Cuvîntul „evacuare“, în relație directă cu dispariția
sediului fizic al Centrului Comunitar laBomba (din cartierul bucureștean
Rahova), este aproape inevitabil. Unul dintre evenimentele recente de la
laBomba s-a numit Parada femeii evacuate, iar dacă există un index al
termenilor prin care s-au identificat, în timp, acțiunile celor care au fondat
Centrul laBomba, el cuprinde la loc de cinste, alături de „evacuare“, și
„comunitate“. Pentru că Rahova-Uranus e o comunitate de evacuați și evacuabili.
Proiectele a ceea ce mai tîrziu va lua numele și forma
Inițiativei Ofensiva Generozității au început în 2006, odată cu un apel la
proiecte lansat de Centrul Internațional pentru Artă Contemporană (CIAC), la
care au aplicat și Bogdan Georgescu (regizor și dramaturg) și Maria Drăghici
(artist vizual); practic, cei doi și-au lansat proiectul chiar înainte de
închiderea apelului (și, ulterior, au cîștigat și finanțarea din partea CIAC).
Proiectul se numea Harta sensibilă și cuprindea exclusiv activități în spațiul
public (la intersecția Căii Rahova cu strada Sabinelor): dezbateri publice
(speaker’s corner), o documentare ficționalizată a zonei, în care locuitorii
își povesteau istoriile în spațiul real ca și cum acesta nu ar mai fi existat,
spectacole de teatru (inclusiv o sesiune de 25 de ore, numită Rahovanonstop, de
scriere, montare și reprezentare a unor minitexte) și o instalație video.
Împreună cu Irina Gâdiuță (regizoare), Drăghici și Georgescu au continuat să
lucreze în Rahova, organizînd ateliere de educație creativă, în cadrul
proiectului Construiește-ți comunitatea, ceea ce a dus la concertele Biluna Jam
Session (o colaborare constantă între muzicieni profesioniști și copiii din
cartier), iar la un moment dat, Marian și Cristina Eremia (locuitori din Rahova
și părinți) au pus la dispoziția Ofensivei Generozității o fostă discotecă,
numită laBomba, ca centru comunitar și, cîteodată, atelier de croitorie.
Sesiunea de proiecte a CIAC din 2006 era, de fapt,
asociată unui program de dezvoltare culturală a zonei care lua deja în calcul
viitoarea evacuare a actualilor locuitori – de unde și cumpărarea, de către DC
Communication și Headvertising, a clădirii fostei Burse de Mărfuri, convertită
actualmente în The Ark, sediu al unui „cluster de companii și organizații
independente din industriile creative“, inclusiv CIAC, și oferindu-și spațiile
pentru evenimente corporatiste, lansări de produs și dineuri. Peste drum de The
Ark este Piața de Flori, iar de jur-împrejur, ce-a mai rămas din vechiul
cartier interbelic, în care au fost mutați cetățeni de condiție modestă, și
terenuri virane revendicate/retrocedate. Un pic mai încolo, un alt monument
istoric, Palatul Bragadiru, construit în 1894 de industriașul Dumitru
Marinescu-Bragadiru, a fost și el transformat în gazdă pentru evenimente
corporatiste, gale și nunți. Timp de o vară, grădina de vară (Uranus) de lîngă
The Ark a funcționat ca cinematograf în aer liber, cu un preț de intrare
prohibitiv pentru localnici. Din 2006 și pînă acum (poate cu un scurt respiro
la declanșarea crizei economice), teritoriul din spatele Palatului Parlamentului
a fost și rămîne ultimul paradis imobiliar în ceea ce ar putea fi numit centrul
Capitalei; potențialul îi e dat de plasarea pe hartă, accesibilitate, izolarea
față de cartierul rău-famat al Ferentariului, posibilitatea de reconversie și,
mai ales, prețul scăzut pe metrul pătrat. Căci discutăm despre clădiri în stare
proastă și urmași ai unor proprietari din urmă cu 50 de ani, cu minime
posibilități financiare și dorință de implicare. Singurul impediment este
componenta umană – de la cei cîțiva moștenitori care nu vor să-și vîndă
pămîntul (loturile sînt mici, de casă, deci pentru clădiri de birouri și
ansambluri rezidențiale e nevoie de acordul multor proprietari) la actualii
chiriași ai statului, care nu se lasă duși. Și pe care toți cei interesați i-ar
vrea plecați, fiindcă nu dau bine în peisajul corporatist, nici măcar ca
atracție exotică.
*
Clădirea fostei discoteci laBomba a fost „executată
silit“ în mod oficial marți, 26 iulie 2011, la ora 9.00 dimineața. Moștenitorul
legal pare a-și fi vîndut drepturile litigioase unei case de avocatură, modelul
fiind destul de răspîndit. Vestea evacuării a născut reacții vii în mediul
artistic și, oarecum, și în presă – legate, în principal, de faptul că
autoritățile ar fi trebuit să asigure continuitatea locativă a Centrului. Din
perspectiva Ofensivei Generozității, însă, lucrurile sînt mult mai delicate: un
centru comunitar reprezintă, acționează în numele, oferă asistență culturală
unei… comunități și nu poate continua să existe în absența acesteia. Or, în
Rahova-Uranus, comunitatea e constituită din oameni în aceeași condiție ca
Marian și Cristina Eremia și laBomba însăși – chiriași ai statului în clădiri
retrocedate în natură, fără acordarea nici unei compensații celor aruncați în
stradă. În condițiile previzibilei gentrificări a locului, pentru care The Ark
a constituit un gest de pionierat, statutul Centrului laBomba nu poate fi decît
precar și temporar, el nu poate accepta un tratament privilegiat în raport cu
oamenii din zonă. (Gentrificare: proces de renovare și reconstrucție a zonelor
decăzute, însoțit de afluxul unei populații de clasă mijlocie sau bine plasată,
care înlocuiește rezidenții inițiali de condiție modestă.) Paradoxal, într-o
oarecare măsură, proiectele Ofensivei Generozității au contribuit la procesul
de gentrificare extrem de rapidă la care e supusă Rahova-Uranus: i-au
îmblînzit, destul de repede, imaginea de cartier nefrecventabil, mai ales în
rîndul consumatorilor de artă, și au creat o punte comunicațională între
locuitori și „domnii din centru“.
*
„Acuzați“ nu o dată de a practica o artă angajată (ei o
numesc artă activă) – cu trimitere la ideologia comunistă a implicării sociale
a artiștilor –, membrii Ofensivei Generozității nu au susținut niciodată căproduc artă din materia Rahovei, ci că acordă asistență culturală locuitorilor
din Rahova-Uranus, o asistență culturală centrată pe empowerment, dezvoltarea
capacității de autoreprezentare publică. Motivul pentru care procesul de
retrocedare în natură e pe cale să dea naștere unei drame locative pentru care
nu există echivalent în București e, în esență, refuzul dreptului acestor
oameni la reprezentare: deși legal nu sînt squatteri, ocupanți nelegitimi ai
unui spațiu, ci chiriași de cîteva decenii ai Statului român, evacuarea lor nu
e problematică nici pentru autorități, nici pentru noii proprietari, căci pe
harta simbolică a cetățeniei ei nu există. (Unde se vor duce evacuații? „Sînt
țigani, nu ne interesează“ nu e un răspuns. Oamenii de aici au o identitate
aparte și un simț al apartenței de grup care transcende locurile comune ale
etniei – la urma urmei, e ultimul loc din București în care copiii se joacă în
siguranță pe maidan. Ecosistemul creat în jurul Pieței de Flori le oferă
tuturor un mod onorabil de a-și cîștiga existența, pe care nu-l pot întotdeauna
reproduce altundeva.) Și la fel cum nu există o ofertă socială sau profesională
pentru ei, nu există nici una culturală. Aici intervine multdiscutatul (și nu
mereu înțelesul) caracter gratuit al tuturor acțiunilor semnate de Ofensiva Generozității:
intenția nu a fost niciodată cea de a aduce în Rahova teatrul/ dansul/ muzica
cu statut artistic înalt, ci de a-i oferi Rahovei modele pentru propria
reprezentare și, eventual, de a duce Rahova în teatrul/ dansul/ muzica despre
care vorbeam. Cînd aduc drept argument garantarea prin Constituție a dreptului
la cultură, membrii Ofensivei Generozității se referă la accesul la coduri și
reprezentare, nu la reprezentații. Ar putea, compensatoriu, să le ofere
locuitorilor bilete gratuite la teatrele din centru, însă ei nu se vor regăsi
niciodată pe o astfel de scenă (deci, puțin contează că, în plus, nu au acces
nici la sistemul de codificare estetică).
Ceea ce se întîmplă acum în aria dintre Piața de Flori și
Palatul Bragadiru e o formă de mobilitate forțată care reproduce după același
mecanism schimbarea țesăturii sociale a Uranusului din perioada
naționalizărilor. În lipsa implicării statului într-o oarecare formă de
conservare, în logica lucrurilor e ca Rahova-Uranus de acum să dispară – și,
odată cu actualul cartier, și structura lui comunitară. Ceea ce nu are voie să
dispară sînt memoria locului și moștenirea acestei structuri comunitare. Motiv
pentru care Centrul laBomba își continuă existența așa cum a început întreaga
acțiune, în stradă și fără sprijin.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters