OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Meciurile Steaua-Rapid de saptaminile trecute nu seamana cu nici unele desfasurate pe gazoanele patriei, pentru ca miza a crescut brusc. Pentru prima oara, Europa a venit la noi, nu ne-a mai chemat pe noi la ea dupa prealabile instructaje, supervizari, igienizari si avertizari. Dupa Clinton si Bush, UEFA a trebuit sa accepte ca avem atita valoare cit sa-i primim vizita. Steaua si Rapid au jucat una impotriva celeilalte doua meciuri intr-o competitie internationala. Asa se face ca arbitrii straini n-au mai fost platiti de Copos sau de Becali, ci de Europa, iar rezumatul meciurilor a putut fi urmarit tocmai pe Eurosport. Ca europenii s-au uitat la el sau nu, asta nu ne mai intereseaza pe noi. Atita vreme cit se pot cistiga bani si imagine, cit Vintu i-a dat lui Becali 400.000 de euro pentru transmiterea returului si a primei manse din semifinale, cit Altex a platit Gazetei Sporturilor, in editia de dupa meci, o jumatate de ziar de reclame, cit Basescu a avut motive sa petreaca pina dimineata alaturi de cavalerii luminii de la Steaua si suporterii sa se agite in piata Universitatii, evenimentul acesta euromânesc a picat la tanc.
Asa ca, in urma acestei duble jucate cu casa inchisa si cu jandarmii calare, cu tramvaiul 41 transformat in „tramvai european“ (intre Giulesti si Ghencea) chit ca format din vagoane vechi reciclate la fabrica de vagoane din Arad, pot sa declar, din perspectiva mea de spectator si observator cultural subiectiv, ca distributia acestei drame fotbalistice prezinta aceeasi ierarhie actoriceasca stabilita de stirile prezentate de Raluca Arvat si Simona Patruleasa:
1. Pe primul loc, sur le devant de la scène, a ramas Jiji. El este unul dintre actorii cei mai solicitati de regizorii mass-mediei românesti. Pentru ca nu oricine se preteaza sa-i mistocareasca pe alde Tariceanu si Copos (primul „papagal“, al doilea „homosexual“), sa faca apel la Biblie in acelasi timp, sa spuna ca i-au „sunat in cap“ cuvinte din Scripturi in timp ce-si bombeaza pieptul si-si umfla pulpana camasii scoasa din bracinari, inainte de a se mai urca o data pe propriul Maybach (cel mai cunoscut automobil din România) in piata Universitatii. Adevarul e ca, la circ, imi place de Jiji. Poate ca rolul lui e uneori prea lung, dar omul joaca bine. Problema e ca n-as vrea ca in urma unor calificari spectaculoase ale Stelei in diverse cupe europene, partidul lui Jiji sa acceada in Parlament. Exista apoi un bizar aer de familie intre el, dusmanul C.V. Tudor si prietenul Basescu. Daca tribunul e dintr-un circ vechi, cel in care se luau la trinta vatrasii cu udemeristii, in care frazele sforaitoare despre istoria neamului prindeau, Jiji si Basescu fac parte din epoca circului de post-tranzitie, unde clovnul, daca vrea sa faca impresie, trebuie sa dea dovada de cit de putina auto-ironie si cinism. Pedala pe religie o apasase si Tudor, dar la el era vorba despre credinta intr-un ortodoxism national, pe cind, in ton cu evolutia mentalitatilor, credinta lui Jiji vireaza spre kitsch-ul misticismului, fara a abandona insa cu totul calul de bataie al nationalismului (ca paranteza vexilologica, unul dintre motivele pentru care Piturca a plecat de la Steaua a fost faptul ca Jiji a ordonat preschimbarea culorii numerelor de pe tricoul jucatorilor din argintiu in galben, pentru ca, asortat cu ros-albastrul traditional, cromatica echipamentului Stelei sa semene cu cea a drapelului national). Jiji si Base au, fata de Tudor, avantajul unei sinceritati de baiat de cartier ajuns patron de cartier. Stelei, tupeul patronului ii face bine. Dar nu stiu cit de bine ii face Steaua lui Jiji, atirnindu-l ca breloc la centura neagra a fotbalului românesc.
2. Mai departe, la distanta mare, a fost vorba despre fotbal autohton „recent“. Cind spun fotbal, vad privirea hitra a lui Mitica Dragomir, un taran istet, cu tupeu, in stare sa cumpere si sa vinda orice; vad carura lui Giovanni Becali, cardinalul fotbalului autohton de la Hagi pina la Bodu, ii vad blurati, ca-ntr-un film de Lynch, pe „Fanel, Jenel si Romel“ dansind step, dar il vad si pe Mircea Lucescu, cel mai inteligent fotbalist-antrenor român in viata, privind mindru desi ingrijorat in directia fiului. Aici, lucrurile s-au mai imbunatatit. Fotbalistii de mina a doua le-au luat locul celor de toata mina, tineri de perspectiva nu mai sint vinduti dupa primele luni de activitate la echipa de seniori, iar ei insisi nu-si mai ineaca talentul in spritul unei vieti aflate la jumatatea distantei dintre ceea ce ar fi putut fi daca n-ar fi ajuns fotbalisti si ceea ce ar putea fi daca, odata calea fotbalului aleasa, ar fi ajuns sa joace la o echipa buna dintr-un campionat puternic. N-am vazut niciodata un Forrest Gump român, asa ca bolidul fost brailean Banel Nicolita, nici un antrenor român atit de ambitios, civilizat si consecvent ca Razvan Lucescu – un antrenor caruia patronul nu i-a mai platit salariul de un an si jumatate, daca e adevarat ce spune tatal lui. Amindoi meritau sa cistige si amindoi au meritat fara indoiala sa joace in cele mai urmarite meciuri de fotbal românesti din ultimii zece ani.
3. in fine, publicul. Aici, e simplu: românii, popor blajin, au fost cuminti la cele doua meciuri pentru ca stiau ca sint urmariti de autoritati internationale. Daca vor invata din aceasta experienta ca nu de frica e bine sa te porti civilizat, atunci meciurile acestea au picat foarte bine. Nu spun asta pentru ca sint convins ca stadionul trebuie sa devina leaganul civilizatiei postmoderne, ci pentru ca, astazi, alegerea e din ce in ce mai constringatoare: ce-ti ramine sa fii, intre occidental laic, tolerant si manierat si oriental extremist si kamikadze? Cum ati spus? Gigi Becali?