OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Mecanismele intime ale lecturii

Cine cunoaste ceea ce s-a publicat pina acum din jurnalul lui Radu Petrescu (volumele: Ocheanul intors, 1978; Parul Berenicei, 1981; A treia dimensiune, 1984; Catalogul miscarilor mele zilnice, 1999) a inteles, probabil, ca acest autor e unul dintre cei mai rafinati cititori din toata literatura romana. Cartile amintite abunda in trimiteri, referinte, repere literare si culturale, dar si filozofice, muzicale, de arta plastica, dintre cele mai diverse, de multe ori neasteptate. Comentariile autorului pe marginea unor versuri sau pasaje in proza, pe marginea unor tablouri sau piese muzicale, replicile sale la unele idei care-l retin, dezvoltarile acestor idei sint intotdeauna atente si serioase, profund personale.

De ce citeste, in fond, acest scriitor? Si ce citeste el? Prima senzatie e aceea ca la Radu Petrescu cititul e o zilnica gimnastica de intretinere, administrata in mai multe reprize de exercitii nu foarte diversificate: Homer, Ariosto, Tasso, Fratii Goncourt, Balzac, Flaubert, Sadoveanu, Calinescu, Joyce etc. Sint insa pagini din jurnal care arata ca pentru acest autor cititul reprezinta aproape o necesitate organica, ceva similar respiratiei, alimentatiei, somnului. In cazul lui Radu Petrescu lectura e un element sine qua non care participa la constituirea unui ambient personal, creeaza atmosfera sensibila si intelectuala a propriei vieti, ii da consistenta si culoare.
O alta observatie pe care sintem obligati sa o facem: Radu Petrescu nu citeste atit carti, cit autori. Oriunde s-ar afla, el are intotdeauna in buzunar o carte (fireste, nu orice carte), pe care o poate deschide oricind doar pentru a citi (sau reciti) citeva pasaje sau numai o fraza. Oricit de scurta, orice lectura e un eveniment biografic pe care aproape de fiecare data jurnalul il retine si il comenteaza. Lectura pare orientata de fiecare data spre sintaxa, compozitia, lexicul, articularea formelor, tonul general al unui autor sau al altuia, dar interesul ei merge – in egala masura – si spre teme, personaje, motive, simboluri, subiecte. Evident ca pe Radu Petrescu il retin, in cartile cu care vine in contact, si ideile mari, viziunile, principiile creatoare.
Toate aceste interese si preocupari – si aceasta e cea de-a treia observatie care se impune – nu au insa o valoare in sine. Autorul nu se ocupa de idei si forme dintr-un exces de constiinta critica ce nu-si gaseste locul in propria-i opera, el este obsedat de idei si forme pentru ca ideile si formele sint constitutive naturii sale de prozator. El citeste pentru a-si mentine tonusul creator dar si pentru a-si consolida mai bine propria sa maniera de a face literatura, dar si pentru a incerca sa determine directiile exacte pe care le-a parcurs si pe care urmeaza sa le parcurga literatura, spatiul ca si exclusiv in care el traieste. Cititorul Radu Petrescu il dubleaza la fiecare pas pe scriitorul Radu Petrescu, pina si in frazele cele mai banale ale cartilor sale, printr-un fel de conditionare simbiotica. Acest cititor exigent, consecvent, fanatizat de cartile altora e, fara nici o indoiala, constiinta treaza a autorului.

Iar lectura nu reprezinta in cazul sau altceva decit o contrapondere la pulsiunile informale ale corporalitatii si perceptiei. Radu Petrescu citeste pentru a se apara de hipertrofia interioara a ceea ce traieste, vede, simte, descopera. Sensibilitatea sa e una orientata nu doar spre intensitatea oricarei prezente sensibile, ci si spre ceea ce este excesiv si excentric in lumea inconjuratoare. Perceptia lumii e impinsa uneori spre absurdul notatiei, detaliile se acumuleaza in exces, grotescul vietii se etaleaza in configuratii ce nu exclud, paradoxal, estetismul. Sensibilitatea lui Radu Petrescu prezinta certe afinitati cu Caragiale, Urmuz, Bacovia, Mateiu Caragiale, G. Calinescu. Speriat de spectrul neantului, el construieste „arhitecturi de aer“ salvatoare, fiind insa si el, ca si Bacovia, un obsedat al constiintei ca „in curind, incet, va cadea in gol tot“. Materialitatea lucrurilor lumii, partea de abis si de perisabil a contingentului obiectual il fascineaza pe prozator, il atrag irepresibil cu toata brutala lor prezenta. Sigur ca aceasta atractie anarhica si depersonalizatoare nu este imediat vizibila in paginile cartilor. Insa cititorul simte ca sub materia scrisului sau palpita golul de sens al materiei.


Lectura si imagine

In patima sa pentru concretete, Radu Petrescu nu este un privitor doar al lumii fenomenale, ci si al reprezentarilor ei vizuale de tip cultural. Materialitatea lumii se regaseste la fel de bine – desi in forme sublimate – in textura operelor de arta si in mesajul vizual al acestor opere. De uritul si informalitatea lumii imediate se poate fugi nu doar in carti sau in propriul scris, ci si in spatiul picturii, sculpturii, tapiseriei si desenului. Si aici autorul aduce cu sine acelasi gust si comportament de cititor exigent. El este un consumator de arta selectiv, bine educat, care nu-si ascunde slabiciunile pentru un pictor sau altul, dar care-i trateaza pe pictori ca si cum ar fi si ei niste scriitori, adica niste constructori de text. Nu e nimic ciudat aici, pentru ca textul reprezinta, cum se stie, o suma de echilibre, raporturi de forte, simetrii, focalizari, puneri in abis. Faptul este valabil atit pentru textul literar cit si pentru textul vizual al operei plastice. Radu Petrescu ia foarte in serios aceasta similitudine de organizare.

Descoperim aceste orientari ale spiritului sau analitic spre „structura“ si spre „textura“ in jurnalele mai sus amintite, insa aceleasi pagini pun in lumina si faptul ca in constiinta prozatorului se afla ascuns si un critic de arta malgré soi. Din aceeasi necesitate de a se confrunta cu sublimarile estetice ale materiei, cautind peste tot forme si idei, Radu Petrescu rasfoieste albume de reproduceri, viziteaza muzee, intra in consignatii si in galeriile de arta. Pentru unii artisti (cum sint Pallady si Petrascu) ajunge sa faca o pasiune deloc inexplicabila. Cu timpul, prozatorul – care se apropie tot mai mult de lumea celor care picteaza, in care leaga si citeva trainice relatii de prietenie – e chemat sa vorbeasca la deschiderea unor expozitii, participa la colocvii, initiaza dialoguri cu artistii. Nu pare sa faca aceste gesturi „cu program“, nu pare sa caute in contactele sale cu arta ceva anume, adica mai mult decit un funciar sincretism, insa din momentul in care contactul s-a produs, acesta devine esential, supunindu-se unei logici secrete, a propriei priviri si intelegeri. Descoperirile pe care le face scriitorul se integreaza automat in sistemul sau cultural si in orizontul sau de gust, lipsit de orice limitare conservatoare. Pare sa-l intereseze in egala masura pictura traditionala a unui Luchian si cautarile experimentale in planul fotografiei pictate ale unui Grigorescu Ion, viziunile lui Bruegel si arta infantila, sculpturile lui Henry Moore si desenele Getei Bratescu, postimpresionismul francez si arta taraneasca autohtona, Pallady si Tuculescu, arhitectura si tapiseria, arta monumentala si ebosa grafica, materialitatea picturii lui Petrascu si pictura dematerializata a lui Paul Gherasim. Multe observatii se aduna in paginile jurnalului (sau ale romanelor sale, vezi in special O singura virsta) si ne sint restituite ca atare, dar Radu Petrescu scrie, cu intermitente, si prezentari de catalog sau mici articole pe care le publica in reviste, din cind in cind inregistreaza pe banda de magnetofon discutii cu unii artisti. Neintegrate in jurnal, topite citeodata in materia unor carti de proza, aceste texte distincte, ordonate cronologic intr-un dosar, ajung in timp sa atinga proportiile unei carti. Prin grija sotiei prozatorului, acum aceasta carte exista. Ea se numeste Locul revelatiei (Editura Paralela 45, 2000) si ne poate ajuta sa patrundem si mai mult in spatiul senzorial si psihic care motiveaza scrisul lui Radu Petrescu.


Privirea cerebrala

Aptitudinea privirii atente n-a fost niciodata pentru Radu Petrescu o meserie tehnica, autorul nu si-a revendicat niciodata veleitati de critic de arta profesionist. „Meseria“ de privitor e, in cazul sau, o componenta a meseriei de scriitor. Scriind despre tablouri si sculpturi, Radu Petrescu n-are de ce sa schimbe o trusa de instrumente cu alta, un vocabular cu altul, el nu-si leapada haina de prozator pentru a deveni specialist in cimpul artelor vizuale. Limbajul comentariului, pe care il stim din jurnalele sale sau din eseul Meteorologia lecturii, nu se schimba fundamental, prin integrarea unor concepte specifice; autorul descrie aproape in aceiasi termeni o sculptura de Henry Moore sau o bucata de cer, o pinza cu un cap de fetita de Grigorescu sau un personaj feminin din propriile sale romane. Sa mai spunem si ca, asa cum oriunde s-ar afla, Radu Petrescu tine in buzunar o carte, el poarta cu sine si o permanenta dispozitie spre decuparea lumii in scene, tablouri de natura, secvente urbane, supuse imediat analizei si reflectiei. Cum insa o lucrare de arta se prezinta ea insasi ca un decupaj, atentia privitorului Radu Petrescu se indreapta imediat spre textura ei – ca forma de „transfigurare“ a realitatii – si in final spre felul in care ea e construita. Conduita aceasta e transferata in spatiul artei din spatiul vietii, pentru ca in viata sa diurna prozatorul e un posedat al privirii ca mijloc de a conferi lumii inconjuratoare o structura si o coerenta de sens.

Privirea prozatorului nu este un aparat de filmat care baleiaza cu rigoare maniacala obiectele care-i ies in cale, ci o privire care dizloca aerul pentru a ajunge la obiect, o privire care pe masura ce vede construieste ceea ce vede, creeaza adica contururi, volume, tipare, interfete, spatii de contrast si echilibre cromatice. Dar aceasta privire e si o privire cerebrala, care gindeste pe masura ce inainteaza spre obiect sau in obiect, perceptia transformindu-se invariabil in idee. Daca apropierea nu pare, totusi, prea riscanta, am putea spune ca Radu Petrescu e un Cézanne al vizualizarii verbale. (A se vedea in cuprinsul acestei carti – interventia din cadrul colocviului Studiu II – marturisirea autorului in legatura cu adevarata intelegere a viziunii pictorului francez.) In cazul comentariilor sale aplicate operelor de arta e de remarcat, inainte de toate, credinta ca numai o buna descriere a obiectului garanteaza si o buna intelegere a lui. Scriind despre Bruegel, Tuculescu, Grigorescu, Henry Moore, Marin Gherasim, Mimi Podeanu si altii, prozatorul se simte mai intii obligat sa ia obiectul in posesie, sa-l fixeze intr-un desen verbal, intr-o imagine (de)scrisa, notional lizibila, lexical palpabila. Sigur ca intelegerea unui obiect vizual nu este posibila decit prin analogie, de unde desele comparatii si nu putinele metafore care apar in cimpul incercarilor sale de a transpune imaginea iconica in imagine verbala, dar, dincolo de permanenta urgenta a aproximarii, e de retinut finetea distinctiilor atunci cind e vorba de game, tonuri, cimpuri cromatice, tuse si linii sau de volume, suprafete, reliefuri, matrice. Descrierea nu se opreste niciodata la suprafata obiectului si ea nu e declansata oricum, ci cu senzatia descoperirii unei ordini secrete a vizualizarii pe care obiectul o impune, uneori dincolo de tema aparenta pe care el o ilustreaza.


Lumea si forma

Situindu-se in spatiul artistic al privirii, Radu Petrescu se rezuma la aceeasi obsesie fundamentala: relevarea potentelor limbajului de a pune lumea intr-o forma interpretabila. Asemenea scriitorului, artistul plastic nu poate fi, pe un prim palier al sensibilitatii sale, decit un pulsional, un senzual, un fascinat al visceralitatii si al magmelor existentei. Dar in aceeasi masura el trebuie sa fie si un aparator al spiritului si al ideii, al perfectiunii si al frumusetii. Lumea trebuie sa primeasca o forma, numai astfel ea poate fi imblinzita si inteleasa. Orice i-ar cadea sub privire, Radu Petrescu nu crede in formele provizorii. Limbajul inseamna antropomorfizare, chip uman aplicat peste lucruri, si aceasta e o constanta a oricarui demers cultural, indiferent de situarea lui istorica. In imaginea cerului poate fi descoperita oricind imaginea omului, si invers. In acest sens, textul lui Radu Petrescu din catalogul-afis al expozitiei de la Rimnicu-Vilcea, intitulata Secole de continuitate in arta romaneasca (1980), este revelator. Aici Radu Petrescu ajunge sa faca elogiul omului divin (care este si tipul de om pe care reuseste sa-l prinda intr-un tipar memorabil romanul Matei Iliescu) pornind de la doua ghicitori populare romanesti si ajungind la urmatoarea concluzie: „Viziunea omului macrocosmic, alcatuit din noapte si din ziua, din moarte si din viata, si fiinta paradoxala in lume pentru ca sta cu radacinile nu in jos, ci in sus, ne obliga la relectura Mioritei [...].

Omul macrocosmic, asa cum exista el in simtirea poporului roman s…t este omul mioritic, al energiei constructive, dotat sa se obiectiveze in fata infinita a vietii, facies ad faciem“. Stim din Meteorologia lecturii ca toata devenirea interna a literaturii europene tinteste spre acest tip de personaj, ceea ce inseamna – daca mai e nevoie sa o spunem – ca adstratul romanesc traditional e unul de tip european. Modalitatile antropomorfizarii devin astfel principii de evaluare culturala si artistica.
Arta plastica inseamna, si ea, transcendenta, suprapunere de sensuri, pastisa, model, reconvertirea vechiului in nou, forma consolidata, antropomorfizare si antropomorfism, un drum catre conditia omului cosmic. „Locul revelatiei“ se afla acolo unde lumea si-a pierdut materialitatea naturala, pentru a deveni o materialitate impregnata de gestul uman. Cind scrie despre artisti, chiar si despre aceia pe care nu i-a cunoscut, Radu Petrescu e fascinat de individualitatea lor. Exista o anume voluptate in a recompune trecutul unui artist, care, la un moment dat, prin descuamari succesive de ipostaze, ajunge sa nu mai fie un om „de pe lumea aceasta“. Vorbind despre casa lui Luchian sau despre casa lui Petrascu, despre colectii de arta si colectionari, Radu Petrescu incearca sa afle resorturile ascunse ale spiritului. In ecuatia trasfigurarii creatoare biograficul pare sa fie un element esential. In biografie pare sa se afle atit povestea, cit si sensul operei unui artist. Dar operele sint conditionate si de contextele in care ele s-au nascut, de ideile culturale mari care le subsumeaza. Sa nu uitam ca in Meteorologia lecturii tragic e intotdeauna acel personaj care a ajuns la constiinta ca destinul sau e in mina unui Autor care scrie. Artistul plastic e si el un astfel de personaj.

Dar care e atunci ratiunea intima a gestului creator, care sint scopurile ultime ale unui artist? In Locul revelatiei o analiza exemplara e aceea dedicata picturii lui Bruegel, expresie a unei coerente tematice secrete si a unui tragism surd al existentei, atenuat de bunul simt moral al artistului. In ciuda tuturor constringerilor, in pofida damnarii la chinul de a cauta forma ultima (divina, in esenta ei, cum am vazut), ratiunea gestului creator nu poate sa fie decit una ontologica, scopurile artei ca si scopurile scrisului fiind in directa atingere cu existenta. In cazul intelectualului adevarat viata si cultura se confunda. Daca ai devenit creator, nu poti sa nu-ti asumi si religia lucida a creatiei. Cu arta si scrisul nu te joci, asa cum nu te poti juca cu existenta lui Dumnezeu. Ca si credinta, creatia iti confisca intreaga fiinta. E o lectie pe care ne-o comunica inca o data, si prin aceasta neasteptata carte, Radu Petrescu.