Am fost invitat să vorbesc la lansarea cărţii lui Gabriel
Andreescu, L-am urât pe Ceauşescu. Ani, oameni, disidenţă, programată vineri,
27 noiembrie, la Tîrgul Gaudeamus. Lansarea era fixată la ora 17.30. Vineri a
fost o minunată zi de toamnă, un început de septembrie, mai degrabă, decît un
noiembrie înnegurat. Pînă pe 1 decembrie, Bucureştiul a trăit, din punct de
vedere meteorologic, o toamnă stranie: blîndă şi liniştitoare, caldă şi
nesupusă frigului. În general, am despre luna noiembrie o repulsie: mi se pare
că se face prea uşor noapte, că nici nu te trezeşti bine şi trebuie să intri
repede în casă, că e zloată şi oricînd poate să ningă. Numai că acest
noiembrie, al anului 2009, a fost cu totul altfel. Parcă nici n-ar fi fost
noiembrie, ci o lună zăltată, cu temperaturi care au luat-o razna.
A preţui libertatea de azi
Fiind atît de cald, am plecat devreme de acasă. În general,
cînd Tîrgul de Carte are loc la Romexpo, îmi lungesc drumul, dintr-un soi de
reverie urbană. Aşa că merg cumetroul
pînă în Crîngaşi, apoi ajung la Piaţa Pieţei Libere cu tramvaiul 41. În
Crîngaşi, am stat, vreme de minute bune, pe o bancă. M-am gîndit atunci la cele
cîteva cuvinte pe urma să le spun la lansarea de la Gaudeamus. În Crîngaşi,
lumea pe care o vedeam (deşi era o zi de lucru, vineri, erau atît de mulţi
copii ieşiţi la plimbare cu taţii şi mamele lor, poate cu bunicile sau bonele)
nu se suprapunea cu ce citisem în L-am urît pe Ceauşescu. Mă întrebam în gînd,
şi am repetat şi la lansare: Ce straturi de memorie s-au aşezat în urma
noastră? Cum se adună aceste straturi în memoria colectivă? Cum se disipează
aceste straturi în memoria individuală? Ce rămîne din protestul lui Gabriel
Andreescu? Cîtă răbdare avem să-i citim mărturia pînă la capăt?
Dincolo de simpatiile politice de azi, pro sau anti-Băsescu,
pro sau anti-Geoană, cred că n-ar trebui să uităm că libertatea noastră este
posibilă pentru că au existat oameni precum Gabriel Andreescu. Chiar dacă
Gabriel Andreescu vorbeşte de disidenţa din vremea lui Ceauşescu ca despre un
„fapt excepţional“, chiar dacă diferenţele de atitudine sînt incomparabile
între Polonia şi România, fiecare mărturie despre anii ceauşismului ne va ajuta
să preţuim libertatea de astăzi şi să înţelegem că, în urma noastră, a fost o
realitate incomparabilă cu ce trăim astăzi. Citind mărturia lui Gabriel Andreescu,
parcă aş fi intrat într-un noiembrie ceauşist, cu întreruperi de lumină, un
noiembrie sufocat de lozinci şi de control.
Gabriel Andreescu este, în carte, revoltat cu ce văzuse în
dosarele întocmite de Securitate, cu „racolarea elevilor de liceu şi a
bobocilor abia intraţi la facultate“. Autorul amintea că Sorin Antohi fusese în
anchetă, la Securitate, la 17 ani şi semnase un angajament la 19 ani. Gabriel
Andreescu nu excludea că ar fi putut şi el, elev fiind, să semneze un asemenea
angajament, dar a avut noroc. Acea lume a adolescenţilor înrolaţi în serviciul
Securităţii m-a făcut să-mi amintesc că sîntem în 2009, că asemenea ameninţări,
asemenea imixtiuni nu mai sînt posibile, că, iată!, copiii se pot plimba liberi
prin parc, fără să se teamă că ar putea rămîne fără părinţi, săltaţi de
Securitate. Astăzi, binomul părinţi-copii se scutură de primejdia despărţirii
prin anchetele Securităţii, te poţi bucura de copii fără panica pe care le-ai
putea-o induce dacă îţi pierzi libertatea.
„Gabi, o fi aşa cum spui. Dar tu eşti copilul meu“
Acum 20 sau 30 de ani, gestul de rezistenţă al lui Gabriel
Andreescu, împotriva lui Ceauşescu, era clădit pe nesiguranţa familiei; la
prima anchetă a Securităţii (despre care n-a găsit nici o filă de dosar),
Gabriel Andreescu avea doi copii mici, unul de cinci ani, altul de un an,
securistul îl chestionase cu privire la ajutorul acordat unui prieten din
străinătate, Dodo, care trimitea, prin Gabriel Andreescu, diverse mesaje pentru
prietenii din ţară.
Există în L-am urât pe Ceauşescu un fragment în care,
întorcîndu-se la Buzău, în oraşul natal, Gabriel Andreescu vorbeşte cu tatăl
său (arestat în perioada stalinismului pentru originea nesănătoasă – „fiu de
chiabur“) despre protestul său anticomunist. Tatăl, care înţelegea prin ce
trecuse fiul său, după ce fusese arestat şi întemniţat la Rahova, care ştia că
e nevoie de un protest anticomunist, are un soi de descumpănire, de gînd
protector: „Ieşisem din închisoare şi m-am repezit la Buzău, să îmi văd
părinţii şi să le explic ce se întîmplase. Cu mama era clar la ce să mă aştept,
dar în privinţa tatei... eram sigur de solidaritatea sa. Mizam chiar pe mîndria
lui. Doar de la el învăţasem atîtea! Şi mai ales, învăţasem curajul. Tata intra
într-o curte – pe vremea cînd eram eu mic părea atît de firesc să intri într-o
curte străină, să pui o întrebare, să te interesezi de un lucru! – fără nici o
teamă de dulăul care lătra de cealaltă parte a gardului. Cîinii simţeau asta şi
nu-l atacau. Era iarnă, tata stătea cu spatele la sobă, iar eu îi povesteam.
«Tată», i-am spus cînd mi-a reproşat durerea pricinuită, «oare tocmai tu să nu
înţelegi de ce trebuia să o fac?». Şi am adăugat cîteva argumente tipice. Mi-a
răspuns calm, cu o nuanţare pe care eu nu o arătasem niciodată, «Gabi, o fi aşa
cum spui. Dar tu eşti copilul meu». Nimic patetic în tonul lui, în vocea lui
liniştită care suna melodios şi blînd, de bărbat căruia îi plăcea să cînte
romanţe, voce pe care eu nu am avut-o nicicînd“.
De fapt, în L-am urât pe Ceauşescu vom descoperi un Gabriel
Andreescu cu totul altfel decît cel care este vehiculat în „folclorul“
intelectualităţii. Deseori, s-a spus despre Gabriel Andreescu că este
inflexibil, că are o duritate ce depăşeşte limita suportabilului, că
exagerează. În primul rînd, cartea aceasta este mărturia unui om care n-a mai
suportat sistemul comunist şi pe Nicolae Ceauşescu. N-are nimic vehement.
Andreescu îşi reprimă orice intenţie moralizatoare, nu suduie împotriva celor
care au pactizat cu regimul. E remarcabil că îi aminteşte pe disidenţi,
opozanţi sau simple persoane care l-au ajutat într-un moment sau altul al
protestului său. Sînt şi oameni de litere, dar şi membri ai familiei, colegi de
serviciu, foşti colegi de liceu şi de facultate (de la Fizică). Are propriile
lui ezitări: „Nu mai simţeam nici atracţia bătăliei cu logica sistemului, nu mă
mai vedeam nici analistul acestuia. Mă simţeam un martor. A mărturisi înseamnă
a gîndi“ sau, în momentul arestării, „doream să supravieţuiesc, mă gîndeam doar
în treacăt la ce simţeau părinţii, fratele meu, soţia. Dar mă traversa, din
cînd în cînd, ca o străfulgerare, emoţia a ceea ce puteau să trăiască copiii.
Doream să-i văd într-o zi şi ca ei să mă vadă pe mine“.
Cracovia. Paris. Sprijinul lui Mihnea Berindei
E traseul unui om care caută punctele luminoase, îi aduce în
atenţie pe cei care i-au fost alături, începînd cu părinţii, soţia sa, Mioara,
continuînd cu prietenii de la liceul din Armăşeşti (unde făcea naveta, la 40 de
kilometri de liceu), de la Institutul de Meteorologie şi Hidrologie, cu
angajaţii şi diplomaţii occidentali, cu oamenii de la Biblioteca R. F. Germania
(care i-au scos din ţară materiale destinate Europei Libere), cu personalul
Ambasadei SUA, cu Grigorie Florescu, Carmen Popescu, Sorin Vieru, Ana
Blandiana, Mihnea Berindei, care, în iunie 1989, la Conferinţa pentru
Securitate şi Cooperare în Europa, destinată apărării drepturilor omului,
reuşeşte să-l susţină internaţional pe Gabriel Andreescu (cel care trimisese,
pe o hîrtie de mărimea foiţei de ţigară, scoasă din ţară în pantoful unui
diplomat, un anunţ că intră în greva foamei).
Mihnea Berindei era, în acea vreme, vicepreşedinte al Ligii
pentru Apărarea Drepturilor Omului în România de la Paris. Înainte de reuniunea
de la Paris, existase o invitaţie adresată unui număr de nouă disidenţi din
România pentru a participa la o reuniune a sindicatului polonez Solidaritatea
condus de Lech Walesa, la Cracovia. Europa Liberă transmitea lista invitaţilor
din România: Ion Puiu, Doina Cornea, Radu Filipescu, Mariana Celac Botez, Dan
Petrescu, Liviu Cangeopol, Florian Rusu, Nicolae Fiştioc, Gabriel Andreescu.
România n-a fost reprezentată de nimeni la acea reuniune din august 1988
(constatăm din nou ce distanţă uriaşă exista între Polonia şi România; la
polonezi, deja mişcările de protest începeau să respire a libertate, la români,
teroarea era maximă).
Gabriel Andreescu a reuşit să transmită un mesaj către
conferinţa de la Cracovia cu ajutorul Ambasadei Statelor Unite la Bucureşti; un
alt mesaj a ajuns, tot din România, de la Doina Cornea, ambele difuzate de
Europa Liberă (postul de radio a avut un rol determinant în sprijinirea lui
Gabriel Andreescu, care îi aminteşte pe Monica Lovinescu, Virgil Ierunca, dar
şi pe Şerban Orescu, redactorul de la München, care i-a făcut, în cîteva
rînduri, mai multe portrete de susţinere, a tradus şi a prezentat pentru
ascultătorii din ţară un interviu acordat de Gabriel Andreescu la TV5, unui
jurnalist, Bernard Vaillot, ajuns miraculos în locuinţa disidentului, la miez
de noapte, evitînd dispozitivul securiştilor care îi supravegheau permament
apartamentul din cartierul bucureştean Berceni). „Am intrat în ultimul timp în
arhivele Europei Libere şi am redescoperit nevoia disperatăa redactorilor de a sensibiliza ascultătorii.
Îndemnul implicit: «Ieşiţi din starea de letargie» se recunoaşte şi în ceea ce
spuneau redactorii, şi în ce venea scris din afara postului de radio. Fiecare
cuvînt neprelucrat al unui autor rezonabil era sărbătorit, fiecare articol «cu
bătaie» se încărca de semnificaţie.“ Gabriel Andreescu era prezentat de Şerban
Orescu ca „enciclopedist, om al luminilor“ şi insista pe „tema demnităţii“,
prezentă în textele sale difuzate de Europa Liberă.
Protestul vostru, libertatea noastră
Gabriel Andreescu adaugă o excepţională nuanţă cînd
analizează textele citite la Europa Liberă: „O spun cu toată sinceritatea:
scrisorile pe care le-am trimis în Occident în acei ani – Cracovia, Paris –,
prezumate a fi «mesaj al rezistenţei româneşti», mi se par plictisitoare.
Astfel de texte nu aveau cum să susţină sufletul oamenilor, cu atît mai puţin
să-l mobilizeze. Pamfletele scrise de literaţi – Dorin Tudoran, Dan Petrescu,
Dan Deşliu, Mircea Dinescu – au o forţă incomparabil mai mare, răspund mai bine
aşteptărilor prin energia şi voiciunea lor, în sfîrşit, găsesc altfel cheia de
a descărca sufletul atîtor oameni condamnaţi la tăcere. Acestea pot fi numite
într-adevăr texte cu impact politic“.
La eliberarea din detenţia de la Rahova, Gabriel Andreescu
găseşte sprijin în familie, la cunoscuţi, la familia Miroiu. Nu se simte un
ciumat, un exclus. „Cel mai important rezultat al creării acestui nucleu de
prieteni, care s-au strîns, la propriu, în jurul nostru, care-şi manifestau
solidaritatea aproape ostentativ, a fost sentimentul de comunitate oferit celor
din familie. Nu exista nimic altceva pentru care puteam să le fiu
recunoscător.“ Aleargă – modul în care Securitatea din Buzău, impulsionată de
Ilie Merce, era deranjată de joggingul zilnic pe care îl făcea autorul este
unul dintre episoadele tragi-comice ale cărţii –, practică yoga şi, în anul de
graţie 1989, cînd era la Buzău cu părinţii, este ascultat incontinuu de
Securitate. Transcrierile acelor discuţii – după dosarele livrate de CNSAS –
între fiu şi părinţi ne arată atît frica mamei şi o anumită semeţie îmblînzită
a tatei, cît, mai ales, o abia perceptibilă panică, atunci cînd, în Bulgaria,
se prăbuşeşte regimul lui Todor Jivkov, cînd securiştii nu mai au atîta răbdare
să înregistreze, să transcrie şi să arhiveze convorbirile familiei Andreescu.
Titlul acestei cărţi porneşte de la o afirmaţie de-a lui
Titus Popovici, care, în 1994, declara la televiziune că „în România cred că
nimeni nu-l mai urăşte pe Ceauşescu“. Revolta (polemică) a lui Gabriel
Andreescu este faţă de Titus Popovici şi enormitatea zicerilor sale. Restul
cărţii este mărturia unui om liniştit, care ştie că o mărturie va fi cu atît
mai importantă pentru cititori, cu cît va evita vehemenţa şi resentimentul.L-am urât pe Ceauşescu e o carte folositoare – preţuim prezentul, preţuim drumul
la Tîrgul de carte Gaudeamus, avem plăcerea descoperirii atîtor cărţi minunate
şi preţuim şansa de a vorbi liber în faţa cititorilor. Oameni buni, care aţi
protestat faţă de Ceauşescu: scrieţi, vă rugăm, în conitnuare, despre voi! Avem
nevoie de protestul vostru pentru libertatea noastră.
Ceauşescuboris marian - Vineri, 4 Decembrie 2009, 08:24
Mulţi l-am urât, chiar vechii comunişti, apoi tineretul, cum de nimeni nu s-a împotrivit? Să apui acum că l-ai urât? Cam tardiv. O carte despre cum nu am făcut nimic, de ce ne-am temut, da, este o carte..
curaj?anda margeanu - Vineri, 4 Decembrie 2009, 13:52
Domnule Boris Marian, sa va fie rusine! Gabriel Andreescu a fost unul dintre cei care au protestat impotriva lui Ceasescu cand dumneavoastra tremurati de frica! Nu aveti dreptul sa vorbiti asa!
anamariadeleanu@gmail.comana D - Vineri, 4 Decembrie 2009, 14:38
as vrea sa cred ca Domnul Gabriel iiceanu va aprecia asa cum se cuvine articolul scris e catre Dvs.
Ruşine?boris marian - Vineri, 4 Decembrie 2009, 19:11
Aşi spus Gabi Andreescu, mai spuneţi zece, douăzeci, dar 22 milioane, dar patru milioane de membri PCR, cu cotizaţia plătită la zi? Mie nu mi-e ruşine am luat şi eu acolo un vot de blam. Mai staţi cu propria ruşine de vorbă.
au existat mai multiFlori Balanescu - Miercuri, 9 Decembrie 2009, 11:32
Chiar daca nu ii stiti Dvs., dle Boris Marian. Unii dintre ei sunt amintitzi chiar in acest text. Mai sunt si altzii... Doua exemple ce pot fi considerate intemeietoare: scriitorul Paul Goma si muncitorul Vasile Paraschiv. Au mai fost si muncitorii de la Brasov, care s-au revoltat in 1987, dar si multi altii. Liderii lor au trecut prin anchete inumane, sute de oameni au fost stramutazi prin toata tzara, pentru normalitatea de care au dat dovada la un moment dat. Numarul relativ redus al opozantilor la comunism le face onoare, si noi nu avem niciun merit in a ne caina mereu ca suntem totzi vinovatzi, pentru ca am tremurat de frica. Nu am fost chiar totzi vinovatzi, sau nu in aceeasi masura. Pretuiesc efortul lui Ovidiu Simonca de a populariza astfel de cartzi.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters