OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

A fost foarte bine. Am organizat o conferinţă de presă, la care a venit directoarea delegată, Geneviève Goetzinger, apoi, o recepţie, am făcut o dezbatere cu majoritatea corespon-denţilor din străinătate. Ne-am dat seama – o bănuiam, dar am avut confirmarea – că sîntem un radio care contează în România. Îţi face întotdeauna plăcere să vezi că reprezinţi ceva pentru ceilalţi.

Cred că este un radio serios, credibil, care dă, vreau să cred, informaţii imparţiale, de calitate. Cred că ne distingem în peisajul mediatic autohton, asta şi pentru că avem componenta francofonă, şi pentru că tratăm actualitatea internaţională, dar şi pentru că dăm mult spaţiu pentru dezbateri.

 

RFI România este o filială a RFI. În aceea ce priveşte linia editorială, există discuţii cu redactorii-şefi de la Paris, ai întregului post de radio, care coordonează editorial atît RFI, cît şi filialele.

Redacţia de la Paris a fost redusă. Erau 8 redactori, acum sînt doi, Matei Vişniec şi Vasile Damian. Cu ei lucrăm în fiecare zi, facem împreună duplexurile Bucureşti-Paris în fiecare după-amiază.

Există o finanţare, nu totală. Două treimi din buget vin de la Paris, o treime este asigurată de noi, prin publicitate.

Da. Şi ne-am şi extins.

Avem 4 frecvenţe proprii: Bucureşti, Iaşi, Craiova şi Chişinău. Apoi, avem parteneriate cu peste 50 de radiouri locale, care preiau părţi din programe. Sînt două reţele mari, Radio Galaxy şi Radio Transilvania, dar şi radiouri mai mici, care preiau programele noastre informative. Şi sîntem din ce în ce mai activi pe site-ul www.rfi.ro şi pe cel pentru telefoanele mobile – m.rfi.ro.

Da şi nu. Cred că nu avem aceeaşi linie editorială. BBC şi Europa Liberă erau radiouri foarte implicate în politica internă, acordau mult spaţiu evoluţiilor româneşti. Noi vorbim despre politica din România, dar ne concentrăm şi pe actualitatea internaţională. Cred că, în clipa de faţă, sîntem un radio de referinţă. Dincolo de reacţiile ascultătorilor, mă uit la felul în care sînt preluate şi comentate anumite informaţii exclusive pe care le obţinem. Multe dintre ştirile noastre sînt preluate în presa românească. La fel se întîmpla cu ştirile şi cu exclusivităţile BBC-ului de acum 8-10 ani. Preluările după RFI sînt în special cînd avem declaraţii în exclusivitate provenite din politica românească. Dar am creat şi o reţea de corespondenţi în străinătate – care este iarăşi o bogăţie a radioului. Cred că în afară de Radio România Actualităţi, nu există un alt post de radio – sau vreun alt media – care să aibă atîţia corespondenţi, vorbitori de limba română. Noi avem corespondenţi în Europa, în Statele Unite, în lumea arabă.

Acolo a fost o oportunitate pentru o frecvenţă proprie. Sigur, au existat uneori mici probleme cu autorităţile de acolo, dar n-au fost niciodată tensiuni majore, cum au putut să întîlnească alte media din România. Acolo emitem programele noastre în limba română (cele de dimineaţă şi cele de după-amiază), emitem şi programele în limba rusă ale RFI-ului şi, în rest, este un program în limba franceză. Mare parte din ce se transmite la Bucureşti se aude, acum, şi la Chişinău. În clipa de faţă, avem doi corespondenţi acolo; personal, mi-ar plăcea să avem o adevărată redacţie acolo, dar asta numai cu acordul şi cu sprijinul RFI Paris.

Invităm oameni care se pricep

În privinţa actualităţii internaţionale, există o prejudecată, în România, că lumea nu este interesată de aşa ceva, rezonînd doar la cancanurile şi disputele de la Bucureşti. În opinia ta, poate fi infirmată această prejudecată?

Noi difuzăm zilnic ce se întîmplă în lume. Nu este foarte uşor, într-adevăr, în România nu există un interes foarte mare faţă de ce se întîmplă în lume. La un moment dat, aveam o teorie: românii ştiu ce se întîmplă în România, dar nu ştiu ce se întîmplă în lume. Acum am impresia că românii nu ştiu foarte bine nici se se petrece în România. Oricum, cei care ascultă RFI pot afla ce se întîmplă dincolo de frontiere. Iar în ceea ce mă priveşte, mă bucur că televiziunea publică îmi dă ocazia să realizez şi o emisiune TV săptămînală dedicată actualităţii internaţionale, emisiune intitulată Fără frontiere, care se difuzează sîmbăta la prînz.

De fapt, dacă te uiţi peste graniţă, îţi dai seama că România nu e atît de ieşită din comun, lumea nu începe şi nu se termină cu noi. Un exemplu: în România a fost mult criticată ideea că presa este o ameninţare la adresa siguranţei naţionale. Evident că funcţionarea presei în România nu trebuie să îngrijoreze autorităţile. Dar dacă te uiţi la Ungaria şi vezi ce se întîmplă acolo cu Legea presei – care a fost amendată doar în urma insistenţelor europene –, cînd vezi ce manifestări anti-rome sînt în Ungaria, România nu ţi se mai pare atît de bizară.

RFI nu este vocea Guvernului francez. Este un post public de radio, independent de puterea politică. Au fost momente în care acţiunile Ministerului francez de Externe au fost criticate la RFI. RFI nu este un radio colonial francez care să preia informaţii aşa cum le difuzează Ministerul francez de Externe. Totul este analizat şi pus în perspectivă. RFI este un radio public, exprimă o voce publică, iar în tradiţia occidentală, un post public este mai credibil decît unul privat. A lucra la RFI înseamnă să ai garanţii de independenţă editorială peste care nu se poate trece.

Invităm oameni care se pricep. Asta e diferenţa dintre noi şi alte posturi de radio. La noi, nu oricine poate să sune şi să-şi dea cu părerea despre orice subiect. Avem momente în care intervin şi ascultătorii, dar ne interesează să avem păreri competente, oameni care să poată face o analiză. Nu e un radio în care să te plîngi, să-ţi verşi ofurile, e un radio care îşi propune să desluşească un eveniment. Nu întotdeauna găseşti oamenii potriviţi; la partidele politice, găseşti destul de greu experţi pe un subiect internaţional. În Occident, există think-tank-uri care produc idei, pe care un partid politic le poate folosi. Aici, în România, nu ai aşa ceva. Sînt întîmplări fericite, să găseşti cîte un om care se pricepe.

Eram în anul al II-lea de facultate, la Jurnalism, şi trebuia să facem practică. Aveam, la facultate, un profesor francez. S-a uitat la mine şi mi-a spus: „Tu vorbeşti franceza, e un post de radio pe aproape, se numeşte Radio Delta, e făcut cu RFI. Du-te şi bate la uşă, poate te primesc“. Aşa am început, ca practicant, m-a prins activitatea de radio şi am rămas. Am parcurs toate treptele unui jurnalist de radio, am fost reporter, redactor, realizator de emisiuni, apoi redactor-şef din 2000. Pînă cînd am devenit redactor-şef, am urmat un masterat de jurnalism european la Strasbourg şi la Bruxelles. Aici, la RFI România, m-am format ca jurnalist şi nu cred că aş pleca vreodată, e mult prea bine.

La RFI n-ai presiunile care pot exista în alte părţi

Am văzut că aveţi, pe site, o secţiune în care prezentaţi actualitatea culturală, sînt foarte multe ştiri şi, de asemenea, numeroase reportaje pe care le realizaţi consemnînd ce se întîmplă în lumea culturală. Dacă tratezi cu atenţie actualitatea culturală, aceasta poate fi atractivă pentru publicul larg?

Pentru RFI este o miză să prezinte evenimente culturale. E foarte bine că putem să difuzăm informaţii din actualitatea culturală. Neavînd constrîngeri economice sau politice, putem să vorbim despre evenimente interesante, să realizăm interviuri cu personalităţi. Avem o emisiune zilnică, între ora 10.00 şi ora 13.00, care se numeşte Zebra, realizată de Mihala Dedeoglu, şi în care sînt doi-trei invitaţi care vin din lumea culturii. Orice mare spectacol care are loc la Bucureşti îşi găseşte ecou şi în programele noastre.

Institutul Francez face treabă foarte bună. Cred că această situaţie se datorează şi faptului că, acum, ambasador este Henri Paul, o personalitate în lumea culturii franceze, care are o deschidere culturală şi contacte la nivel de vîrf. Lucrăm bine cu Institutul Francez, dar nu facem diferenţe, nu sîntem un ghetto franţuzesc. Avem activităţi comune şi parteneriate cu toate reprezentanţele culturale, cu Institutul Polonez, cu Institutul Cervantes, cu Goethe Institut, cu British Council. Şi avem un parteneriat excelent cu Institutul Cultural Român; în fiecare dimineaţă, un reprezentant al unui Institut Cultural Român din străinătate intră în emisie, prin telefon, şi vorbeşte despre cîte un eveniment pe care îl organizează.

Două lucruri care mi se par la limita iresponsabilităţii

Nu eşti aşa deprimat cînd citeşti sau urmăreşti presa românească?

Nu. Iau lucrurile aşa cum sînt. Acum 15 ani cred că eram mai deprimat, cînd vedeam găina care a născut pui vii. Ce m-a deranjat recent la televizor sînt două atitudini care mi se par la limita iresponsabilităţii. Prima: cînd văd că televiziuni din România fac „deschidere de jurnal“ cu sinuciderea unui copil. E o dovadă de iresponsabilitate să dai, pe larg, amănunte despre sinuciderea unui copil. Se produce un efect de propagare, cu cît prezinţi mai multe cazuri, cu atît se înmulţesc şi tentativele de sinucidere. Este un subiect sensibil, se învaţă în manualele de jurnalism că nu e bine să-l amplifici. În Europa – şi cred că şi în România! – există reglementări în privinţa modului in care pot fi tratate subiectele cu minori în audiovizual. Dar, dincolo de reguli, e vorba de noi, ca oameni. Cum poţi să dai, cu lux de amănunte, informaţii despre sinuciderea unui copil?

Al doilea motiv este modul în care se amplifică o tensiune. Am avut tema regionalizării şi a existat şi un schimb de replici între Bucureşti şi Budapesta. De ce trebuie să-i aduci să vorbească la o oră de maximă audienţă pe Vadim Tudor şi pe nu ştiu ce lider maghiar mai excentric? Este o formă de a turna gaz peste foc. Orice subiect cred că se poate realiza în limite rezonabile, prin dialog între oameni responsabili, nu prin reacţii inflamate.

Da, iată o soluţie aplicabilă şi în lumea politică. Numai că nu-mi dau seama cum se întîmplă, cînd e o situaţie tensionată, cineva are o idee „genială“ să-l aducă pe Vadim Tudor în platou...

Franţa a reuşit să treacă destul de bine prin criză

Este politica externă românească pregătită să acţioneze în lumea arabă? N-avem o politică externă un pic cam moale, cam ezitantă?

Acum cîteva zile, ministrul de Externe, Theodor Baconschi, a fost la Tunis şi la Cairo. Nu ştiu dacă din Europa de Est a mai fost vreun ministru de Externe, cu excepţia lui Radoslaw Sikorski, ministrul polonez de Externe. Europa de Est are o problemă generală cu cu ceea ce se întîmplă în ţările arabe, pentru ca dacă Uniunea Europeană se concentrează spre Sud, vor dispărea sau vor fi micşorate fondurile către Est. Cred că, într-un fel, ezitările sînt oarecum fireşti, chiar dacă Estul Europei ar putea să vină cu experienţă în raport cu ţările din lumea arabă. E vorba despre experienţa trecerii de la dictatură la democraţie.

Da, s-au mai băgat. Mai trebuie băgaţi şi trebuie găsită o soluţie, poate să fie restructurată datoria publică. Să ne gîndim serios: ponderea economiei greceşti în economia europeană este mică. E mai mult o chestie de imagine, de simbol, decît de realitate. Dar cred că prăbuşirea Greciei ar atrage dispariţia monedei unice cu un efect pe care nici nu ni-l putem imagina asupra Europei şi asupra finanţelor mondiale. Grecia poate fi ajutată. Trebuie atenţie, bani, responsabilitate. Europa cunoaşte Grecia de atîţia ani. Se ştia încă de la aderarea la UE că acolo au fost măsluite statistici, s-au închis ochii asupra derapajelor. Grecia e responsabilă, dar e responsabilă şi Europa, sînt responsabili şi cei care au finanţat derapajele.

România, nici ea, nu are mare greutate în Europa. Contează mult ce se întîmplă în celelalte ţări. În măsura în care va exista o creştere economică în Europa, România va fi trasă în această evoluţie. Trebuie făcute multe restructurări, pe multe planuri, nu se ştie dacă Guvernul acesta e capabil. Dacă te uiţi, vezi că pe hîrtie există o intenţie de reformă, dar care uneori pare că porneşte de nicăieri şi se termină niciunde. România va merge bine dacă Europa va merge bine, altfel, dacă vine o nouă criză, românii vor fi printre cei mai afectaţi, pentru că nu există structuri de protecţie socială, ca în alte părţi. Franţa, de pildă, a reuşit să treacă destul de bine prin criză. Cred că, după Germania, care, practic, n-a cunoscut criza, Franţa e ţara europeană care iese cel mai bine, asta şi pentru că are o administraţie care funcţionează corect, protecţia socială a rezistat, au avut bani albi pentru zile negre. În schimb, România s-a prăbuşit economic, s-au tăiat lefurile cu 25%, s-au mai pierdut şi prime, şi sporuri.... Nu ştiu vreo ţară în Europa unde pierderile salariale ale bugetarilor să fie atît de mari. În Spania lefurile s-au tăiat cu 5%. În Grecia, în pofida crizei, grecii au pierdut, pînă acum, doar al 13-lea salariu. Or, în România a fost dramatic. Şi acum ni se mai pune şi o placă nouă, cum că statul social e un eşec. Dacă te uiţi în Europa, vezi că printre ţările cele mai afectate de planuri de austeritate se află două state care n-au fost niciodată „sociale“: Irlanda şi Marea Britanie. Nu statul social trebuie blamat pentru criză.

Nu. Nu mi s-a făcut nici o ofertă.

Sînt măgulit că a circulat numele meu, dar nu mi-a făcut nimeni nici o ofertă.

Un zvon, într-adevăr.