OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Cu greu ne putem inchipui un poet ori un pictor dadaist sau suprarealist care sa il omagieze pe initiatorul unei miscari, stiut fiind ca strategiile personale primeaza asupra oricarei puneri in lumina a altcuiva (acest lucru reflectindu-se totusi asupra intregii structuri create, de nu chiar asupra Lumii).
Chiar si in afara unui grup, un creator rareori vorbeste dezinteresat despre un alt creator, caci, precum in politica, noul sosit il impinge pe celalalt spre iesirea din arena…

Dar cind aceasta totusi se intimpla, si daca cel aratat nu il promoveaza involuntar pe cel ce arata, expozitia devine pasionanta, nemaireducindu-se la o simpla desfasurare de pictura (expozitiile galeriilor care isi expun stocul fara perspectiva istorica), si nici la o gafa muzeala a unui comisar care descopera un intreg univers in doar citeva luni…

De aceea, cind François Poyet (gratie Institutului Cultural Roman care pentru prima oara isi aminteste de compatriotul sau, ce-i drept, prea putin nationalist, fiind atit de universal) m-a instiintat despre intentia sa de a realiza aceasta expozitie, pe baza exclusiva a colectiei sale unice, dupa cum o subliniaza si titlul Isidore Isou, pentru a rupe conspiratia tacerii / Colectia François Poyet, si mi-a cerut un text introductiv, am fost imediat cuprins de entuziasm, ideea parindu-mi-se rara si in acord cu sensul profund al operei lui Isou, si anume de a arata, a dezvalui, iar nu de a lasa in nestiinta sau obscurantism, mitul hazardat… Debord fiind deja scotocit prin toate ungherele, ba chiar investit cu o misiune pe care dupa propria-i marturisire o recuza – Debord „artist“! –, iar firimiturile Straram si Sceglov maturate rapid, putem sa abordam esentialul: lettrismul, ceea ce nu este o misiune usoara.
Expozitiile colective – chiar si cele lettriste – sint adesea suspecte de supraevaluarea unuia sau a altuia si, dupa parerea mea, intotdeauna in defavoarea lui Isou. insa cele 15 expozitii personale ale lui Isou, de 60 de ani incoace, au constituit in mod cert ocazii foarte pretioase de a afla mai multe despre cel ce a vrut sa bulverseze totul. Dintre acestea, putine au avut un caracter retrospectiv, capabil sa ofere cheia creatiei lui Isou, dar oricum in mai mare masura decit expozitiile cuprinzind picturi proaspat realizate dintr-o aceeasi serie.

in 1976, in minuscula dar importanta galerie Weiller au fost expuse o serie de opere plastice (1941-1976) ale lui Isou, iar un an mai tirziu, la libraria La Hune, Roland Sabatier instala citeva carti si vitrine in jurul manuscrisului, proaspat terminat, al Creaticii. Dupa inca zece ani, la Galerie de Paris, Eric Fabre expunea cvasitotalitatea meca-esteticelor lui Isou, mai ales in reconstituiri din 1987 (subliniind inca o data, pentru cei ce nu le-ar fi inteles deja, analogiile Schwarz-Fabre si Duchamp-Isou). in 2005, Broutin initia o expozitie de picturi ale lui Isou la galeria Peccolo din Livorno, iar eu si Maria Faustino organizam la Besançon cea mai mare retrospectiva Isou de pina acum: Isidore Isou, de la Lettrism la Creatica, cu peste 400 de documente, inclusiv toate cartile sale. Din pacate ne lipsea o carte despre carti, pentru ca nu a existat un catalog, ci numai o inregistrare video, forma de catalog modern. François Poyet a fost singurul lettrist care a facut trecerea, ceea ce a suscitat fara indoiala raspunsul actual sub forma de potlatch.

Poyet nu a dorit sa conteze decit pe sine si sa isi expuna numai propriile arhive, si anume cartile lui Isou (precum si revistele, manifestele, diversele documente…), dar si colectia sa de picturi, compusa din 29 de pinze din cele peste 800 pe care le va fi realizat Isou (la fel ca Van Gogh), plus o guasa lipita cu clei si o superba gravura facuta pentru editura Visat. Probabil ca de acum inainte greu se vor mai putea reuni atitea pinze de Isou, lucru pe care Poyet l-a reusit fara mari eforturi, fiind lettrist din 1966.
Atunci cind, in anii ’70, s-a creat o structura de ajutorare a lui Isou, parea destul de riscant sa investesti o suma lunara pentru a primi, in functie de ea, pinze ale „Maestrului“, vizibil realizate in graba si cu exces de idei… Amuzant este ca multi adepti de mica anvergura au confundat lettrismul cu maimutareala si au disparut fara urma, fara sa mai ridice documentele (carti sau tablouri) de la Isou. Si, de altfel, cine a facut-o? Putini sint cei care se pot mindri azi ca detin tablouri de Isou si ma intreb cind va fi oare inteleasa covirsitoarea importanta a acestora, inteligenta si, adesea, frumusetea lor primitiva, stranie si cu adevarat unica…
Dar, in fond, cine este Isou, despre care cineva imi spunea de curind ca nu il cunoaste decit „din auzite“, ceea ce mi-a stirnit replica „desigur, si, din pacate, din auzite nu de bine…“?

Isou s-a nascut la Botosani pe 29 ianuarie 1925. Copil-minune, are sansa unor intilniri hotaritoare (se poate citi cu interes si in amanunt despre neobisnuita sa educatie in L’agrégation d’un nom et d’un messie – Agregarea unui nume si a unui mesia –, publicata de Gallimard in octombrie 1947 si elogiata la vremea ei de Georges Bataille, in revista Critique) si va avea intuitia lettrismului, pe care incepe sa-l teoretizeze in 1942.
Printre cei dintii care parasesc Romania dupa al Doilea Razboi Mondial, ajunge pe 23 august 1945 la Paris, capitala aleasa (Isou va fi toata viata de un determinism absolut) pentru ca era la acea vreme un simbol al Culturii si Artelor, chiar daca, din pacate, Franta nu prea s-a aratat la inaltimea acestui creator anticonformist. Desi putem constata temeinicia multora dintre tezele sale, sintem siliti sa recunoastem ca nu prevazuse aceasta degenerescenta culturala care face ca pina azi, cind Cartea pare sa isi fi pierdut interesul pentru homo numericus, Isou sa se confrunte cu vesnicele banuieli ca ar fi ilizibil, el, cel atit de clar. Expozitia impune aceasta evidenta: a sosit vremea ca Isou sa fie citit!
De altfel, pe linga Carte, Isou a abordat atitea domenii (pe linga pictura deja citata, poezia-muzica, fotografia, cinematografia etc.), incit, ineluctabil, trece drept unul dintre cei rari care nu vor disparea odata cu decaderea Cartii.

Dupa ce in Romania se ocupase de tineretul sionist, Isou privilegiaza strategiile de grup si isi gaseste rapid un prim complice in persoana lui Gabriel Pomerand, impreuna cu care publica prima revista a grupului: La Dictature Lettriste, in 1946. intre 1946 si 1953, in afara membrilor efemeri care, de altfel, se vor succeda pe parcursul a 60 de ani, se articuleaza prima faza a lettrismului, pe fond de scandaluri si invective, in care personalitatile-faruri sint François Dufrêne, Jean-Louis Brau, Gil J. Wolman, Maurice Lemaitre si Guy Debord.
Pentru Isou, prima urgenta este bulversarea poeziei prin publicarea, in aprilie 1947, a primei sale carti, la Gallimard: Introduction à une nouvelle poésie et à une nouvelle musique (Introducere intr-o noua poezie si intr-o noua muzica), in care defineste un nou demers poetic bazat exclusiv pe compozitii nonsemantice create din litere, dar si pe un nou alfabet compus din zgomote corporale precis codificate si care vor face din lettrismul poetic nu un avatar al poeziei fonetice dadaiste, ci o structura teoretica de larga respiratie, generind opere diversificate si urmind sa alimenteze destule curente viitoare.

De fapt, Isou da cartile pe fata una dupa cealalta. Dupa sahul lui Duchamp vine pokerul lui Isou, care ia potul fara macar sa isi arate cartea, adica metoda sa de creatie, La Créatique ou la Novatique (Creatica sau Novatica), fiind dezvaluita abia in 1977.
Daca indeobste creatorii se specializeaza in unul sau doua domenii, Isou vrea sa abordeze totul, sa innoiasca totul si, in plus, sa isi impuna metoda sa de creatie tuturor, incepind cu credinciosii sai (nu toti ii ramin constant credinciosi, iar nou-venitii care au reusit sa isi faca un nume prin calitati personale vor constitui totodata exemple ale validitatii propunerilor sale: Jacques Spacagna, Roberto Altmann, Roland Sabatier, Alain Satié, François Poyet, Broutin)…

Pe linga duzina de mari creatori care l-au insotit, influenta sa se va extinde necontenit. Isou va aborda in 1951 domeniul cinematografiei, cu un film uluitor: Tratatul despre bale si eternitate (primul dintr-o serie de 30 de filme), care va fi difuzat si la Black Mountain College, incepind cu 1953. Cum sa nu remarci in acest film ceea ce va aduce mai tirziu renumele tandemului Cage-Cunningham – a caror companie este creata exact in 1953 –, si anume separarea imaginii de sunet, procedeu numit de Isou discrepanta. De altfel, Cage il va omagia in repetate rinduri pe Isou, citindu-l intr-o lista de mari creatori, alaturi de Joyce si altii… Faimosul cineast underground american Stan Brakhage isi va face din Tratat filmul de capatii. Dar adevarata influenta a lui Isou in cinema a constat in aceea ca i-a impins pe lettristii din acea perioada la supralicitarea creativitatii. Asa au vazut lumina zilei in 1951 si 1952 filme uimitoare – am putea oare sa nu le spunem clasice? – semnate de Lemaitre (A inceput deja filmul?), Wolman (Anticonceptul), Debord (Urlete pentru Sade) sau Dufrêne (Toba judecatii dintii).
insa atentia lui Isou se indreapta deja spre alte domenii. Dupa ce scrie Le soulèvement de la jeunesse (Revolta tineretului), tratatul sau de economie nucleara din 1949 (cea mai geniala idee a lui Isou, dupa parerea lui André Breton), in care indrazneste sa se aventureze pe cai prea putin batute de poeti, romanul dezlantuit rescrie, cu douazeci de ani in avans, istoria romanului, spre a-i da o urmare novatoare cu al sau roman hipergrafic Les Journaux des dieux (Jurnalele zeilor), pe care l-ai crede desenat azi, si care avea ulterior sa suscite alte capodopere: Saint Ghetto des Prêts de Pomerand, Canailles de Lemaitre, No More de Jean-Louis Brau, Gaffe au golf de Sabatier, Geste hypergraphique de Altmann, Epipopimal Épopée de Spacagna, Écrit en prose de Satié, Poïesis de Poyet, al caror ecou distant il constituie J’écris propre al lui Wolman si Mémoires ale lui Debord.

Isou va aborda apoi teatrul discrepant, dansul cizelant, fotografia hipergrafica (aproximativ 50 de realizari) cu o serie de noua clisee superbe: Amos (1953), continuindu-si cercetarile in domeniul plastic (scrierea, semnele ca mijloc de realizare unica), de la primele opere pe hirtie din 1944 (Nou obiect plastic), pina la miticele pinze din 1952 intitulate Numere.
Din 1953 in 1960, dupa ce ii dispar toti primii tovarasi de drum, cu exceptia lui Maurice Lemaitre, Isou traverseaza o perioada de tranzitie ce urmeaza publicarii celor 12 carti fundamentale si se va confrunta cu dificultatile economice inerente oricarei practici de avangarda: esecul comercial si necesitatea de a supravietui. Scrie numeroase opere „sexy“, majoritatea sub diverse pseudonime sau anonime, dar aduce totusi o viziune creatoare proprie asupra acestui domeniu prin Tratatul de erotologie matematica si infinitezimala din 1957, care in 1977 va servi drept sursa de inspiratie pentru o serie de pinze pe baza de raport fotografic, un fel de serigrafie, dintre care doua sint prezentate in aceasta expozitie. Dar adevarata contributie revolutionara o constituie, in 1956, crearea unui nou domeniu, dupa lettrism si hipergrafie: arta infinitezimala, denumita si arta imaginara sau esthapeirism.

Cu mai bine de zece ani inainte de prefigurarea artei conceptuale, Isou demonstreaza ca opera nu mai are nevoie sa fie realizata, daca poate fi imaginata pornind de la un simplu element sau o inscriptie. Din acest punct de vedere, pinza asupra careia nu s-a intervenit din anul 1956 (originalul s-a pierdut, dar a fost reconstituit in 1987, precum faimoasele ready-made ale lui Duchamp refacute spre editare de Schwarz) este emblematica pentru acest demers revolutionar, pe care Isou il va extinde treptat la toate domeniile abordate (dans infinitezimal, fotografie a-optica, poezii infinitezimale, poezii afonistice, film imaginar etc.). in 1960, dupa o prima lucrare de antologare a stilurilor hipergrafice, Initiation à la haute volupté (Initiere in voluptatea intensa), al doilea roman hipergrafic cu 208 desene pe pelicula transparenta, ulterior marite si serigrafiate pe pinza de editorul italian Francesco Conz, Isou completeaza arta infinitezimala prin notiunea de cadru supertemporal, care cere participarea spectatorilor la realizarea partiala a operei, aceasta fiind in continuare semnata de creatorul ei initial, dar evolueaza pentru totdeauna in timp dupa un mod de utilizare prealabil, spre a nu ramine incremenita intr-o anumita estetica. Ne putem oare inchipui o opera a lui Leonardo da Vinci a carei estetica sa ne fie contemporana? Si totusi, asa vor fi peste 500 de ani operele supertemporale ale lui Isou, expuse in premiera la galeria Atomului a lui Valérie Schmidt (care a expus pentru prima data si vestitele baghete art-scotch de Gil J. Wolman).
Din 1961 pina in 1964, Isou si lettrismul vor traversa o perioada fasta. Se formeaza un adevarat grup, amestec de nou veniti (Spacagna, Altmann, Sabatier, Satié) si veterani care revin (Brau, Wolman, Dufrêne), Lemaitre dind dovada de o constanta exemplara.

Expozitiile colective de pictura se succed unele dupa altele. Isou expune doua sute de pinze de o imaginatie debordanta (seria Retele – careia ii va raspunde, in ecou, in 1975, cea de Retele violente, reprezentata prin trei pinze chiar in aceasta expozitie); cele unsprezece pinze suprapuse din Matematici…, precum si foarte pertinente si inventive obiecte de meca-estetice. Critici precum Michel Tapié (care i-a introdus in Franta pe Jackson Pollock si Gutaï) ii deschid usile galeriei Stadler si calea recunoasterii internationale (Italia, care dupa 40 de ani isi celebreaza avansul si acumuleaza in acest moment proiect dupa proiect).
Isou este din nou editat la Gallimard, la 17 ani dupa primele doua carti. André Masson si Giacometti ii sar in ajutor lui Isou, la fel Alix de Rothschild care ii va finanta doua dintre cartile sale cele mai originale, La loi des purs (Legea celor puri) si Le grand désordre (Marea dezordine).
intre 1964 si 1968, lui Isou i se alatura alti artisti (Poyet, Gillard, Curtay, Broutin), iar el scoate carte dupa carte, mai ales cu sprijinul Centrului de Creativitate al neobositului Maurice Lemaitre. Lettrismul, sub presiunea lui Mai ‘68, pe care Isou o presimtise inca de la aparitia Revoltei tineretului in 1949, incepe sa cistige recunoasterea institutionala: expozitie la Biblioteca Nationala, in 1966, sala permanenta (insa repede desfiintata) la Muzeul de Arta Moderna din Paris, in 1968.

incepind cu aceasta data simbolica si pina in 1974, Isou va fi de mai multe ori internat la psihiatrie, ceea ce va da nastere citorva dintre operele sale cele mai emotionante: Jonas, début d’un roman (Iona, inceput de roman), tiparit de editura Psi (Sabatier, Satié) si care ramine o culme a cartii bibliofile lettriste (si nu numai a bibliofiliei), urmat de Jonas ou le corps à la recherche de son ae (Iona sau corpul in cautarea sufletului), publicat de Broutin in 1984, al treilea si ultimul roman hipergrafic. Isou va inventa o metoda inedita de autovindecare: Manifest pentru o noua psihopatologie si o noua psihoterapie, si isi va evoca diferendele cu doctorul de sinistra amintire care l-a tratat, Gaston Ferdière, in Antonin Artaud torturé par les psychiatres (Antonin Artaud torturat de psihiatri). Doua pinze prezentate in aceasta expozitie, Polithanasii atomice, ilustreaza bine radicalismul lui Isou si calea strabatuta pina la realizarea unei serii de patruzeci de pinze absolut identice (raport fotografic al unui poem lettrist), in care o singura litera, diferita de la o pinza la alta, este taiata cu un gest precis si lipsit de efect artistic. Respectiva serie, de o intensitate emotionala similara cu cea degajata de catedralele lui Monet, urmeaza unei alte serii de pinze, din 1972, Hiper-Geografiile, din care Poyet detine noua versiuni, tot atitea derive infinitezimale.

in 1977, Isou se hotaraste sa depuna la Biblioteca Nationala cele noua volume fotocopiate din La Créatique ou la Novatique (Creatica sau Novatica), in paralel cu o serie de picturi care cuprind indeobste douazeci de pinze pe o tema precisa, pe care le va realiza de-a lungul anilor ’80 (Pascin, Soutine, Van Gogh, Cocteau, Rembrandt), dar si Méditations sur le Coran (Meditatii asupra Coranului), Partitions commentées (Partituri comentate), Ébauche d’icône pour un dieu créateur (Schita de icoana pentru un dumnezeu creator), precum si 15 figuri de format identic (55x46 cm), adica formatul ideal pentru masa lui de lucru. Cit de departe sintem de artistul care cere un atelier pentru a crea! La Isou este exact invers, mai intii vine ideea, nu fara a fi investigat in detaliu un anumit domeniu pentru a sesiza bulversarile posibile (hipergrafice, cizelante, infinitezimale…), care sint apoi realizate metodic, precum demonstratia unei teoreme. Tocmai aspectul matematic si sistematic fascineaza la Isou, inaintarea irefutabila a propunerilor sale care, pe cit de monstruoase pareau la o prima vedere, pe atit de evidente si de o logica aproape banala ar parea apoi, daca realizarile izvorite din ele nu ar fi atit de neobisnuite si de originale. Sistematismul il face sa abordeze domenii precum chimia, fizica, dreptul, tehnica, teologia, medicina, matematicile prin tratate care asteapta inca cititori demni de acest nume. in 1991, Isou expliciteaza o aprofundare a infinitezimalului: excoordismul, ale carui realizari vor fi insa rare.

De zece ani incoace, in ciuda unei sanatati subrede compensate de o vointa fara seaman, reeditarea textelor majore, a simfoniilor (vechi, dar si noi), editia publica din La Créatique ou la Novatique, expozitii regulate, organizate de figuri noi, dovedesc ca pentru Isou, atit de sigur pe destinul sau in camaruta de hotel in care locuieste de patruzeci de ani, lucrurile serioase inca nu au inceput. Cine banuia opera lui Duchamp inaintea aparitiei monografiei sale, in 1959? Pentru cei care stiu – si acestia exista intotdeauna –, contributia lui Isou este inestimabila.
iulie 2007
Traducere de Robert ADAM