În mod obişnuit, Ovidiu Simion
ar fi trebuit să facă regalul oricărui editor. Toate ingredientele
succesului erau reunite în jurul lui. Un autor necunoscut,
complet retras, decuplat de la toate mondenităţile literare, de la
toate circuitele şi reţelele de influenţă, un antistar ce putea
fi uşor împins, tocmai datorită „misterului“ său, spre
centrul fierbinte şi etern-roitor al curiozităţii publice. Dar şi
un stilist desăvîrşit, atent la fiecare cuvînt şi la
fiecare frază, capabil de o fluenţă şi de o limpezime care ascund
însă o gîndire sofisticată – aşadar, cineva capabil
să hrănească şi nevoia naturală de naraţiune, şi nevoile
superioare ale spiritului.
Ovidiu Simion, Virginica, roman, Editura Aula, Colecţia „Frontiera“,
Braşov, 2008, 272 p.
Ovidiu Simion, Metamorfozele Lolitei, eseu, Editura Aula, Braşov, 2009, 96 p.
De asemenea, o temă insolită,
provocatoare, subversivă, iritantă – relaţia sexuală dintre
adulţi şi minori, definiţia sanităţii şi a perversiunii, a
normalităţii şi a nebuniei. La care se adaugă relaţia de
discipolat, de intimă interpolare, cu unul dintre marii maeştri ai
prozei postbelice, Vladimir Nabokov, a cărui Lolita reprezintă nu
doar modelul cu care romanul Virginica se află în permanent
comerţ, ci şi subiectul unui remarcabil eseu publicat de Ovidiu
Simion la puţin timp după romanul deja evocat. Cu toată discreţia
care-i atestă profunzimea şi autenticitatea, ataşamentul autorului
pentru celebrul estet şi cetăţean al universului de origine rusă
are o inevitabilă încărcătură polemică, ba e chiar
exploziv-polemică, în raport cu tendinţa dominantă de a-ţi
căuta maeştrii la restaurantul Uniunii locale a Scriitorilor sau
printre autorii bestsellerurilor occidentale de sezon.
A face transparentă opacitatea
Cu toate acestea, nici romanul şi nici
eseul nu au avut parte de receptarea meritată, şi aceasta, pe lîngă
eventuale motive de ordin logistic (difuzare, promovare etc.), şi
dintr-o raţiune ce transpare din condiţia textelor. Şi anume, spre
ghinionul său, dl Simion este, în modul cel mai evident, mai
organic, mai înrădăcinat, mai natural şi totodată mai
pasional, pur şi simplu inteligent. Or, nimic nu poate aliena în
mai mare măsură specia autohtonă a recenzentului decît
senzaţia, pe care nu şi-o explică, pe care nu o poate procesa, dar
pe care o resimte, epidermic, ca pe o ameninţare directă, a
vibraţiei intelectuale dinăuntrul unei bucăţi literare. Nu e
vorba aici de inapetenţă faţă de idei – confuzia dintre
capacitatea de a le vehicula pe acestea, chiar cu un grad rezonabil
de acurateţe, şi autentica inteligenţă fiind una dintre greşelile
cele mai răspîndite ale timpurilor noastre. Nu, recenzentului
nostru, jurnalistului nostru cultural, variantă autohtonă ceva mai
greoaie a foiletonistului pe care îl ironiza sălbatic Karl
Kraus la începutul secolului al XX-lea, nu ideile îi dau
bătăi de cap. Ba chiar este dispus să deplîngă absenţa lor
la un autor. Ideile, în măsura în care au ajuns la o
formulare rotundă, pot fi însuşite şi colportate cu o
uşurinţă pe care, minunat avantaj!, vectorul în cauză o
poate atribui propriilor sale calităţi (iar nu efortului de
esenţializare conceptuală şi expresivă al autorilor de la care
împrumută).
Ceea ce-i alungă aproape automat pe
aceşti formatori de opinie este percepţia tensiunii şi
concentrării care reprezintă rădăcina sau esenţa unui act de
gîndire. Arta nefiind taraba pe care se etalează fructele date
în pîrg ale raţionamentului, ci puterea de a reprezenta,
de a face sensibilă gîndirea, de a o surprinde în
exerciţiu, în intensitatea de dinaintea cristalizării. În
eseul său dedicat nu lui Nabokov, în general, ci Lolitei, în
special, dl Simion punctează în repetate rînduri, direct
sau implicit, dispreţul total al maestrului pe care şi l-a ales
pentru autorii care cred că au de transmis mesaje. Dar asta nu face
din celebrul romancier-entomolog un adept al misticii estetizante sau
al vitalismului lipsit de creier. Pentru Nabokov, inteligenţa este
peste tot la lucru în artă, dar prin acel rafinament în
corelarea aproximaţiilor şi echilibrarea mutuală a ambiguităţilor
care este stilul. Nabokov este dintre cei pentru care exercitarea
directă a unei puteri este modalitatea sigură (de fapt, fatală) de
a o degrada şi corupe. Acest principiu fiind valabil şi în
cazul (mai ales în cazul?) puterii minţii, a inteligenţei.
Etalarea noţională, lineară, sistematică şi, în cele din
urmă, ideologică este un mod de a pune la lucru spiritul, care, în
final, îl transformă într-o ustensilă, într-un
aparat. Literatura este singurul discurs care poate pune în
valoare energia gîndirii, a lucidităţii, păstrînd-o cu
atenţie în domeniul implicitului, al ambiguităţii fertile.
Aceasta este marea lecţie estetică,
dar deopotrivă intelectuală şi morală, pe care Ovidiu Simion a
învăţat-o de la cel pe care a avut curajul să-l frecventeze,
cu devoţiunea, dar, în cele din urmă, şi cu intimitatea unui
discipol. Romanul său nu este o simplă rescriere a Lolitei, ci
exersarea, într-un cu totul alt context social şi mental, a
înţelegerii inteligenţei ca mod de viaţă. Ceea ce s-ar
traduce prin: precizia permanentă a observaţiei, ironia şi
autoironia omniprezente, subtilitatea ca persistenţă inconfortabilă
şi oarecum stupefiată în luciditate, ambiguitatea fin dozată
a relaţiilor interumane, care generează spectacolul unei lumi
oprite mereu cu foarte puţin înaintea pragului de
dezintegrare.
Pe de altă parte, claritatea stilului
este inteligentă nu pentru că şi-ar propune să reflecte
articulaţiile raţionamentului, ci, tocmai dimpotrivă, pentru că
expune, prin contrast, locurile oarbe, nucleele de indeterminare
obiectivă, de indecidabilitate, de anomie, altfel spus, găurile
negre ale minţii umane. Ca şi la Nabokov, limpezimea stilistică şi
rafinamentul (care presupun nu un limbaj epurat/eterat, ci unul ce
integrează cu/în precizie vocabulare sociale oricît de
pedestre, de agresiv-vulgare) servesc pentru a face transparentă
opacitatea, pentru a sugera acele procese, determinări, compulsii
care se desfăşoară în vecinătatea imediată, dar, de fapt,
în mod definitiv în afara razei de acţiune a voinţei
morale şi a puterii de judecată. Apropierea, prin intensitate
expresivă, de zonele de tensiuni tenebroase ale minţii dă senzaţia
înţelegerii acestora. Mai mult, această proximitate
insinuantă creează iluzia puternică a controlului. Dar aceeaşi
strategie stilistică, prin cealaltă vibraţie a sa, pune în
evidenţă mirajul: limpezimea gîndirii şi a stilului nu
fixează, ci doar iluminează glisarea continuă înspre
obscuritate.
În laboratorul lui Nabokov
Romanul Virginica nu este o simplă
rescriere a Lolitei tocmai fiindcă ia cum nu se poate mai în
serios relaţia cu textul nabokovian. Dar emulaţia, reinvenţia şi
autohtonizarea nu se produc la nivelul mediu al reprezentărilor
convenţional-narative, ci: pe de o parte, într-un plan intim,
aproape subatomic, al cuantelor stilistice, al detaliilor
infinitezimale, peste care, în mod obişnuit, trece pînă
şi cititorul cel mai profesional-academic (familiarizarea
meticuloasă cu ţesătura stilistică a romanului nabokovian reiese,
de exemplu, din prima anexă a eseului Metamorfozele Lolitei, în
care descoperim traducerea unor pagini uitate în tălmăcirea
„oficială“ a lui Horia Popescu, apărută iniţial la editura
Universal Dalsi, în 1994); pe de altă parte, în
stratosfera experimentelor mentale, unde Ovidiu Simion încearcă
refacerea dinăuntru a modului de gîndire al maestrului său,
reproducerea condiţiilor de laborator în care Nabokov a
simulat procesul interior al lui Humbert Humbert, celebrul său
personaj, iremediabil împătimit după „nimfete“.
Voluptatea pură a existenţei
Foarte atent la detaliile biografice,
pe care le culege cu o atenţie demnă de profesiunea de entomolog a
maestrului său, dl Simion le foloseşte, în eseul publicat la
un an după romanul Virginica, pentru a demonta, cu mijloace adeseori
(contra)detectivistice, demersurile celor ce au prezentat-o pe Lolita
ca adînc înrădăcinată fie în biografia factuală
a creatorului ei, fie în intimitatea frustrărilor şi a
reveriilor sale cele mai fierbinţi, mai puţin avuabile. Motivaţia
eseistului pare să fie aceeaşi combinaţie de perplexitate şi
iritare pe care a resimţit-o adevăratul fiu al lui Nabokov, cînd
a fost întrebat (moment rememorat într-un punct strategic
al eseului Metamorfozele Lolitei) cum a putut să trăiască o viaţă
alături de un tată cu o minte atît de murdară. Coerenţa cu
care Ovidiu Simion respinge acuzaţiile de pedofilie aduse lui
Nabokov, pe linie biografică şi/sau psihanalitică (o demonstraţie
care trădează ani grei de cercetări, sintetizaţi însă cu
eleganţă şi economie de mijloace), ne spune mult, indiferent de
ceea ce am crede despre morala personală a autorului Lolitei, despre
spiritul în care discipolul său autodeclarat şi-a conceput,
după o jumătate de secol, romanul-replică.
În pofida detaliilor clinice
plasate cu şiretenie la îndemîna cititorului
(personajul-narator are o bogată istorie, descrisă cu o ironie
devastatoare, de stagii în sanatorii româneşti de boli
psihice), Virginica nu este sau în nici un caz nu se doreşte
(nu-se-doreşte cu pasiune – dacă putem spune aşa) dosarul unui
caz. Principala lui miză (şi aici încep să aibă de ce să
se sperie bieţii recenzenţi, fiindcă, vai, intrăm în zona
intensităţii mentale) este un fel de metaforă cognitivă. Pentru a
o înţelege, trebuie să pătrundem, cu oricît disconfort
etic, în reveriile rafinat-sordide ale personajului principal,
care, înainte de a ajunge să obţină gratificaţiile imaturei
Virginica, fiica sa vitregă, visează cu ochii fixaţi asupra
formelor născînde ale fetiţelor pe care le întîlneşte
la ştrand. Îmbinînd fragmente de mit personal din
copilărie şi reprezentarea apropierii insinuante a leşinului
senzual autoindus, romancierul-analist ne atrage de fapt atenţia
(aşa cum presupune că ar fi voit s-o facă şi celebrul său
înaintaş ruso-american) asupra unui complex etern al
funcţionării minţii umane. Nen, profesorul de gimnaziu care va
trece, în cele din urmă, de la fantasme la practica efectivă
a promiscuităţii, ne apare ca subuman, dar, în acelaşi timp,
dă corp aspiraţiei de-a surprinde şi de-a eterniza voluptatea pură
a existenţei. Fascinaţia faţă de „nimfete“ exprimă, în
plan simbolic, intuiţia chinuitoare a unui echilibru perfect între
inocenţă şi in(/trans)decenţă, utopia plăcerii pure,
atemporale, a unei voluptăţi diafane care ar avea, în acelaşi
timp, şi fără contradicţie, prin juxtapunerea senină a două
naturi ori prin neutralizarea magică a opoziţiei dintre ele, şi
consistenţa ideilor, şi pe aceea a „cărnii“.
Viziunea fulgerătoare a acestui
teritoriu ipotetic, ne sugerează Ovidiu Simion, este centrală
pentru înţelegerea oricăror impulsuri artistice şi pentru
înţelegerea structurii înseşi a conştiinţei de sine.
Însă Nen (sau „Nenusu“, aşa cum îl alintă
inconştient-delirant pseudofiica devenită amantă ilicită) devine
distructiv şi autodistructiv în momentul cînd încearcă,
în mod compulsiv, să traducă potenţialul în actual.
Ceea ce generează o mecanică binară: el nimereşte cînd de
partea senzualităţii crase, dezgustătoare şi istovitoare, care
ameninţă să-l înghită, cînd de partea stereotipului
erotic idealizant, ce sfîrşeşte sistematic prin a-i răni
inteligenţa.
Lolita, ne sugerează
romanul-comentariu al lui Ovidiu Simion, nu vorbeşte despre abuzarea
sexuală a minorelor sau despre pedofilie, ci despre eşecul continuu
al minţii în aproximarea propriei sale condiţii de echilibru.
Arta pe care autorul nostru o deduce din frecventarea lui Nabokov
este, în esenţă, una a caricaturii, dar o caricatură care nu
se aplică proastei gestiuni a banilor publici şi puternicilor
zilei, ci de-a dreptul condiţiei noastre mentale. Nu se poate spune
dacă eşecul existenţial al lui Nen sau cel, măcar parţial, al
Lolitei sale, Virginica, vrea să dovedească, într-un mod
şocant, imposibilitatea absolută a purităţii senzuale sau dacă
deformarea grotescă (dar abil-grotescă, indusă din aproape în
aproape, din detaliu în detaliu, imperceptibil şi diseminat)
nu face decît să ilumineze pentru o clipă, neutru, detaşat,
fără nici o implicare patetică sau morală, o „cealaltă stare“
ideală. Dar este evident că Ovidiu Simion a reuşit să pătrundă
în procesul de gîndire al unuia dintre cei mai mari
practicanţi ai îndoielii sistematice din literatura secolului
al XX-lea. O performanţă care, de bună seamă, se cere ocolită cu
grijă, în primul rînd din raţiuni terapeutice, de toate
inteligenţele mediocre.
Autor: 
Categoria: 
Etichete:
_04060905.jpg "Şcoala Micile Vedete")
RSS Feed
Newsletters