OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Putine lucruri sint atit de evidente ca marirea prestigiului psihologic si sociologic pe care l-a capatat fotbalul. Acest lucru face ca fotbalul ca realitate sa atraga interesul multor cercetatori din diferite discipline. Pentru psihologi si psihosociologi, fotbalul nu mai este de mult un simplu sport. Doua aspecte mi se par relevante pentru constructii psihologice care aplica si combina concepte si viziuni care in alte domenii ale vietii s-au dovedit fertile. Primul deriva din definitia suficient de sustinuta a fotbalului ca joc in care participa atit abilitatea, cit si hazardul. El nu este nici sah, nici Bingo. Combinatia intre rational si irational face ca fotbalul sa ofere universului credintelor contributii care ar putea contura un adevarat subdomeniu. O data ce participa hazardul, superstitiile, ritualurile si psihologiile profane intervin in forta. Ca la examene.

Se zice ca unii jucatori – stele ale fotbalului – aplica cu sfintenie adevarate rutine magice aducatoare de noroc, avind un raport intim si foarte personal cu fiecare meci in parte. Superstitia este un loc comun pentru jucatori contribuind la un sentiment de solidaritate care este suspendat doar atunci cind ei joaca in echipe rivale. Respectarea ritualurilor nu face altceva decit sa reduca tensiunea si nelinistea jucatorului si sa-l asigure ca nu este singur. El este pazit, protejat. Alteori, ritualul magic este o elaborare colectiva, protejind intreaga echipa.
Se poate spune ca faimoasa intimplare povestita de Desmond Morris, referitoare la tricoul lui Pele este un minunat exemplu de placebo. Pele a jucat prost, pierzind un meci dupa ce daduse tricoul sau unui suporter. Asociind despartirea de tricou de esecul suferit, el a rugat un prieten sa-i gaseasca tricoul si dupa ce acesta i l-a adus, spunindu-i cit de greu i-a dat de urma, succesul a revenit. Pele n-a stiut insa ca tricoul cu care jucase era chiar cel cu care avusese esecul cu pricina.

Despre stadionul din Derby, construit in 1895 pe locul in care salasluia o colonie de tigani, s-a spus multa vreme ca este un loc blestemat de tigani. Si, intr-adevar, el a adus timp indelungat infringeri mari jucatorilor englezi pina ce capitanul echipei nu a rugat o tiganca sa anuleze blestemul.
Fotbalul antreneaza raporturi intre oameni, intre oameni si grupuri si intre grupuri atit la nivelul lumii fotbalului, cit si la cel al spectatorilor, evident ele fiind mult mai profunde in lumea fotbalului, dar poate mult mai fidele in lumea spectatorilor. Daca jucatorii iubesc fotbalul ca fotbal, suporterii iubesc atit fotbalul, cit si pe jucatori.
In al doilea rind, intre fotbal si identitate se pot face asociatii diferite. Se poate vorbi despre stereotipul masculinitatii, violenta si fotbal, dar si despre stereotipuri nationale si acest joc.

Pentru noi romanii, fotbalul, mai ales, pentru ca este un sport de masa – dar nu numai el – ofera un teritoriu in care identitatea nationala este „alinata“ pentru ca se constituie in reper posibil al unei certitudini: sintem si noi buni, sintem si noi considerati si vrind-nevrind ceilalti vorbesc de bine de noi. In pofida unei identitati nationale negative, fotbalul vine sa amelioreze imaginea colectiva sifonata a romanilor. Intr-o societate in criza de incredere in institutii, in politica si politicieni, in care vointa colectiva si coeziunea sint puse sub semnul intrebarii, fotbalul aduce macar sporadic sentimentul placut al bucuriei impartasite si al apartenentei. Fotbalul realizeaza coeziune la nivelul unei mase eterogene, care devenita entitate isi etaleaza simbolurile. Cum va evolua fotbalul nostru cind nu vor mai juca cei care, dupa expresia unor cercetatori straini, au fructificat cite ceva din politica sportiva a fostelor regimuri totalitare, citindu-l pe Hagi, este o intrebare bine venita.