OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Se spune din batrini ca, de cite ori inca un suflet se desparte de trup, mai cade o stea. Mai zilele trecute, un anunt anonim din Romania libera raspindea vestea ca pictorul Jules Perahim a incetat din viata duminica, 2 martie, la Paris.
Citi vor fi tresarit? Plecase de atita vreme din tara, incit se stersese din memoria multora. Cei care apucasera sa afle ca a fost victima unui atac cerebral, cu consecinte dezastruoase, prelungite exasperant, ar fi sperat, din primul moment, sa-l scuteasca Dumnezeu de calvarul invaliditatii umilitoare.

Sint patru, poate chiar cinci ani de cind l-am vizitat, sfios, in apartamentul dintr-un arondisment parizian, simpatic prin relief si nu prea asaltat de infernul automobilistic, cel putin atunci. Am incercat o discutie, dar e mult spus. Articula cu dificultate cuvintele, se caznea sa ia parte la dialog, fiindca de inteles, intelegea totul. Unde se poticnea, intervenea brava lui sotie, Marina Vanci, care-i ghicea intentiile, din priviri, dupa un gest. Numai ca gesturile insele ii erau limitate, din cauza bratului drept devenit inert. in aceste conditii, refuzase, totusi, a se resemna in postura condamnatului. Vointa artistului s-a mobilizat sa infrunte destinul bicisnic harazit omului, si a reusit. Un perete intreg din incapere era populat de picturi realizate cu mina stinga.

E de imaginat cite exercitii inversunate i-au trebuit ca sa minuiasca penelul cu dexteritatea anterioara. Involuntar, prin asociatie, rasare in memorie „cazul“ Perpessicius, obligat sa invete – dupa ce-si pierduse dreapta in primul razboi – sa continue o vasta opera de benedictin al arhivelor eminesciene, dusa la implinire cu cealalta mina. S-ar putea, insa, ca pentru un pictor readaptarea sa mearga si mai anevoie, cu fixarea pinzelor pe trepied, cu toate trusele de uleiuri, culori si alte ustensile ale meseriei. Conditia este sa-i ramina ochiul la fel de viu, sensibilitatea intacta la interferenta luminii si a umbrelor, imaginatia formelor deopotriva de productiva. Acest noroc, macar, l-a avut Perahim. Verva coloristica functiona ireprosabil. in compozitii se citea un teribil zbucium launtric, ca si cum artistul sonda strafundurile proprii in cautarea unui raspuns la intrebarea de unde pina unde i se trageau dificultatile carora se ambitiona sa le faca fata. Registrul tematic avea, fireste, exuberanta mai redusa in comparatie cu reproducerile fotografice dupa lucrari prezentate altadata in reputate galerii occidentale unde repurtase succes dupa succes.

M-am retras de teama sa nu-l obosesc, coplesit in plus de tristetea ca nimanui nu-i va mai fi dat sa-l sondeze despre vremea tineretii inaugurata alaturi de grupul de la Alge si teribilele exasperari contabilizate in contul avangardei. Inclusiv despre prieteniile cu Bogza, cu Paul Paun, Sasa Pana, Voronca, Gherasim Luca, Zaremba, Blecher, Brauner, dusi toti, inaintea sa, spre ipoteticele tinuturi unde „nu este durere nici suspin“. Plecind acum si el, cortina cade definitiv peste o epoca, presarata cu multe evenimente contradictorii, cu suferinte provocate altora, de raspunderea carora nu se stie cum va ajunge sa fie descarcat nici la prorocita Judecata de Apoi.