în acelaşi timp, Federico Garcia Lorca şi cuvintele.

O poveste care a continuat din nevoia de a regăsi în obscuritate frumuseţea poetică a cuvintelor. În faţa barbariei moderne, „a gîndi“ a devenit o formă de rezistenţă.

Îmi amintesc dialogul cu o fetiţă de cinci ani, care refuza să vorbească, refuza să mănînce şi toată povestea ei se reducea la un singur cuvînt: „anorexie“.

Semăna cu o statuie de Giacometti în miniatură şi se îndrepta cu siguranţă spre abis.

Revăd gestul rapid al mamei care o depune pe divan (imposibil sa rămînă cîteva minute pe un scaun!). M-am aşezat în faţa ei şi am început să-i povestesc despre adulţi care au uitat cum să vorbească unui copil, despre tatăl care locuieşte la capătul lumii (tatăl virtual, căci l-a văzut numai pe Skype), despre tatăl („cel care mă creşte“, va spune ea ulterior) pe care nu-l vede niciodată, despre mama capricioasă (plînge, ţipă, loveşte) şi despre cît de dificil şi de dureros este să fii copil într-o lume de neînţeles.

Într-o bună zi, i-am spus că, de fapt, este atît de supărată şi atît de furioasă încît ar prefera să se mute într-o altă lume, unde nu există taţi şi mame. Mi-a răspuns că am schimbat povestea… şi să o iau de la început.

Timpul a trecut şi, într-o altă zi, mi-a povestit un coşmar: „Valdemor omora pe toţi oamenii, chiar şi pe cei pe care nu-i cunoştea“.

Uneori, nu numai copiii se tem de moarte.

Adesea, se aşeza în faţa mea şi-mi povestea cît de supărată era pentru că mama-bunica, tatăl-mama se certau tot timpul, sau că s-a săturat de tatăl virtual, de fratele virtual… pe scurt, de tot şi de toate.

Alteori, se înfuria şi încerca să se răzbune pe obiectele din jur.

Uneori, nu numai copiii distrug cînd sînt disperaţi.

Dar erau momente cînd vorbeam despre dragoste – una dintre verişoarele mai mari avea un prieten – despre prietenie – se ceartă neîncetat cu prietena ei, despre minciună şi adevăr….

Sfîrşitul acestui dialog îi aparţine:

Straniu dialog: o fetiţă şi un psihanalist vorbesc despre moarte, despre viaţă, despre iubire, despre disperare!

Dar, cînd citeşti psihanaliză, scrii „neîncredere“.

Gîndeşti că, după atîtea suferinţe, ai dreptul la „probe“ şi te întrebi dacă frica poate fi învinsă povestind.

Gîndesc că numai povestind poate fi învinsă frica de sine şi de ceilalţi.

Îţi aminteşti că nu-ţi plac „poveştile mele“ şi că nu poţi citi liniştit o pagină de Freud...

Îmi amintesc de dorinţa ta profundă de a afla adevărul, de cît de mult ai suferit ori de cîte ori te-ai închis în „caverna iluziilor“.

Îţi aminteşti că drumul spre adevăr şi spre sine însuşi este posibil numai datorită întîlnirii cu Celălalt, care la rîndul său a acceptat să străbată acelaşi drum spre sine şi spre adevăr.

Îmi amintesc că sîntem stră-strănepoţii lui Socrate, ai lui Freud, ai copilului căruia îi este frică în întuneric, ai tinerilor din cetatea îndepărtată, ai tuturor poeţilor, asasinaţi, închişi în închisori sau ospicii, ai tuturor celor care au sperat că dialogul nostru va fi, într-o zi, posibil.

Totuşi, dacă din întîmplare, oboseala, obişnuinţa, neînţelegerea vor „ucide“ acest dialog, o dată în plus „somnul raţiunii va naşte monştri“.