A învăţa prin creaţie şi a crea învăţînd cum să înveţi

Coregrafia contemporană în Europa: cînd anume a fost înlocuită teoria cu organizarea personală? (fragment)

Autor: Bojana CVEJIC | Categoria: | 0 comentarii

Recomanda articolul prin:

Tipareste pagina

Marime text

La momentul actual, există o inedită tehnologie a persoanei dansatorului, o nouă grijă pentru corp, care este pusă în practică fără a fi asociată cu premisele măiestriei şi autenticităţii. Voi ilustra această tendinţă prin raportare la coregrafii cu care am colaborat1. În loc să se întrebe ce antrenament fizic consacrat (balet, dans modern sau altele) să aleagă înainte de o repetiţie, unii coregrafi consideră că antrenamentul ar trebui regîndit, în funcţie de contextul specific. Fiecare proiect generează proceduri tehnice proprii, iar corpul se specializează în acestea. O altă abordare în vogă a antrenamentului fizic porneşte de la întrebarea: ce fel de exerciţii corporale ar trebui folosite, urmînd conceptul şi metoda de lucru elaborate, astfel încît acel antrenament să influenţeze şi să transforme metodologia intrată în obişnuinţă?

Aşadar, remodelarea conceptului de antrenament al corpului cunoaşte două direcţii: dansatorii fie devin mai pragmatici şi „oportunişti“, acceptînd faptul că inteligenţa lor fizică se raportează la scopuri bine definite şi este centrală în atingerea lor, fie investesc în căutarea unor mijloace lipsite de limitări, astfel încît să prevină blocajul într-o singură abordare, aceea a spectacolului curent. În ambele cazuri, se renunţă la încrederea în meniul organic şi hrănitor al unei programe fixe de antrenament.

Abordarea constructivistă a exerciţiilor fizice într-un spirit mai aplicat şi totuşi mai versatil, aşa cum a fost ea prezentată mai sus, nu ar fi posibilă fără incursiunea teoriei critice în coregrafia din anii ’90. Pînă în acel moment, se putea discuta despre un spectacol în termeni de „obiect coregrafic produs“; stilul se definea deci prin preocuparea formalistă pentru corp ca instrument al unor tehnici, iar subiectul – ca o reprezentare metaforică.

În anii ’90, s-a încetăţenit o altă abordare: nu în termeni de „obiect“, ci în termeni conceptuali – ce concepţie a dansului e propusă. Aceste concepte au generat alte domenii (nu toate legate intrinsec de lumea dansului), privind cunoaşterea, discursurile teoretice şi practicile culturale: semiotica, istoricitatea, teoria actelor lingvistice, teorii poststructuraliste despre text şi moartea autorului, concepte din teoriile lui Deleuze şi Guattari, tehnici cinematografice, operă, pop, artă digitală, sporturi etc.2

Vorbind cu dansatori, coregrafi şi creatori de spectacole din generaţia de 20-40 de ani, ai senzaţia că toţi doresc să înveţe, oricît de simplu ar putea suna: să înveţe mai degrabă decît să producă. Această schimbare de atitudine, de la a crea la a învăţa, şi mai ales a învăţa cum să înveţi pentru a putea crea ceva, ar putea veni din conştientizarea unui cadru mai larg, pe care artiştii ca muncitori îl împărtăşesc. Ceea ce ar putea conferi unitate acestui cadru este exercitarea intelectului generic (după Paolo Virno): facultatea limbajului, înclinaţia spre învăţare, memoria, abilitatea corelativă, înclinaţia spre autoreflecţie.3 Fapt e că în ziua de azi artiştii sînt producători într-o economie imaterială a serviciilor şi a informaţiilor, producînd în mod constant în afara orelor plătite şi recunoscute, cu o productivitate nenormată.

––––––––––––

1. Eszter Salamon, Andros Zinsbrowne, Mette Ingvartsen et al.

2. Printre coregrafii ale căror lucrări au propus o nouă relaţie cu teoria în anii ’90 se numără Jérôme Bel, Xavier Le Roy, Tino Sehgal, Marten Spangberg, Tom Plischke,

3. Aceasta este definiţia multitudinii şi a formelor ei contemporane în Paolo Virno, A Grammar of the Multitude, Semiotext(e), New York, 2003.

Bojana CVEJIC (născută în 1975, la Belgrad) este performer şi teoretician al artelor spectacolului, în prezent realizîndu-şi studiile de doctorat în cadrul Centrului de Cercetare în Filozofia Europeană Modernă al Universităţii Middlesex din Londra.

A regizat un număr de spectacole independente de teatru muzical în Belgrad şi s-a numărat printre membrii cofondatori ai grupului Walking Theory (Iugoslavia).

Începînd cu anul 2000 se află într-o colaborare constantă cu Jan Ritsema, alături de care a realizat şi a jucat în spectacole ca Verwantschappen (2000) TODAYulysses, Pipelines. A construction, KNOWH2OW şi CoCos: Breeding, brains&beauty. Ca dramaturg a mai colaborat şi cu Christine Gaigg, Eszter Salamon, Mette Ingvartsen sau Xavier Le Roy.

A predat cursuri de teoria spectacolului şi a organizat ateliere la Belgrad, Bruxelles, Lisabona, Varşovia, Montpellier şi în alte oraşe.

Eseurile şi articolele ei au fost publicate în reviste precum Walking Theory, Etcetera, Maska, Frakcija, International Magazine for Music New Sound, Musical Wave etc.