Ostracizat de către societatea
secolului al XIX-lea, Oscar Wilde este văzut în 1900 –
ultimul său an de viaţă – drept „întruchiparea însăşi
a păcatului“. Era o lume care condamna încă arta atunci
cînd aceasta nu reuşea să se încadreze într-o
serie de tipare ale moralităţii, era o lume care se temea, de fapt,
să-şi vadă în artă reflexia propriilor vicii. Oare cum ar
fi arătat testamentul unui estet ca Oscar Wilde, care avusese
puterea şi „impertinenţa“ să depăşească limitările epocii
sale şi să devină un cinic, pedepsit însă pentru curajul
său? Peter Ackroyd reuşeşte să se transpună perfect în
condiţia artistului damnat, pentru că a experimentat tărîmurile
interzise, dar atrăgătoare ale viciului şi ale libertăţii
mentale, iar în damnarea sa fatală singura resemnare rămîne
cea a confesiunii scrise.
Imaginarea acestei confesiuni, ce ar fi
putut să aparţină, într-adevăr, unui scriitor care moare
chiar în ultimul an al unui secol incapabil de a-şi asuma
propriile vicii şi infamii, dar ipocrit pînă la a-l condamna
pe cel care atentează la stabilitatea aparenţelor, este miza cărţii
lui Peter Ackroyd, Ultimul testament al lui Oscar Wilde. Nu este un
pact ficţional greu de acceptat, greutatea este, în fapt,
aceea de a-ţi reaminti, pe parcursul lecturii, că vocea naratorială
nu îi aparţine lui Oscar Wilde, ci lui Peter Ackroyd. Peter
Ackroyd reuşeşte să se identifice cu universul mental şi
senzorial al lui Oscar Wilde în asemenea măsură încît
nu se mai face simţită nici o urmă din propria lui voce. Astfel,
neutralitatea vocii auctoriale pare a fi perfect realizată.
Un scriitor al cărui estetism de
secol XIX este readus în contemporaneitate
Trăirile sînt atît de viu
şi de verosimil redate încît nu îţi poţi imagina
decît un Oscar Wilde ajuns la capătul puterilor artistice, dar
care îşi păstrează încă orgoliul scriindu-şi această
ultimă confesiune, ce pare a fi rămas ultima redută a unui
scriitor condamnat pentru nişte păcate ce se dovedesc a fi, la
rîndul lor, la fel de relative ca şi virtuţile impuse.
Nu pot să nu mă gîndesc la
cunoscuta scriere a lui Borges, Pierre Menard, autorul lui Don
Quijote, şi la nevoia de reactualizare / reînfiinţare a
operelor canonice. În acest caz, nu o operă este pusă într-un
context inedit, ci un scriitor al cărui estetism de secol XIX este
readus în contemporaneitate. Peter Ackroyd devine autorul lui…
Oscar Wilde însuşi, autor reprezentativ pentru un stil în
care sînt importante rafinamentul limbajului, ironia şi
autoironia, punctate însă de manifestări de orgoliu ale unui
dandy cinic, îndrăgostit de artificial şi de propria
personalitate. Este un stil care mai poate fi readus la viaţă prin
formule naratoriale de tipul acelora la care apelează Ackroyd.
Să ne imaginăm deci un Oscar Wilde
prizonier în limitările mentale ale epocii sale, încercînd
să se elibereze nu printr-o creaţie literară – căci a înţeles
că scrierile îi sînt sortite oprobriului, prin asociere
cu imaginea sa de om decăzut, imoral –, ci printr-o confesiune
lucidă, spusă parcă dintr-o suflare, ca şi cum ar fi presimţit
umbra morţii ce avea să îl acopere atît de curînd.
Astfel, mai degrabă este vorba despre starea de stranie luciditate
de dinaintea morţii, decît despre realismul unui om care nu
mai are nimic de pierdut şi care poate să vadă totul dincolo de
vălul strălucitor al faimei. Vorbeşte despre sine ca despre cineva
străin, făcîndu-şi un aspru rechizitoriu, deşi este o
asprime îndreptată mai curînd spre incapacitatea lui de
a fi anticipat limitările societăţii, decît spre faptele
sale. Îşi reproşează neputinţa de a modela societatea,
care, în schimb, s-a jucat cu soarta lui, şi deplînge,
deopotrivă, uşurinţa cu care s-a lăsat amăgit de puterea
conferită de personalitatea sa extravagantă, prin care încerca,
de fapt, poate în mod inconştient, să se impresioneze pe sine
însuşi şi să ascundă, prin strălucire, întunericul
din sufletul său. Mantia orbitoare a personalităţii sale acoperise
friabilitatea succesului şi îl încurajase să perceapă
realitatea difuz, într-o nuanţă de neverosimil, mizeria
însăşi părîndu-i-se pitorească, în vreme ce
singura realitate colorată şi atrăgătoare i se părea a fi
propriul sine. Umblînd prin colţurile întunecate ale
Londrei, aşa cum va face personajul său, Dorian Gray, Wilde simte
că trăieşte într-o Londră ireală, ce nu e decît „un
joc de lumini strălucitoare, de mulţimi şi de rîsete
zănatice“. Jucîndu-se cu măştile epocii sale, Wilde pare
un om liber să împrumute orice chip ar dori, dar, ca o
fatalitate, succesul său este cel mai crud temnicer al libertăţii.
Nu este, aşadar, un Ianus ce reuşeşte să vadă lucrurile în
profunzime, ci un Tiresias care profetizează în deşert. Este
atît de reală atmosfera sugerată de Ackroyd încît
nu se mai simte nevoia de a spune „personajul Wilde“, ci, simplu,
Wilde, substituindu-i-se lui Ackroyd şi devenind autorul şi
naratorul acestei cărţi.
O etică înlocuită prin estetică
Impresionant este modul prin care Peter
Ackroyd reuşeşte să creeze pasaje nuanţate de un orgoliu rafinat,
cum numai un dandy ca Wilde ar fi putut trăi: conştientizîndu-şi
calităţile, acela poate să afirme că a făcut din conversaţie o
artă, că, pentru prieteni, este un simbol al lui stupor mundi, iar
pentru duşmani, încarnarea Anticristului. Sînt unele
afirmaţii care ar trimite clar la Oscar Wilde, ca de pildă: „Am
fost cel mai mare artist al epocii mele, nu mă îndoiesc de
asta, iar tragedia mea a fost cea mai mare tragedie a epocii
tragediei“ sau – spune Wilde, cu un orgoliu rănit – „Şi, cu
toate că propriul meu secol m-ar fi putut strivi, sînt mai
nobil decît distrugătorul meu, pentru că eu, cel puţin, ştiu
că trebuie să mor“. Căderea în modestie nu ar mai fi făcut
recognoscibil glasul specific lui Wilde, iar Peter Ackroyd a intuit
perfect că un asemenea artist, chiar înfrînt şi
înlăturat de pe scena socială şi literară, nu ar fi putut
să ajungă în sfera modestiei, incompatibilă cu acela care
vede în frumuseţe adevăratul sens al lumii: „fără
frumuseţe nu e nimic în lume, frumosul este mai mult decît
binele“. O etică înlocuită prin estetică, promovată de un
scriitor îndrăgostit de frumuseţea pe care o conferă emoţia
intelectuală.
Sînt unele pasaje prin care Peter
Ackroyd îl apropie pe Wilde de Proust, atunci cînd este
desenat chipul mamei, al persoanei care i-a transmis dragostea pentru
literatură. Voluptatea singurătăţii şi retragerea în sine
sînt trăsături care amintesc de acelaşi Proust.
Acest testament imaginar este punctat
frecvent cu trimiteri culturale, „vocea“ lui Wilde fiind cea a
unui erudit: este o risipă de aluzii şi de analogii culturale, ce
dau o încărcătură de strălucire barocă, aceasta ascunzînd,
de fapt, o dramă profundă a artistului înfrînt şi
batjocorit chiar de către aceia care îi fuseseră prieteni.
Astfel, Ackroyd ne face să vedem în Wilde slăbiciunea unui
Prospero, capacitatea Mirandei de a se mira sau puterea Athenei de a
renaşte.
Nu numai excentricităţile care
sugerează orgoliul conturează o imagine realistă a lui Wilde, ci
şi ornamentarea stilului. L-am identifica pe Wilde, cu siguranţă,
în exprimări de tipul: „eram rănit şi mă temeam de viaţă,
şi de aceea am alergat gîfîind cu tălpile sîngerînd
spre Artă şi Frumuseţe“ sau „ţigările sînt torţele
conştiinţei de sine şi sub influenţa lor mă pot retrage din lume
într-o sferă a senzaţiilor intime“.
Prin calchierea – desăvîrşită,
aş putea spune – a stilului specific lui Oscar Wilde, Peter
Ackroyd nu urmează reţeta atît de des folosită de
postmodernişti, aceea de ironizare a modelului ales, ci sugereză că
ironia se apropie şi ea, poate, de o sferă a suprasaturării. Ceea
ce a reuşit Peter Ackroyd este mai dificil decît jocul ironic
al postmoderniştilor, aducînd în prim-plan, dincolo de
deformări şi de deconstrucţii, figura excentrică a unui estet de
secol XIX – mai potrivită, prin dezinhibarea autorului, în
secolul următor – şi, poate, nevoia de frumos în artă.
Autor: 
Categoria: 
RSS Feed
Newsletters