OBSERVATOR CULTURAL - Spiritul critic in actiune

Ioana Em. PETRESCU
Jurnal
Editie ingrijita de Rozalia Borcila si Elena Neagoe
Cuvint inainte de Elena Neagoe
Postfata de Carmen Musat
Editura Paralela 45, Pitesti, 2004, 352 p.


Am scris pentru dictionarul lui Zaciu, Papahagi si Sasu, acum vreo douazeci de ani probabil, ca Ioana Em. Petrescu mi se pare a fi „una dintre cele mai stralucite personalitati ale generatiei sale“, generatie pe care o cunosc bine, pentru ca este si a mea. La atita vreme dupa ce am scris aceste cuvinte, catre care converg, de altfel, opiniile multor critici si mai ales ale fostilor ei colegi si elevi, nu gasesc nimic de modificat in ele; foarte recenta aparitie a „jurnalului“ sau ma face sa adaug, insa, o nuanta din sfera omenescului, pe care n-aveam cum s-o stiu si nici cum sa o spun acolo, de altfel: Ioana Petrescu a fost probabil si unul dintre cele mai torturate suflete ale acestei generatii foarte zbuciumate.

Torturata este Ioana Petrescu in primul rind, in sensul cel mai propriu, din pricina unei boli nemiloase, declansate foarte devreme, care o va chinui din adolescenta si o va ucide inainte de a implini cincizeci de ani, destin pe care pacienta si-l asuma cu curaj si cu un trist umor („La mine, pare-se, e vorba de un defect in proiectul initial, ceva cam ca-n economia noastra socialista: lunga cum sint, pe dinlauntru toate-s cu economie… Venele… subcalibrate… Am sentimentul ca toate astea se vor razbuna curind, mai radical decit in lungul chin de pina acum“, noteaza ea in 1981); numai cincizeci de ani ii fusesera dati si tatalui sau, eminentul istoric literar Dimitrie Popovici, profesor la Universitatea din Cluj, a carui mostenire fiica sa pare s-o fi preluat in toate planurile. „Torturata“ este, apoi, in sens figurat, in plan psihic, de aspiratia foarte timpurie catre realizarea unei opere care sa fie demna de aceea a tatalui sau, de a-l continua, si nu mai putin din pricina unei nevoi imperioase de a fi iubita, de a-si gasi un sprijin puternic nu numai in sine, ci si in cei din jur (inclusiv in familie), reprimindu-si incertitudinile mai puternice si mai nejustificate decit la oricare dintre colegii sai, probabil in directa legatura cu boala si cu sensibilitatea sa deosebita. Trebuie spus ca, dintre toti, cel la care se gindeste in momentele dificile si singurul care n-a dezamagit-o este tatal ei, a carui umbra tutelara pare sa vegheze de dincolo de Styx evolutia si avatarurile omenesti ale fiicei sale.

Partea cea mai substantiala a jurnalului, mai ampla si in acelasi timp mai confesiva, mai naiv confesiva, este aceea din prima sa tinerete, din ultimul an de liceu si din anii de facultate, in care notele se succed la intervale mici, abundente, permitindu-si efuziuni si divagatii lirice, pe care virstele ulterioare – anii, dar si succesivele acumulari ale experientei – le raresc, le relativizeaza si chiar le muta in alt registru, ceea ce autoarea simte („De fapt, am renuntat la jurnal de cind am inceput sa scriu carti“, nota ea in 1980, intr-un caiet care va contine mai mult insemnari reflexive, foarte spatiate in timp, o forma mult diferita de aceea a primilor ani de notatii abundente, caracteristice virstei).
Ceea ce intereseaza mai mult in aceste pagini de o sinceritate deplina, dincolo de orice poza sau calcul, este felul foarte matur in care tinara de nouasprezece-douazeci de ani isi traieste experientele literare, lecturile si cautarile proprii in spatiul cultural care este cel comun tinerilor de virsta si cu preocuparile sale, experiente pe care le traverseaza, insa, si le asuma cu o intensitate neobisnuita. Cultura face parte integranta din existenta tinerei, ale carei experiente de viata nu pot fi despartite in nici un fel si fara nici o ostentatie de experientele culturale, de literatura mai ales.

Studenta in anul intii, ea isi examineaza si isi defineste identitatea in functie si prin opozitie fata de un text edificator din Baudelaire, la care va reveni de mai multe ori in decursul vremii: „Pour n’être pas les esclaves martyrisés du temps, enivrez-vous! Enivrez-vous sans cesse! De vin, de poésie ou de vertu, à votre guise!“. Dupa ce marturiseste a fi ramas „incremenita“ in fata acestui pasaj, deja incercata de boala si stiind deci despre ce e vorba, ea raspunde tentatiei: „Nu, nu betiei! Dimpotriva. O existenta lucida, fantastic de lucida. O acceptare a tot ceea ce inseamna viata“ (s.n.). In acest timp citeste („captivata“) Tarzan si Anatole France, Heine si Iannis Ritsos, Arghezi si Lucian (Dialogurile mortilor, carte care „m-a pasionat pur si simplu“) si dezvolta ample interpretari cu privire la proza Hortensiei Papadat-Bengescu sau, din Shakespeare, la Romeo si Julieta: „piesa e prin excelenta lirica… Romeo trebuie inteles ca un erou de sonet si nu ca unul de tragedie. Drama, fundamental lirica, traieste dinamic in prim plan nu prin actiuni, ci prin variatii de intensitate care dau lirismului potente dramatice“ etc.

Dar nu numai lecturile si ecourile lor ma surprind in aceste foarte timpurii note intime, desi acuitatea si maturitatea lor – la nouasprezece ani – este remarcabila, ci si programul de cercetare al carui tesut interior, perfect conturat, se nutreste din marea si perfect justificata admiratie pentru tatal sau. Acum apare explicit, de pilda, programul privitor la studiul despre Budai-Deleanu, din care va rezulta teza ei si cartea respectiva, aparuta abia peste paisprezece ani! Confesiunea este prilejuita, se pare, de lectura articolului lui Paul Cornea din Viata Romaneasca („Articolul lui Paul Cornea e uluitor. Atitea idei surprinzatoare, unele foarte bune, altele discutabile…“) si ea comunica nu numai aceasta intilnire, ci o adevarata asumare a „mostenirii“ paterne: „Intilnire cu tata. Intilnire in gind si-n intentii, intr-o splendida analiza a doctrinei literare a lui Budai-Deleanu, materializare la un nivel maxim a intentiilor“. Si mai departe, programul propriei cercetari se contureaza treptat, din raportarile si adnotarile studiului lui Paul Cornea („Clasicismul la Budai-Deleanu, stratagema. Nu! Clasicismul e pentru el baza de formare a unei literaturi… primul tipar pentru o literatura incipienta… etc.“).

Rastignita intre obligatiile unei vieti consumate in rutina ei universitara, sustinuta cu decenta, si marile suferinte, in general ascunse lumii, cu reactiile foarte vii la evolutiile celor dragi din jurul sau, Ioana Petrescu gaseste timp sa citeasca si sa faca note (lungile si substantialele note despre Kierkegaard din Addenda, de pilda), sa-si scrie cartile si sa mediteze asupra lor. Dar mai ales gaseste putere sa treaca peste suferintele ei fizice, considerabile („temperatura inalta, ameteli, rau, ingrozitor de rau“, sau: „sase luni de clinica, jupuiri de doua ori pe zi, operatii pe viu – stil, ziceau, inchizitie… rezultat nul“), si peste cele morale, pe care le putem doar inchipui, pentru ca se stia de mult timp condamnata, si sa-si scrie cartile, toate marcate de amprenta personalitatii sale inconfundabile; asa a fost scrisa cea despre Eminescu, „cartea mea despre Eminescu, pe care am gindit-o aproape visceral“: „L-am gindit si l-am inceput in cele sase luni de chirurgie, cind imi muscam pumnii ca sa nu tip la cele doua jupuiri pe zi; l-am scris acasa, incercind sa uit ca rana se redeschide, ca cele sase luni de clinica au fost o incercare esuata, incercind sa uit o disperare prea adinca pentru a fi uitata. In cartea asta – pe care am vrut-o sobra, decenta si intelectuala – fiecare concept… e un urlet depasit“ (p. 255).

Cum spuneam, volumul prezinta cititorului unul dintre foarte putinele jurnale aparute in ultimii cincisprezece ani care nu pare sa fi fost scris pentru a fi citit de altcineva (inclusiv de membrii familiei sale), si acest lucru ii sporeste in chip deosebit valoarea de document, de document psihologic pentru toti mucenicii suferintei si ai cartii, dar si de document personal; sigur ca cititorul este in drept sa se intrebe – impreuna cu Carmen Musat, care se simte „musafir nepoftit intr-o intimitate pe care Ioana Em. Petrescu o inconjurase cu ziduri de discretie“ – daca nu este vorba de un mic abuz in deschiderea publica a acestui zbuciumat dosar de existenta, de o franchete brutala si analitica foarte rar intilnita in asemenea texte. Pe de alta parte, cred sincer ca posteritatea este indreptatita sa cunoasca orice document pe care un scriitor l-a lasat in urma lui, fara sa-l fi distrus, desi ar fi putut s-o faca.